Dieses Blog durchsuchen

Freitag, 23. Dezember 2016

Viața e un antrenament mental de anduranță

Cu toții ne punem întrebarea, mai ales în copilărie, când încă dispunem și putem accesa potențialul infinit de energii cu care ne naștem, ”ce este viața?” sau ”ce sens are viața?” sau ”cine sunt EU?”. Bănuiesc că nici unul dintre voi nu a sărit peste acest gen de întrebări. Nu știu câți ani aveam când mi le puneam, dar știu sigur că au fost printre primele mele întrebări auto-adresate și la care nu am găsit răspuns timp de aproape 50 de ani.

Nu mă voi aventura acum să dau definiții. Fiecare are definiția lui. Fiecare are viața pe care și-o construiește. Fiecare își modelează norocul sau lipsa acestuia cu propriile forțe, de regulă însă nu conștientizează puterea de care dispune. Pentru că ..... da, așa este ...... ne trebuie o viață întreagă să înțelegem regulile și principiile de joc ale vieții. Deși se pare că media de viață la care s-a ajuns momentan pe Pământ este absolut relativă și că organismul uman se definește pentru o cantitate temporală dublă, vârsta la care putem atinge fiind de aproximativ 140 de ani. Primii 100 de ani sunt cei mai dificili, fiind anii dedicați învățării și înțelegerii mecanismelor Universului din care facem parte. După ce le înțelegem și ni le însușim, începem să le aplicăm. Doar că majoritatea nu ating aceste stagii, dar acesta este un cu totul alt subiect de discuție deocamdată.

Plecând de la simplul adevăr că timpul nu există și că măsurarea timpului este o invenție a omului, una dintre concluziile logice este că suntem ființe fără vârstă. Ducând mai departe ideea, pentru a putea totuși să ne facem înțeleși, folosim anumite unități de măsură. Una dintre aceste unități este, raportată la măsurarea timpului, anul. Conform teoriilor cunoscute, expectația de viață la nivelul rasei umane s-ar situa undeva pe la 80 de ani. Conform unor studii naturiste și fizico-cuantice, potențialul real de viață de care dispunem este de 140 de ani. Asta înseamnă că la 70 de ani suntem de fapt abia adolescenți. Chestiunea este că în principiu sunt necesari aprox. 100 de ani pentru a înțelege în totalitate mecanismele vieții, de aceea, prima sută de ani este o căutare și rezistă ăla de-i cu anduranța mai bine antrenată .....
Faptul că după naștere suntem extrași cu forța și catapultați într-o societate otrăvită de dogme și manipulări axate pe lăcomie și orgoliu nu ne mai permite să percepem realitatea și adevărul așa cum sunt ele de fapt. Intrăm direct într-un ”somn al națiunii care naște monștrii” și când spun ”națiune” mă refer la populația globului, nu la o națiune anume. Cu alte cuvinte: majoritatea dintre noi avem creierul spălat și nu acceptăm ”alte adevăruri” decât cele cu care am fost ștanțați.

Din fericire pentru mine, reușesc să ies din acest tipar. Este un proces îndelungat, cu extreme, dar nespus de fascinant. După aproape doi ani de coșmar, apele încep să se limpezească. Cu accent pe ”încep”. Dacă 2015 a fost prăpastia fără fund, 2016 pare să fie, prin revelațiile trăite, trambulina către alte emisfere. Cine crede că ”am luat-o razna” este invitat să schimbe canalul și să se uite mai bine la o telenovelă braziliană sau la știrile politice de pe Antena 1.

Ceea ce scriu acum este doar pentru indivizi dispuși să recunoască că există ”și alte adevăruri”, că există alte emisfere, că există un câmp energetic de care fiecare persoană dispune și pe care îl poate pune la lucru în propriul interes. Ultimele mele scrieri pe acest blog, începând de prin octombrie, sunt pentru acei indivizi care cu adevărat caută să înțeleagă anumite mecanisme și au dorința de a-și schimba realmente viața. Decizia le aparține, așa cum decizia de a ne informa sau de a alege despre ce dorim să ne informăm ne aparține. 

Cei care nu rezonează la astfel de informații se încadrează în alte categorii.

Una dintre ele este categoria indivizilor care se vor trezi mai târziu în viață. Cum e cazul meu. Aș fi avut ocazia acestei ”treziri” în urmă cu aprox. 22 de ani, dar nu eram pregătită. Așa că orice citeam sau orice mi se spunea în afara sferei mele de atunci de percepție și de înțelegere erau doar ”aiureli”, eu îmi vedeam mai departe de ale mele așa cum știam și mă adânceam cu fiecare zi în propria mizerie, propria mocirlă, propriile blocaje, propriile iluzii cum că așa trebuie să fie și, spre final, în propriul suicid. Granițele sunt foarte subțiri. Ori devii legumă și te agiți precum o balenă în polonic, criticând pe toată lumea și tot ce se întâmplă în jurul tău, ori alegi să mori. Sau, dacă toți fură, furi și tu și începi să te speli pe creieri și să te lauzi că, în sfârșit, începi să te dai pe brazdă doar de dragul celorlalți, având impresia că doar așa vei fi acceptat .....

O altă categorie este formată din majoritatea și este aceea a indivizilor care nu se trezesc niciodată. Ei există fără întrebări existențiale, fără dorințe – ăia de sus măcar au ceva kg de dorințe reprimate și vise ce li se par imposibile -. Ei bine, voi nu sunteți publicul meu țintă.

Viața este un antrenament mental permanent. Și nu spun asta pentru că ”întâmplător” studiez acum știința în sine, pregătindu-mă să devin Mental Trainer cu patalama. O spun așa pentru că prin ceea ce descopăr acum găsesc cuvintele potrivite să definesc oarecum un termen care nu mi-a fost niciodată clar. Pentru mine viața nu a însemnat niciodată obligația de a perpetua o specie; nu a însemnat niciodată un joc, un film .... am citit cărți remarcabile scrise de autori care nu au descoperit niciodată sensul vieții, dar care scriau de pildă ”scrisoare către un copil nenăscut încă” sau ”sensul vieții”. Lucrări de-a dreptul deprimante pe care le citeam la începutul anilor 90, când trăiam în Germania.

Apoi, frica de a trebui să revin în România m-a adus în România și abia acum înțeleg că nici nu se putea să fie altfel. Frica este o emoție covârșitoare și deține una dintre cele mai puternice forțe de atracție! Dar despre asta, în alt episod.

În seara asta dinainte de Ajunul Crăciunului am avut, în cadrul studiilor academice, una dintre întâlnirile noastre de grup unde discutăm, desigur, subiecte legate de antrenamentul mental. Și acest domeniu are o strânsă legătură cu energiile interioare, potențialul energetic, disciplina mentală și fizică. În Germania, aceste domenii mai mult sau mai puțin ezoterice au început să conlucreze, în clinici private, cu medicina scolastică. Cu chiu cu vai, medicii au început să accepte faptul că medicina scolastică face o eroare ucigătoare abordând organismul uman pe bucățele. Un ortoped căruia îi pasă doar de încheieturi, oase, mușchi, fără să privească organismul ca întreg, ca un întreg în care se derulează reacții chimice extrem de complexe, este un bun tehnician, pune oase la loc, dar .... atât. El nu vindecă, el doar ajută organismul uman să se vindece, pentru că vindecarea stă doar în mine, ca organism complex și în mine, ca individ, cea mai mare putere o are mentalul, nu fizicul! Și explicația se aplică fiecărui domeniu-bucățică din medicină: cardiolog, ginecolog, urolog, epidemiolog etc. 

Speranța ca și în Austria să se dea drum liber la această conlucrare este enormă. Austriecii sunt mai conservatori, medicii se lasă mai greu convinși că ei singuri nu pot face față.

Tot în cadrul proceselor prin care eu personal trec de câteva luni, desigur că întâlnesc indivizi care au de povestit câte ceva. La cursuri, fiecare dintre noi trebuie să ținem un referat în fața clasei. Și așa mai afli niște chestii din surse de primă mână.

Partea interesantă este – și aici trebuie să fac o paranteză – faptul că în urmă cu vreo două luni, când încă nu știam că voi începe studiul acesta de mental, fiind în ultima fază cu celălalt studiu de Fitness- and Health Trainer, a venit la mine în vizită o colegă din cursul de masaj. O tipă la 52 de ani care a trecut printr-un Burn Out în urmă cu vreo 2 ani și care are o istorie medicala destul de complexă, cu discopatie și artroză la nivelul umerilor și genunchilor. Are în spate ceva operații și terapii fără număr, în prezent fiind încă în terapie intensivă din cauza traumelor lăsate de Burn Out. Tipa fumează și nu face sport. Face mișcare, dar nu sport. Zice că nu poate din cauza artrozei. Buuuuuun .....

Și am ieșit cu ea să-i arăt câteva exerciții care consideram eu că ar putea să o ajute fizic, dar și psihic. Pe termen lung, că eu așa lucrez în general, fiind eu însumi un nativ de anduranță.

Am ieșit afară în câmp cu o minge medicinală, o coardă și o halteră de 5 kg. Am analizat-o, i-am făcut așa un scan din cap până în picioare, am pus-o să facă anumite mișcări și am apreciat eu pe unde ar avea niște dezechilibre musculare și cum aș putea să o abordez, ca organism. Nu sunt medic, nu dau diagnostice, nu eliberez rețete, dar pot să dau direcții și ceea ce pot face în mod cert este că pot să elaborez niște planuri personalizate de antrenament de fitness și anduranță musculară. La o adică mă bag și pe nutriție, căci fără nu se poate.

Când mi-am dat seama ce exerciții ar trebui să facă și că nu le poate face încă, am schimbat planul. Mi-am dat seama că nu pot începe cu ea de la nivel 1, ci de la nivel -1 către 0. Pare hilar, dar pentru cineva ca ea, să o pun să facă exerciții de ridicare a umerilor cu haltere de 2 kg este chiar o provocare. Cei mai mulți veți spune că e o prostie, adică cum ... doar să ridice din umeri?! Oh yes, doar atât!!

Pentru cineva neantrenat și cu artroză este singura opțiune. Pentru genunchi avem ceva exerciții statice, dar cu precauție și fără adaos de greutate: genoflexiuni ușoare și ”pasul uriașului” înainte.

Și alte exerciții mărunte, dar cu impact relevant.

Chestiunea este că pentru un individ neobișnuit cu sportul, trebuie să ai grijă ce doze bagi, că dacă se sperie sau nu-i mai place, l-ai pierdut.
După două săptămâni trebuia să ne vedem din nou pentru o reevaluare și ajustarea eventuală a planului de antrenament. S-a îmbolnăvit, cu febră, pneumonie .... deci pauză. I-am spus însă să deruleze mental toate exercițiile pe care i le-am dat să le facă fizic. Metoda idiometrică. După alte două săptămâni când ne-am revăzut mi-a spus că am avut dreptate ..... și că acum a ajuns să poată ridica 3 kg pe o parte ....  

Un alt factor foarte important care ține de menținerea motivației este menținerea fascinanției. Copiii sunt precum sugativele când sunt mici. Învață rapid, asimilează cu viteza luminii. Pentru că au în ei cel mai ridicat nivel de fascinație. Fascinația asta dispare cu vârsta, astfel că și procesul de învățare și de însușire devine un act anevoios. Este dovedit științific să emoția denumită ”fascinație” face posibil actul învățării la orice vârstă și beneficiile acestui proces sunt enorme, contribuind printre altele și la un anumit nivel de întinerire, cu alte cuvinte: îmbătrânirea este reversibilă în anumite limite. Dar aceasta este o altă temă de discuție, foarte amplă, pe care nu o abordez acum.  Și nu, nu e nevoie să omorâm melci sau alte vietăți pentru a lua de la alte specii nu știu ce substanțe ce ne-ar face nouă pielea mai fină și părul mai strălucitor. Ăla e genocid inutil și comerț, nimic mai mult. Potențialul de a ne menține tineri, fizic și psihic, stă în fiecare dintre noi, dar foarte puțini știu că acest potențial există și mai puțini din cei puțini știu și cum să îl pună la lucru. Asta e tot!

Suntem impregnați de la naștere cu imagini false. Îl vedem pe bunicul și ni se spune că are 80 de ani și pe deasupra mai auzim și că ”ăhă, arată chiar bine la 80 de ani, alții au murit deja!” Acesta este tiparul care ne rămâne pe retina cerebrală și din momentul în care majoritatea spațiilor de percepere de care dispuneam la naștere sunt blocate prin inocularea de informații false, șansele de a descoperi că de fapt la 80 de ani NU trebuie neapărat să arătăm ca bunicul, ci putem arăta și ne putem simți ca mămica sau ca sora noastră .... ei bine șansele acestea devin aproape de neinviat. 

O importanță vitală în felul cum înaintăm prin viață o au nu doar gândurile nerostite, dar și cuvintele rostite. Când spunem ”am 80 de ani” nici măcar nu știm la ce ne raportăm. Dacă am sta să ne gândim că de fapt ”anul” este o unitate de măsură inventată, am începe să realizăm că de fapt ..... nu avem vârstă. Dacă nu avem o vârstă ”bătută în cuie” înseamnă că nu avem nici imagini fixe, nu avem matrițe inoculate despre ”cum ar trebui să arătăm la 80 de ani.” Dar pentru că toți din jurul nostru au certitudinea că ei știu cum ar trebui să aratăm la 80 de ani – mentalul colectiv!!! -, și noi avem certitudinea că știm cum ar trebui să arătăm la 80 de ani. Concluzia? Arătăm așa cum gândim că ar trebui să arătăm! Mama mea s-a născut în 1932. Țin minte că de cele mai multe ori când era întrebată câți ani are ea spunea, ca glumă, că are 32 de ani .... și mulți din generația aceea o făceau. Era un joc de cuvinte, nu știau ei ce impact aveau cuvintele și joaca lor .... cert este că mama mea, la 70 de ani arăta cu cel puțin 20 de ani mai tânără  -  desigur, asta în acceptul ”cum ar trebui să arate o femeie la 50 de ani” – dar ca să mă fac înțeleasă nu pot ieși din limbajul agreat de acord comun de secole ..... 

Mai toți oamenii ”în vârstă” spun: ”Am 50 de ani, dar mă simt de 30” sau ”am 80 de ani dar mă simt de 50” și tot așa. Ei bine, chestia asta nu vine din senin, doar că nu-i acordăm atenție ..... Și există metode să nu mai spunem câți ani avem. Poți spune când te-ai născut, de pildă, dacă trebuie neapărat să spui o vârstă.

Dar am deviat și nici nu mai știu despre ce doream să scriu .....

În seara asta am cunoscut trei povești de viață incredibile. Una dintre ele va avea cu siguranță nevoie de abilitățile și cunoștințele mele. Este o tânără de 26 de ani aflată de 3 ani în terapie: bulimie. Este doar un schelet umblător, ți se face puțin rău de la stomac să te uiți la ea. Dacă îi acorzi șansa de a o lăsa să vorbească și să se desfășoare puțin vei constata că are un potențial enorm și o capacitate de înțelegere extraordinară. Are chestia asta cu bulimia, din care se străduiește să iasă și mai are o problemă de personalitate cu care majoritatea indivizilor se confruntă toată viața: stau în umbra unuia dintre părinți. Au o traumă pe viață legată de unul dintre părinți. La mine a fost mama – pot spune că 2016 este anul în care am reușit să mă vindec de această traumă, cu atât mai mult pot discuta și aborda altfel aceste subiecte -, la ea este tatăl.

În grupul din seara aceasta am avut printre noi și o colegă cu capacități ”paranormale” care vede, la anumite semnale primite din partea unui individ, tot ce ține de viețile lui anterioare și viitoare. Și am avut privilegiul să o văd în seara aceasta la lucru și pot spune că m-a marcat destul de puternic. Pentru ea, totul se derula ca pe un ecran 3D și noi ne uitam la ea ca la televizor la momentul apariției lui!

În cadrul sesiunii din această seară trebuia să discutăm despre modul în care se stabilesc obiectivele, metodele de planificare, punere în practică, evaluare, ajustare, adaptare etc. Eram patru, una devenea ”clientul”, celelalte trei deveneau ”Mentral Trainerii”. Și în momentul în care tânăra cu bulimie a intrat pe scenă cu obiectivul ei și cu piedicile pe care ea le vedea în drumul către atingerea obiectivului .... atunci s-a declanșat un semnal la tipa cu abilități paranormale și timp de jumătate de oră nu a făcut decât să scrie. Ea scria și noi, celelalte două care rămăseserăm ca Mental Traineri pentru tânăra cu bulimie derulam procesul mai departe. După jumătate de oră am fost martore la o poveste life incredibilă .... 

Tânăra colegă cu bulimie va începe la mine un program de antrenamente de fitness. Am pus-o să meargă prin casă și mi-am dat seama că nu are pic de mușchi pe ea. Și că e în mare pericol. Poziția noastră verticală nu e susținută doar prin coloana vertebrală. Coloana vertebrală și întregul schelet nu sunt decât o grămadă de oase fără susținerea mușchilor. Mușchii fără terminațiile lor nu pot susține scheletul. Ca urmare, fără să dezvolți și întărești încheieturile și mușchii riști să te prăbușești la propriu. I-am explicat în câteva cuvinte cum văd eu evoluția ei viitoare, i-am spus că o ajut dacă e pregătită pentru așa ceva și la plecare, cam după o oră după ce i-am făcut oferta, a spus că ceea ce zic eu are sens și că da, vrea să înceapă. Și mă bucur enorm. Mi-am promis, în sinea mea, să ajut fără onorariu cazuri speciale pe care le întâlnesc direct în viață și pe care le pot evalua personal. Și ea este unul dintre ele. 

După șase ore de sesiune într-o locație de vis – o fermă veche de 200 de ani, pe o suprafață impresionantă și cu un interior simplu, dar generos și încărcat de ceva special ce nu pot defini acum, cu siguranță din personalitatea celor care locuiesc această reședință sub formă de pătrat cu o curte interioară mare, cu cai, nu știu câte pisici și păsări de curte ..... – deci după șase ore de sesiune cu aceste colege am condus aproape o oră către casă. Era miezul nopții și autostrăzile austriece, cufundate într-o ceață densă, erau tăiate de mult mai multe mașini decât m-aș fi așteptat eu să zăresc la ora aceea. Majoritate conduceam cu 90-100 km/h, chiar dacă limita de viteză e de 130. Dar așa e în Austria ....
Când m-am apropiat de casă fulgi minusculi de nea m-au întâmpinat într-un dans molcom prin întuneric. Fiecare fulg era ca un înger mic-mic ..... În seara asta am aflat și cine sunt îngerii mei păzitori în călătorii despre care pomenesc de mulți ani de zile: bunicii pe care eu personal nu am apucat să-i cunosc! Bunicii mei sunt mereu în stânga mea atunci când am nevoie și îndemnul este ca atunci când simt ceva pe stânga, să mă apuc să scriu și să nu mă opresc până nu mi se va opri penelul ...... Pe Elsa Berger, bunica din partea mamei, am întâlnit-o poate de 2-3 ori în viață. Ea revine în mintea mea prin fotografiile pe care le am cu ea, de când era mama mică și prin câteva obiecte personale de-ale ei.

Și mi-am dat seama zilele acestea – seara de azi fiind o nouă confirmare a percepției mele – de ce totuși e diferența asta enormă între România și Austria. Și mă gândeam și la zecile de austrieci și nemți pentru care am lucrat în cei 20 de ani de trăit în București, la toate interviurile cu ei, întrebările puse pe care atunci, în România, nu le pricepeam .... Și acum, după aproape trei ani de trăit aici zi de zi cred că încep să pot descrie în cuvinte ceea ce se află în spatele micilor mari diferențe reduse la termenul de ”mentalitate”.

Da, dar ce înțelegem prin mentalitate?

Fără intenția de a spune că unii sunt mai breji decât alții, încerc o dizertație.

În Austria se merge pe VOCAȚIE. Majoritatea fac în viață lucruri pentru care au vocație. Tinerii nu țin neapărat să aibă una-două facultăți. E mai important să fie câțiva ani în câmpul aspru al muncii ca să poată alege, ca să-și poată găsi vocația. Orice om care are vocație pentru ceea ce face este un câștig nu doar pentru viața lui, dar și pentru societate. Mă uit la vânzători .... ce diferență uimitoare între atitudinea celor de aici și atitudinea celor din România. La casierele din Lidl, Hofer, Spar și toate lanțurile astea de discounteri unde condițiile de muncă nu sunt chiar paradisul pe pământ și unde nu ai aproape nici o clipă de sferă intimă .....

E foarte mult de povestit.
Esența unui interviu pentru un job constă la final: ”convinge-mă că acest job chiar ți-ar face plăcere, că îl simți, că te bucuri de el ...” - altfel, poți avea patalamale și poți fi un bun tehnician pe felia ta, dar dacă nu îl convingi pe angajator că profesia pe care o exerciți este cel puțin parțial peste 50% vocația ta, atunci șansele sunt foarte mici să fii recrutat. În România, managerii trimiși din Austria au învățat destul de rapid că astfel de abordări nu au șanse, așa că și comportamentul lor a suferit ceva modificări, adaptându-se la condițiile țării ..... nu contează ce puii mei de vocație ai, pentru mine contează să te plătesc cât mai puțin și tu să fii cât mai bun, astfel încât pe mine să nu mă doară capul și să-mi primesc cele zece mii de euro pe care un expat le primește în mod normal când este detașat într-o țară de genul România (!!!!)

Dar spiritul acesta de relaxare, de multe ori doar aparentă relaxare, vine dintr-o armonie la nivel de societate și armonia la nivel de societate vine dintr-un mental colectiv la urma urmelor. Și aici există clase politice înjurate, partide extremiste, cazuri de corupție, infracțiuni, crime, injustiții etc.  Dar una peste alta raportul este altul. Și aici se traversează pe roșu, dar raportul e de 1%, nu de 90%, cum e prin România!!

Traficul se scurge, șoferii prin sensuri giratorii semnalizează la ieșirea din sensul giratoriu, astfel că se fluidizează intrările și ieșirile. La intrările pe autostrăzi, cei care intră din dreapta sunt lăsați să intre, nu se chinuiesc să-și facă loc, nu aud niciodată claxoane, nu aud niciodată înjurături .... Flash-ri din spate .... mi s-a întâmplat o dată în doi ani!

Dimineața la 7 în trafic ..... da, OK, e oră de vârf, deci plec mai devreme cu 5-10 minute ca să prind trenul către școală ..... e fluid totul, e armonie, e pace, e liniște, e bun simț, e mult ”pofiți, vă rog!” și ”se poate? Mulțumesc”. 
Nu există societate perfectă, nici măcar nu știm exact cum ar arăta așa ceva, este un termen mult prea abstract, fiecare are definiția lui pentru termeni. Dar există diferențe la nivel energetic, la nivel comportamental și totul vine din mentalul individual care, adunat ins cu ins, alcătuiește mentalul colectiv.

 ..... și s-a făcut ora 5 dimineața .....


 P.S.
   Fascinația de pe acest chip spune o poveste întreagă. În urmă cu un an, căutam un copac solid să mă atârn de el. Au trecut exact 12 luni de atunci și mă simt ca nou-născută. Și partea bună este că vine din interior. Muncit pe brânci pentru a înțelege procese, reacții, evenimente ..... muncit pe brânci pentru a înota împotriva curentului. Schimbat pasta de dinți, făcut febră musculară la mușchii oculari, experimentez în continuare și eu zic că acolo unde există FASCINAȚIE, PASIUNE și VOCAȚIE vor exista la un moment dat și roadele dorite. Și că totul este chestie de timp, căci absolut totul în viață vine la momentul potrivit!
   Dacă suntem tipul de indivizi care ne asumăm riscuri, care facem pași către schimbare și nu stăm doar să așteptăm să ne dea dumnezeu dumicatul mestecat direct în stomac, atunci avem o viață în care schimbările sunt la ordinea zilei. Trecem prin perioadele de rutină, care sunt și ele necesare, altfel am fi arși de timpuriu, după care vrem schimbare. Mereu o schimbare, vrem calitativ mai mult. Acesta este antrenamentul meu de o viață și indiferent ce va urma în viața mea, voi știi că așa funcționează lucrurile. Când nu vor mai fi așa, înseamnă că am renunțat la antrenamente. Viața nu este o competiție, cum am spus uneori. E un antrenament mental de anduranță. Și anduranța poate fi antrenată, indiferent ce tip de fibră ai în mușchi. Cu sprintul e mai greu.
   Dacă mă uit la fotografiile mele din februarie și le compar cu cele de acum .... eu sincer nu mă recunosc. Mi-am cumpărat chiar și o oglindă, să mă văd mai des :-) Și i-am explicat colegei cu bulimia că trickul cu privitul intens în oglindă nu este o glumă, acesta va fi primul ei antrenament la mine ....... doar cei care vor, vor începe. Cei care încep și se mențin, au șanse să ajungă unde visează. Pe scurt: curaj, viziune, fascinație, pasiune, vocație, curiozitate, muncă, dorință, răbdare, răbdare, răbdare .....

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)