Ziua 15 de la accident (duminică, 22.3.2020):
Am ceva dureri. Ar fi fost mai bine să dorm cu șina noaptea trecută. Totuși, acum mă pot așeza și mă pot ridica pe/de pe pat fără alt sprijin. Pot să cobor cele 52 de trepte ale blocului fără sprijin de balustrade și aproape în viteza normală!! Wow!!!
Soare și un vânt foarte puternic și rece, temperatura se simte de parcă ar fi sub zero. Dar nu am astâmpăr, așa că pe la unu jumate plec cu bicicleta, cu cursiera! Nebunie curată, nu am mai fost cu cursiera de luni de zile. 27 de km până în Maishofen și retur pe partea cealaltă a lacului.
Trei ore de meditație activă. Foarte profund, ireal. Am vizualizat tot timpul vindecarea exact ca în desenul realizat ieri. Superb!
Trei ore de meditație activă. Foarte profund, ireal. Am vizualizat tot timpul vindecarea exact ca în desenul realizat ieri. Superb!
Am rămas pe o bancă cocoțată pe deal și mi-am masat ușor genunchiul. Baie de soare în pustiu, expusă vântului. Un loc unde în urmă cu doi ani jumate îmi plângeam rărunchii din mine. Ce ani nebuni .... ce ani nebuni ultimii șase ani ....
Ha-ha, experimentul merge mai departe, dar de data asta merg la culcare cu șina atașată :-)
Ziua 16 de la accident (luni, 23.3.2020):
O zi de neuitat din călătoria asta a auto-vindecării. Da, eu încă am încredere în proces și îl continui.
A bătut un vânt rece și astăzi. Ascuțit. Cu siguranță nu o zi optimală pentru biciclit. Dar cui să-i pese? Atâta timp cât trăiesc în acest colț de paradis exploatez orice șansă a libertății oferite și piciorul lezat nu mai pare să fie o scuză pentru lâncezitul în casă. Aceste ieșiri în natură fac parte din procesul de vindecare și acesta e prioritatea mea actuală: să mă pot mișca pe propriile picioare fără limitări.
Azi am scos mountain bike-ul la plimbare cu toate cele 16 kg ale sale. Cinci km pe stânga lacului. Vestita promenadă de la Grand Hotel era pustie așa cum niciodată nu ai șansa să o vezi. Soarele strălucea intens. Savuram fiecare secundă de parcă ar fi fost ultima și când am ajuns la capătul celălalt al lacului am fost întâmpinată de un val de emoție și dragoste care mi-a umplut obrajii de lacrimi alunecânde. Erau emoții pentru imaginea prin care treceam, pentru momentul pe care îl trăiam, pentru culorile și suntele din jur, pentru peisaj, pentru șansa și adevărul de a fi acum aici, între munți și lacuri și păduri. Erau lacrimi de fericire. Și era o emoție al dracului de profundă.
Am luat curba spre stânga pedalând către Maishofen și Kammerhof - acolo unde a început de fapt - brusc și brutal - istoria venirii și stabilirii mele aici în Pinzgau în urmă cu doi ani jumătate. Am învățat să prelucrez resentimentele emoționale, așa că trecând pe lângă Kammerhof înseamnă doar un loc pe hartă care de fapt a fost șansa mea de a fi aici la momentul potrivit.
A bătut un vânt rece și astăzi. Ascuțit. Cu siguranță nu o zi optimală pentru biciclit. Dar cui să-i pese? Atâta timp cât trăiesc în acest colț de paradis exploatez orice șansă a libertății oferite și piciorul lezat nu mai pare să fie o scuză pentru lâncezitul în casă. Aceste ieșiri în natură fac parte din procesul de vindecare și acesta e prioritatea mea actuală: să mă pot mișca pe propriile picioare fără limitări.
Azi am scos mountain bike-ul la plimbare cu toate cele 16 kg ale sale. Cinci km pe stânga lacului. Vestita promenadă de la Grand Hotel era pustie așa cum niciodată nu ai șansa să o vezi. Soarele strălucea intens. Savuram fiecare secundă de parcă ar fi fost ultima și când am ajuns la capătul celălalt al lacului am fost întâmpinată de un val de emoție și dragoste care mi-a umplut obrajii de lacrimi alunecânde. Erau emoții pentru imaginea prin care treceam, pentru momentul pe care îl trăiam, pentru culorile și suntele din jur, pentru peisaj, pentru șansa și adevărul de a fi acum aici, între munți și lacuri și păduri. Erau lacrimi de fericire. Și era o emoție al dracului de profundă.
Am luat curba spre stânga pedalând către Maishofen și Kammerhof - acolo unde a început de fapt - brusc și brutal - istoria venirii și stabilirii mele aici în Pinzgau în urmă cu doi ani jumătate. Am învățat să prelucrez resentimentele emoționale, așa că trecând pe lângă Kammerhof înseamnă doar un loc pe hartă care de fapt a fost șansa mea de a fi aici la momentul potrivit.
De la Kammerhof am urmat în sus drumul forestier către Kammeregg Alm. Sunt trei kilometri de urcare. Am păstrat în urechi aceeași meditație ritmată a lui Joe Dispenza.
Deci am împins și tras bicicleta la deal pentru trei kilometri străduindu-mă să nu transpir. O răceală în condițiile prezente este ultimul lucru pe care mi-l doream. Ar însemna o tevatură care mie mi se pare momentan prea complicată ... să te duci să fii testat, să fii băgat în carantină și să te alegi cu chaos în creier. No, thanks!
Cei trei kilometri s-au dovedit a fi foarte lungi astăzi. Nu am reușit să mă distanțez și să mă las pătrunsă de meditație.
La un moment dat drumul este întrerupt de o masivă alunecare de teren și brusc atmosfera se schimbă. Era ca un val de energie invisibilă care mă pătrunse și la acel moment am decis să opresc acustica din urechi pentru a acorda atenției a ceea ce se întâmpla în jurul meu. Aveam nevoie de toate simțurile pentru a-mi putea continua drumul pe munte. Aveam nevoie să ascult muzica naturii. Deasupra mea, de unde începea prăvălirea verstantului, se vedeau copacii care încă atârnau așa în sus, de parcă erau ținuți de cer. Părea totul extrem de fragil, următoarea linie de pământ încărcată cu toți copacii aceia putea porni în fiecare secundă să se prăvale și nu aveam opțiuni optimale să mă salvez, poteca era îngustă și pe stânga era hăul următor.
Așa că am traversat cât am putut de rapid segmentul acela de drum și am intrat într-o nișă umbroasă și rece cu frânturi de zăpadă. Nu mi-a trecut prin minte să mă întorc din drum.
După aproximativ jumătate de oră am ajuns la micuța căbănuță unde vara poți avea o bere și un sandwich. Dacă și în vara asta va mai fi posibil, având în vedere starea drumului .... pentru că știu că vara aici vine o bătrânică, urcă cu o mașină veche fără număr de înmmatriculare și stă toată ziua. Proviziile le la de la Kammerhof, familia de acolo fiind proprietara ținutului și a căbănuței.
La un moment dat drumul este întrerupt de o masivă alunecare de teren și brusc atmosfera se schimbă. Era ca un val de energie invisibilă care mă pătrunse și la acel moment am decis să opresc acustica din urechi pentru a acorda atenției a ceea ce se întâmpla în jurul meu. Aveam nevoie de toate simțurile pentru a-mi putea continua drumul pe munte. Aveam nevoie să ascult muzica naturii. Deasupra mea, de unde începea prăvălirea verstantului, se vedeau copacii care încă atârnau așa în sus, de parcă erau ținuți de cer. Părea totul extrem de fragil, următoarea linie de pământ încărcată cu toți copacii aceia putea porni în fiecare secundă să se prăvale și nu aveam opțiuni optimale să mă salvez, poteca era îngustă și pe stânga era hăul următor.
Așa că am traversat cât am putut de rapid segmentul acela de drum și am intrat într-o nișă umbroasă și rece cu frânturi de zăpadă. Nu mi-a trecut prin minte să mă întorc din drum.
După aproximativ jumătate de oră am ajuns la micuța căbănuță unde vara poți avea o bere și un sandwich. Dacă și în vara asta va mai fi posibil, având în vedere starea drumului .... pentru că știu că vara aici vine o bătrânică, urcă cu o mașină veche fără număr de înmmatriculare și stă toată ziua. Proviziile le la de la Kammerhof, familia de acolo fiind proprietara ținutului și a căbănuței.
Era mult soare și bătea vântul rece și ascuțit. Am rămas acolo cocoțată pe terasă cam jumătate de oră. Am intrat în mine plină de recunoștință. Eram totuși hăituită de o armată de alte gânduri. Era clar, azi nu era ziua mea .... ”e prea târziu, trebuie să mă întorc” sau ”mi-e foame” sau ”mi-e prea frig” .... numai bălării care nu aveau mare legătură cu realitatea. Totuși, după doar jumătate de oră am decis să încep coborârea pe bicicletă.
Am derulat coborârea cu extremă precauție și cu piciorul rănit mai mult întins. Ajunsă din nou la poalele muntelui mai aveam 12 km de pedalat, ceea ce însemna implicarea genunchiului.
Trecând pe lângă Tauern Klinik - unde totul părea părăsit, fără mașini în parcare, fără oameni circulând prin balcoane și prin curte și pe la intrarea principală - am luat drumul pe stânga lacului și până acasă nu am mai întâlnit nici un suflet de om. Ultimii șase kilometri sunt amprentați de umbră și vând și mi-era realmente frig.
Ajunsă acasă m-am băgat în cadă cu apă caldă trecând în altă fază de meditație și vizualizare. O oră întreagă. Am simțit precum o coajă în jurul fructului cum mă cuprindeau valuri de electricitate și piciorul stâng emitea și primea informație. Îmi place să cred că această informație se numește vindecare.
Peste noapte am pus din nou șina, poate mai mult pentru efectul Placebo. Îmi dă un sentiment de stabilitate și siguranță pentru genunchi.
Trecând pe lângă Tauern Klinik - unde totul părea părăsit, fără mașini în parcare, fără oameni circulând prin balcoane și prin curte și pe la intrarea principală - am luat drumul pe stânga lacului și până acasă nu am mai întâlnit nici un suflet de om. Ultimii șase kilometri sunt amprentați de umbră și vând și mi-era realmente frig.
Ajunsă acasă m-am băgat în cadă cu apă caldă trecând în altă fază de meditație și vizualizare. O oră întreagă. Am simțit precum o coajă în jurul fructului cum mă cuprindeau valuri de electricitate și piciorul stâng emitea și primea informație. Îmi place să cred că această informație se numește vindecare.
Peste noapte am pus din nou șina, poate mai mult pentru efectul Placebo. Îmi dă un sentiment de stabilitate și siguranță pentru genunchi.
Cum a început totul:
Ziua 0: accidentul
Ziua 2; Ziua 3; Ziua 4; Ziua 5; Zilele 6-9; Zilele 10-11;
Ziua 12 (prima după ziua X);
Zilele 13-14
De la ziua a 17-a încolo
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen