alergare ... cu orice preț?! NUuuuuuuu

Cu siguranță azi n-a fost ”ziua mea”. 

Cum n-a fost nici ieri.

Nu, nu e o întrebare deloc stupidă! Când faci performanță, treaba stă altfel. Dar când o faci de amorul artei, trebuie să accepți că nu în fiecare zi trebuie să fii pregătit și să ai chef și să poți. Să alergi adică :-)

M-am trezit pe la 8 și abia pe la 9 și-un sfert am plecat înfofolită de alergare. Fără tragere de inimă. Simțeam pur și simplu că nu trage sufletul, dar vroiam să ies la aer, la zăpadă, să uzez echipamentul, să nădușesc :)

A fost un fel de struțo-cămilă per final. Am coborât undeva pe la Atheneul Român și am luat-o la pas. Magheru pustiu duminca la 10 dimineața.  Friguț.  Vânticel.  Nimic extrem.  Doar - 5°C. Mai cu mers, mai cu alergat ușor, am ajuns la intrarea în Herăstrău, via Lascăr Catargiu, Piața Victoriei și Aviatorilor.

  Surpriza mare a fost că acțiunea deszăpezirea chiar a funcționat și am regretat că mi-am luat șoșonii cu cuie. Cred că i-am cam tocit. Chiar și în Herăstrău au curățat frate aleea principală din jurul lacului!!! Incredibil, nu aveam pe unde să alerg :-(, cum vii de la podul de cale ferată spre Insula Trandafirilor aleea este curățată total. Impresionant, ce să zic? Dacă chiar e necesar să chelim aleile parcurilor de zăpadă ..... eu aș zice că nu e nimănui util să cheltuim pe astfel de acțiuni. Ce dreaku, nici în parc să nu am parte de zăpadă? Mie mi se pare ca și cum aș aranja în permanență colțul de joacă al copilului .... de atâta ordine, s-ar lăsa și el de jucat. Într-un parc unde nu mai îndrăznesc să vin cu bicicleta, să o las legată de pom și să-mi văd de alergare pentru simplul motiv că un  gardian m-a amenințat, că pe el îl deranja bicicleta mea, mă pomenesc acum că vin autoritățile să dea bani pe deszăpezire ..... în timp ce străzile mai neprincipale din București atentează toată iarna la sănătatea și viața bătrânilor care nu se pot deplasa printre nămeți, mașini înzăpezite și gogoloaie de gheață ascunse. Ca la noi la nimeni. Auzi tu, să cureți parcul de zăpadă!

 Suprafața lacului arăta ciufulită. Da' rău ciufulită! Cred și io, la viscolul care a fost, cum să se așeze zăpada și cum să înghețe apa, dacă nu în chinurile zvârcolirilor?

 La un moment dat am simțit căldura soarelui. Mi-era cald. Deși nu mă îmbrăcasem gros, aveam două tricouri tehnice cu mânecă scurtă, un hanorac skin cu glugă și geaca de alergare.

 Despre prestația mea de ”runner” nici n-are rost să povestesc. S-au adunat ei 13 km amărâți, dar a fost, după cum ziceam, un fel de struțo-cămilă, o combinație leneșă de mers, staționat și alergat lent.

 Timpii sunt foarte sugestivi. Deci, data viitoare, când voi mai simți nevoia de dialog cu șoșonii de alergare ....

 voi știi sigur că e semn că mai bine stau acasă sau scot mâtza la păscut :-) Oricum, abia aștept să vină primăvară și să mă pierd pedalând pe coclauri, cu vântul prin bucle și cocoșată peste cursierăăăăăăăă..............

 Acum, în totalul spirit al lenei, mă delas pupilelor gustative :-)) și zic: ”NU, alergarea nu trebuie să fie cu orice preț, căci e inutilă.”

ALTE MATERIALE PE TEMĂ APROPIATĂ:
alergarea-de-iarna

ALERG, nu fug!

Nu-mi place să alerg. Sau poate teama de a-mi suprasolicita genunchii m-a împiedicat să mai alerg, după 8 ani de performanță, practic toată copilăria. Am tocit zgura stadionului Dinamo, viață dură, dar frumosă, de sportiv. O singură dată am prins o medalie. Vice-campioană națională la 1.500 în 1981 :-), între cele două gemene celebre: Gela și Felicia. Totuși, antrenorul se încăpățâna să mă bage la cursele de 3.000 de m, cică aveam potențial. Pe dracu potențial! Fundu mare aveam, asta aveam! 3.000 de m era mult prea mult pentru mine și el, deși fusese campionul României la 1.500, nu vroia să înțeleagă că iubeam 1.500. Aveam suflul mai mare decât băieții și asta îi indica lui că puteam ajunge campioană la 3.000 de m.  Zoltan Vamos, cu respect vă salut, pe orice lume ați fi acum, după 30 de ani. Viața de sportiv de performanță este foarte dură. Foarte organizată. Te călește. Este precum armata adevărată. Viața de sportiv și educația spartană din familie m-a călit pentru o viață dură pe care am dus-o și o duc. Revenind la sport: în anii aceia statul încuraja și susținea financiar sportul. Mama mea nu a știut ce înseamnă cheltuiala pentru cantonamente, pentru masa de prânz la popota clubului, pentru dormitorul pus la dispoziție în Clubul Dinamo, pentru biletele de transport, dulciuri și mici cadouri de Crăciun. Pentru toate acestea, țâncii de noi munceam din greu. La 8 a.m. începeam antrenamentul de 2 ore, indiferent că era caniculă sau ger de minus 20 de grade C și alergam în subțirii teniși chinezești, tricouri de bumbac și niște treninguri chinezești din supraelastic inferior. Tenișii chinezești, albaștri, aveau talpa foarte subțire, simțeai orice pietricică și orice guguloi de gheață. Alunecau ca dracu. Cine avea bascheți, toți chinezești, era privilegiat. Baschetul era mai înalt, avea talpa aia din cauciuc un pic mai groasă și ținea mai bine piciorul. Fetele la pubertate se chinuiau și cu alte probleme. După antrenament, ne schimbam și fugeam la școală. Cu duș rece sau fără duș, mâncate sau nemâncate. După școală, fugeam rapid pe străzi să ajungem la antrenamentul de ora 16. Încă două ore. Plecam dimineața pe la 6,30 de-acasă (asta începând cu vârsta de 8 ani), străbăteam Bucureștiul până la Dinamo (locuiam prin Giulești pe-atunci), mama nu știa nimic de mine toată ziua, că nici telefon acasă nu aveam (a așteptat 11 ani până ne-a instalat statul telefon fix acasă, inimaginabil!), și reveaneam acasă seara după ora 19,30-20. Mă apucam de temele pentru școală, că a doua zi iar aveam școală. Și sâmbăta aveam școală până la ora 13. Și așa am trăit 10 ani (pentru că de la 7 ani la 9 am făcut înnot de performanță). Iarna era crunt, erau ierni grele, plecam cu noaptea-n cap de-acasă, reveneam pe întuneric și toată ziua mama nu știa nimic de mine, nu exista nici o cale de comunicare.

Ei bine, pe la 16 ani am zis că școala e mai importantă și am lăsat sportul de performanță, m-am apucat de olimpiade la limba română și la istorie.

De atunci nu am mai alergat nici 10 m.!!! În 2010, alergarea a reînceput cu ocazia triatlonului Fără Asfalt!! Adică brusc cu 5 km.

Dar nu am ieșit niciodată să alerg, până anul acesta. Înainte de Mamaia am avut 3 sesiuni de alergare, fiecare de câte 5 km, adică două ture în jurul Casei Poporului.

Ei bine, acum vreau să încerc și eu să văd cum ar fi un antrenament, poate chiar mi-ar place. Mă chinuie ideea că m-aș plictisi.

Recunosc că m-au motivat podiumurile (și nu știu persoană pe care să nu o motiveze un podium, fie el și simbolic uneori). Recunosc că până ce și discuțiile furtunoase de pe Tri Challenge pe Facebook mi-au dat un imbold. Nu, viitorul nu stă în fața mea, e prea târziu. Dar dacă într-un an de zile, fără antrenamente, am câștigat 47 de minute ca și timp de parcurgere al unui triatlon cu aceleași coordonate, înseamnă că ceva energie mai am. Mi se pare imposibil să ajung să alerg mai mult de 25 de km (am alergat 21 de km la half IRONMAN Oradea 2011, dar vreo 3 km au fost doar mers!!), dar nu se știe.
Nu-mi plac locurile de prin București, pe unde aș putea alerga, dar nu am de ales deocamdată. Asta mă chinuie foarte tare. Visez la un cu totul alt peisaj de viață ............ și doar speranța asta mă mai trezește dimineața. I miss Himalayas.

15.09.2011
Parcul Carol este o variantă bună. Azi am alergat, pentru a doua oară, cam 8 km într-o oră. Sau poate 9, nu prea știu cum este cu ceasul ăsta al meu. Parcul Carol oferă umbră, puțină lume, asfalt și poteci off road, un sentiment de noblețe. Fiind la doar vreo 2 km de locul de muncă, ar fi o variantă să alerg la fiecare două zile câte o partidă de o oră. Începutul este greu, eu cred că l-am făcut deja.