Ziua a III-a, a II-a zi in Kathmandu
Joi, 18.12.2008
In dimineata asta chiar as fi dormit mai mult, dar la 09:30 mi-am parasit totusi caldul culcush al sacului de dormit, m-am spalat pe dinti si in 20 de minute o luam la picior catre agentie, sa ma intalnesc cu Hari, ghidul ales pentru a ma insoti in urmatoarele trei saptamani de zile prin necunoscut.
Apropos de spalatul pe dinti:
Am citit nu de putine ori: “nu utilizati apa nefiltrata nici macar pentru spalatul pe dinti, oriunde ati fi in Nepal!” Ori am avut noroc si nu mi s-a intamplat nimic, ori sfatul este exagerat, nu stiu ce sa spun. Cert este ca nu aveam apa filtrata in cantitati prea mari si nici nu este atat de simplu sa tii cont permanent de toate avertismentele posibile, si, desi stiu ca unele riscuri pot deveni fatale pe termen lung, pana la urma lucrurile se intampla conform anumitor reguli pe care noi, biete fiinte umane, nu le cunoastem si nici nu trebuie intotdeauna sa le intelegem pana la urma. Daca stau sa ma gandesc ca intr-o luna de zile in Nepal am facut dush de 3 ori, deci am utilizat apa de la robinet inclusiv pentru curatarea unor zone mai pretentioase ale corpului ......
La ora 10 eram la agentie, asa cum convenisem. M-au anuntat de-acolo ca Hari va mai intarzia din cauza traficului, asa ca m-am dus pe terasa din imediata apropiere si am comandat cel mai copios mic dejun pe care il puneau la dispozitie. Si pe care, recunosc ca l-am consumat din cauza foamei, nicidecum ca mi-ar fi placut in mod deosebit. In primul rand, eram singurul european in zona, ceea ce contribuia un pic la disconfortul meu propriu. Cei doi carnaciori erau din nu stiu ce carne de bivol, nu mi-au placut de nici o culoare. Frunza de salata si felia de rosie nu le-am consumat, fiind legume crude, ori in Nepal se recomanda a se evita orice nu este preparat prin procesul de fierbere sau prajeala. Cafeaua era o apa lungita, nu am putut sa o consum, oricat de multa bunavointa am avut. Cele doua oua au fost OK, dar atentie la oua, riscul de a te imbolnavi de ficat in Nepal este mare, caci nu exista mic dejun fara oua, daca nu ai grija sa specifici ca nu le doresti, ceea ce implica o lipsa destul de importanta in bogatia micului dejun ca atare. Cartofii sunt OK intotdeauna, untul e intotdeauna ranced, deci nu m-am riscat, iar portiile de gem sunt, fara execeptie, minuscule, abia daca ajung intinse pe o felie de paine. Si cam atat, pana una alta reusisem sa mananc ceva. Preturile sunt afisate peste tot fara TVA, deci la pretul din meniu se aplica 10%. Cu o zi inainte schimbasem 100 USD, dar nu constientizasem inca valorile locale, asa ca bacsisul lasat a fost de doar 5 rupii nepaleze, ceea ce este rushinos de jenant (0,087 USD!!), mai bine nu lasi, decat atat de putin! Micul dejun costa 205 rupii inclusiv TVA. Ma rog, pretul afisat era de 185 rupii + 10% = 203,50 Rs, dar baiatul rotunjise de la sine..... No comment! Bacsisul decent ar fi fost de macar 20 Rs, dar atunci nu aveam cum sa imi dau seama prea bine. Si nici macar nu a fost ultima oara cand “calcam in strachini”, dar..... asta e, nu imi ramane decat sa mai fac circuitul o data, cat mai curand, si sa plec cu destui bani la mine care sa imi permita o generozitate mai decenta! Pe de alta parte, eu vazusem tariful de 185 si pregatisem exact 200 Rs, deci initial bacsisul era OK. Cand mi-a adus chitanta si am vazut 205 Rs, deja ambalata cu informatiile conform carora baietii cam sunt pusi pe jaf, evident ca nu am mai reactionat “normal” (conform principiului: “fura-ma, dar anunta-ma si pe mine!!”), am intrebat de ce trebuie sa platesc mai mult, am acceptat explicatia si am pus inca 10 Rs, ca urmare bacsisul a ramas de doar 5 Rs, foarte simplu!
Oricum, cum eu de felul meu sunt destul de slowly, mai ales la mancare, mi-am lasat timp si am incercat sa savurez mancarea. In alta ordine de idei, atunci cand esti intr-o tara, intr-o zona atat de saraca si mizera, aproape orice vezi in farfurie ti se pare un fel de minune culinara si in general chiar nu mi-am permis sa irosesc nimic din hrana primita, nu numai datorita unei educatii spartane de care am beneficiat, dar si datorita unui sentiment de jena si respect pe care consider ca toti oamenii ar trebui sa il aiba fata de orice sursa de hrana. Firmiturile nu se arunca, ci se dau mai departe la vrabii, de exemplu. Oasele se dau la caini sau pisici si asa mai departe.
Pe masa mea si-au facut aparitia de urgenta niste vrabiute mai curajoase si am jertfit jumate dintr-o felie de paine pentru a le satisface si lor apetitul.
Hari a aparut si el pe la zece jumate, in mare totul era aranjat, el anuntase acasa aseara ca va lipsi trei saptamani, l-am intrebat daca are tot ce ii trebuie ca echipament, a spus ca da, desigur. Tariful agreat a fost de 35 USD per zi, 45 USD cheltuielile cu documentele mele si transportul motorizat, in acesti bani el a fost de acord sa preia o parte din bagajul meu, astfel incat sa raman eu cu un maximum de 13-15 kg (din pacate nu s-a intamplat asa, dar am trecut cu vederea detaliul respectiv, a doua zi, cand din bun simt mi-am dat seama ca in rucsacul lui nu incapea atat cat ar fi trebuit, conform negocierii). Urma ca eu sa am bani schimbati pentru “bauturi” si alte cheltuieli personale, desigur. I-am spus clar ca nu ii dau in avans toti banii, ca nu ii dau in ziua aceea practic nici un ban, deci ramanea o chestie de incredere reciproca: el ca va fi platit, eu ca a doua zi voi avea ghid. Oricum imi era clar ca a doua zi trebuia sa ii dau niste bani, el neavand resurse pentru nici un fel de cheltuiala. In situatia respectiva, a ramas ca eu sa am grija sa schimb dolarii in rupii nepaleze.
Am lasat la agentie 3 fotografii (stiusem dinainte si adusesem cu mine din Bucuresti 6 fotografii vechi, tip pasaport. Hari imi spuses doar de 2 in seara precedenta, dar ce mai conta acolo un astfel de detaliu? Ar fi contat daca nu aveam destule la mine, dar asa?! Si pe aeroport parca a trebuit sa las o fotografie. Aici erau necesare pentru permise) si am completat o cerere standard in vederea eliberarii permisului de trekking pentru Circuitul Annapurna. Conform intelegerii dintre Hari si agentie, el urma sa achite ulterior costurile aferente, dupa ce primea banii de la mine. Este inutil sa amintesc ca nivelul suspiciunii mele era maxim si din acest punct de vedere pot spune ca am fost nu numai precauta, ci oarecum exagerat de precauta. Dar consider in continuare ca este atitudinea care trebuie abordata cand te duci in Nepal si nu cunosti pe nimeni de incredere.
La modul cel mai obiectiv insa privind acum lucrurile, pot afirma cu o unda de jena interioara, ca, daca s-ar gasi de cumparat produse de genul “toleranta”, “indulgenta” si “rabdare”, as ingramadi ceva mai mult in rucsac, atunci cand as porni pe potecile Himalayei, sincer! Nu aveam cum sa realizez nuantele si diferentele, nu aveam cum sa filtrez corect eforturile depuse de oamenii inaltimilor, am mers strict cu o conduita si o logica europeana, considerand, in linii mari, ca, in calitate de turist, aflat pe un traseu turistic, atunci cand platesc ceea ce este inscris pe meniu, trebuie sa si primesc conform standardelor mele; fara sa ma gandesc prea aprofundat, mai ales la inceput, ca da, eram turist, citeam un meniu, oamenii aceia nu degeaba puneau la dispozitie un spatiu de cazare si de servirea mesei, dar ca, conditiile in care realizau toate acele confortabilitati de acomodare si hrana erau exceptionale prin duritatea lor si prin lipsa acuta de resurse! Voi incerca sa fiu mai putin severa cu mine insumi si sa ma gandesc ca au fost niste “boroboatze”, altfel s-ar putea sa ajung la insomnii inutile! Faptul ca pe traseu nu am lasat decat de putine ori bacsis sau prea putin bacsis poate fi argumentat foarte obiectiv si pragmatic, dar nu ajuta nimanui, asa ca mai bine urmez firul epic al povestirii.
Am stabilit ca pana in ora 18 revin in agentie pentru a lasa bagajul inutil pe traseu si pentru a ridica documentele: Permisul de trekking, dovada achitarii taxei de Parc de Conservare Annapurna si biletele de autobuz Kathmandu - Dumre.
Dupa ce m-am despartit de Hari m-am dus sa schimb banii. Era un curs foarte dezavantajos. In urma cu doua zile fusese 74,60, acum era 73,35. Aici am fost un pic bleaga, as fi putut negocia probabil cu 100 mai mult, dar nu imi mai bat capul cu asta. Am obtinut 74,200 si am schimbat 1.000 de dolari, capatand astfel o gramada mare de bancnote imputzite, vechi si urat mirositoare.
M-am dus cu traista cu bani in camera, aveam 74.200 Rs. Mai mult pentru a ma schimba, se facuse cald afara. Mi-a luat destul de mult timp sa sortez banii, sa pun deoparte cei 780 USD pentru Hari (adica contravaloarea in rupii, desigur), si sa fac unele fotografii, gasind si unele bancnote mai noi, cu tigrul alb, Muntele Everest, fostul rege si tot felul de modele si simboluri locale.
Desigur ca nu i-am lasat in camera, m-am mai eliberat de haine si am pornit sa caut un oficiu postal. Intrebasem la receptie, cu o zi inainte, cu harta in mana, cum ajung cel mai sigur la posta X. Ca de ce? Pai d-aia, ca vreau sa trimit niste ilustrate. A, pai nu e nevoie, ca le lasi la noi si avem noi grija. Deci am renuntat, am spus ca inca nu le scrisesem. Cum sa le argumentezi oamenilor ca de fapt nu ai incredere si vrei sa le expediezi personal?! Asa ca astazi am ales un alt punct de pe harta, de interes turistic, in zona postei, si am intrebat din nou la receptie cum ajung acolo. Am primit eu tot felul de explicatii si indrumari, dar pe teren treaba s-a dovedit a fi ceva mai complicata. Dupa 40 de minute de umblat pe strazi si stradute dadeam nas in nas cu locul de unde pornisem, Potala Guest House! Sa te-apuce nebunia, nu alta! Daca intrebi pe strada despre “post office” nu pricepe nimeni ce naiba vrei de la sufletul lor. Asa a am localizat pe harta “Ason Chowk” si am inceput sa intreb despre “Ason”, reusind sa ajung pana la urma in asa-numitul “Ason Chowk”, care inseamna un fel de Ason Square”. Cand ajungi acolo, in centru se afla o matzaraie intreaba de fire si cabluri si sunt vreo 6-7 directii care izvorasc de-acolo.
Iar nu stiam incotro sa o iau. Era si un templu acolo, peste tot se vindeau alimente: pe jos, pe sus, absolut peste tot. Bashka mai circulau si rishce si motorete si biciclete, se mai inghesuia si o masina Suzuki, era un balamuc de nedescris, in mii de mirosuri, culori si sunete. Totul claie peste gramada. Pana la urma am dat de un tanar nepalez care vindea nu stiu ce minuni de mirodenii si care prindea ceva engleza si mi-a aratat incotro sa o iau pentru a gasi acel oficiu postal. Am mers pe o strada la fel de buimaca si am intrat pe o straduta la stanga. Oficiul postal? Mergeam cu ochii cat pepenii pe peste tot, sansele sa trec pe langa el erau de 99%, caci toate cosmeliile de prin zona erau sub forma de garaje si asa s-a dovedit a fi si minunata institutie de stat!
In momentul in care am vizualizat oficiul postal reactia interioara a fost ceva de genul: “Aoleu, ma doare!!!” In Tansania nu avusesem acest imbold de a trimite ilustrate, nici macar nu am vazut pe undeva ilustrate de vanzare, in cele cateva ore petrecute in civilizatie, in Arusha. Dar acum, privind nebunia asta de institutie aveam o certitudine neargumentata ca pana ce si in Tansania sansele de a gasi ceva mai apropiat de standardele noastre ar fi fost relevant mai mari. S-ar putea sa ma insel, dar asa am simtit atunci, descoperind acest garaj. Nu mi-a parut rau pentru toate eforturile depuse sa ajung aici, mai ales vazand timbrele postale, cu Vf. Manaslu pe ele .....
Foarte frumoase timbre, acum macar eram aproape sigura ca ilustratele mele vor porni spre Europa :-)
Eh, acu reincepea provocarea gasirii drumului retur! Stiu ca pare incredibil si stiu ca teoretic nu pot gasi o scuza pentru faptul ca nu as fi putut regasi directia, dar se pare ca eram atat de exasperata si focusata in drumul meu prin toata harmalaia aia generala, incat nu imi luasem puncte de reper, asa cum fac de obicei prin locuri straine cu multe directii. Am ajuns din nou in Ason Chowk si nu am insistat in a-mi gasi singura directia, ci m-am dus din nou la amabilul vanzator si i-am spus ca iar m-am pierdut si vreau sa ma reintorc spre Potala G.H.
Ca si in ziua precedenta, ochii si simturile imi alergau dupa un loc unde sa pot servi ceva de mancare, dar pana la urma am revenit tot in camera de hotel, era deja 3 p.m. Am pregatit rucsacul care urma sa il las la oras si am pornit spre agentie, cum vorbisem. In timp ce impachetam pe-acolo ma trezesc ca porneste televizorul brusc si mare mi-a fost surprinderea sa vad ca era canal de HBO si Cinemax!! Se daduse drumul la portia de curent zilnica, cu vreo ora intarziere, caci conform programului curentul electric ar fi trebuit sa functioneze intre orele 14 si 20.
Documentele ma asteptau deja in agentie. Abstractie facand de unele detalii, cum ar fi de exemplu: perioada de trekking din 19 septembrie pana pe 10 ianuarie, in loc de 19 decembrie - 10.01.09 sau faptul ca la nationalitatea scria “italian” - totul parea sa fie in ordine. Mi-am luat “la revedere” de la ei, urmand sa ne revedem la revenirea mea in Kathmandu. Ah, da, Hari urma sa se desparta de mine in Pokhara, punctul terminus al traseului, unde eu urma sa raman vreo 2-3 zile singura, desigur, si sa ma descurc cu transferul spre Kathmandu pe cont propriu.
In drum spre hotel am cumparat 10 capatani de usturoi (bun si pentru a preveni raul de altitudine, dupa cum aflat pe traseu) si m-am oprit din nou la magazin sa-mi cumpar apa si ceva “energizante” pentru drum, care din pacate au fost o cheltuiala inutila si un bagaj si mai inutil, caci acele batoane de energie sunt atat de imposibile la gust, ca ma apuca instantaneu voma! Asa ca le-am cam impartit spre finalul traseului, lasandu-le ca un fel de bacsis, ele in sine valorand destul de mult, mai ales pentru localnici.
O alta “investitie”, de data asta exceptionala, a fost o pereche de shoshoni din puf. Urati de mama focului, dar citisem undeva: “nu va luati dupa aspectul lor absolut hilar, fac minuni la picioare!!” - si chiar asa a fost, utilitatea lor ramane incontestabila! Pretul initial era de 1.500 Rs, adica vreo 20 USD. Nu intrasem in jocul negocierilor nepaleze, asa ca am negociat prost, am platit 1.300 pentru ei, mai tarziu mi-am dat seama ca probabil mi i-ar fi vandut si cu 900. Dar - si am observat asta mereu cand cumparam ceva in zone sarace ale globului - atunci cand ma aflu in plina saracie, chiar daca eu personal nu prea am bani, prefer sa renunt la o masa sau la o bere, decat sa incerc sa storc maximum de la cel care imi vinde un produs. Saracia mea nu se poate compara cu saracia lor. Desigur ca exista jocul negocierii, care poate fi placut si atragator, dar nu in sensul de a-ti bate joc totusi. Chiar daca ei mai sar calul si, de exemplu in Tansania primul pret care il spuneau era cam de 16 ori mai mare decat cel la care ajungeai, ceea ce era extrem de enervant! In Ecuador macar totul decurge chiar frumos, oamenii sunt mai placuti si ajungi sa te bucuri la o reducere de un dolar si le dai bani cu inima larga! O sa revin asupra aspectului cand voi povesti 2-3 situatii ulterioare.
Am ajuns pe intuneric in hotel, curentul electric fusese din nou oprit, asa ca mi-am aranjat bagajul pentru a doua zi la lumina lanternei si m-am culcat. Aveam rucsacul cel mare cam la 22 de kg si sacul de dormit separat. Apa ar fi trebuit sa imi ajunga doua zile. A doua zi dimineata Hari venea la hotel sa ma ia, la 6,30, totul era stabilit, aveam tot ce imi trebuie.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen