Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 21. Dezember 2008

Himalaya 8_21.12.2008 (TAL)

continuare: 21 decembrie 2008, Himalaya, Tal, 1.700 m alt.

Bocancii mei calcasera pana acum peste tot felul de culori: maro, verde, cenusiu, pamant, stanca, praf, iarba, apa. Acum erau intampinati de niste stanci albicioase in coborare abrupta, intrand apoi pe nisip cenusiu inchis, deschis si, in cele din urma, alb. Ramasesem printre ultimii si astfel vedeam sirul de oameni inaintand prin dreapta, indreptandu-se spre centrul acelui tablou al altui univers. Dupa ce treceai de partea de stancaraie alba, se forma din nou poteca ingusta si te apropiai de un perete de stanca masiva, cenusie, abrupta si de neclintit, ajungand la un moment dat sa treci prin apa rece, din piatra in piatra, cu atentie sa nu cazi daca rucsacul se lovea de curba peretului pe langa care tu te prelingeai inmarmurit. Din fata venea o cireada de bovine negre, conduse de la spate de un localnic imbracat cu haine de camuflaj. Intorcandu-ma sa fac o fotografie, l-am vazut si pe comerciantul cu incarcatura aceea din genti de rafie, venea intr-un ritm sigur spre Tal. M-am oprit sa ma minunez din nou, mi-am fotografiat bocancii afundati in nisipul fin si alb, am fotografiat noua arcada din ciment pe care trona un steag rosu, maoist. Din directia mea, pe ea scria, in engleza: “Welcome to destination Manang 2004 / My Shangri La”. 
Si am patruns prin poarta respectiva, atingand pentru intaia oara legendarele moristi tibetane de rugaciune ….. le-am invartit cat am putut de tare si mi-am lasat palma sa absoarba aura miscarii si rotatiei lor. Simteam implinirea unui vis neexprimat inainte de momentul implinirii sale. Era un fragment de fericire pentru mine. Am facut urmatorii pasi si m-am intors sa vad de unde veneam, ca sa pot ingurgita mai profund realitatea pe care o traiam. Comerciantul facuse progrese si l-am vazut trecand pe langa arcada, prin stanga acesteia din sensul lui de mers. Acest fapt are incarcatura religioasa, a trece prin mijlocul unei astfel de arcade aduce ghinion. Am stat pe loc si l-am lasat sa mearga in fata, imortalizand intrarea nisipoasa in satul tibetan Tal, cel mai sudic din districtul Manang, aflat in regiunea denumita Gyasumdo (ceea ce inseamna “trei drumuri”). In vremurile de demult, Gyasumdo depindea de comertul cu Tibetul, activitate intrerupta in 1959, prioritate capatand pastoritul si agricultura. Aici se cultiva porumb, orz, grau, hrisca si cartofi, climatul fiind destul de cald si ploaia suficienta pentru a asigura recoltele necesare. Fata de alti budisti, pentru care a lua viata unei fiinte este un subiect tabu, cei din Gyasumdo erau si vanatori, facand din carnea de mosc o importanta sursa de venit prin comercializare.
Am uitat sa spun ca “Tal” inseamna “lac” si aici a fost, in timpuri stravechi, un lac imens.
 Intrarea in cartea cu povesti este pe masura legendei.
 Lasi treptat in urma nisipul acela alb si urmezi acum un drum ingrijit, pavat cu piatra, in stanga este o prima cladire cu etaj in culori de vernil si orange, in dreapta urmeaza o cladire cu un singur nivel, cu alb, albastru si orange, apoi o placa de bun venit pe care scrie si in engleza “Welcome to Manang District – The snow leopard is a symbol of Himalayan grandeur”. Ma intreb daca localnicii isi dau seama de impactul pe care il are asezarea lor asupra turistilor. Pe deasupra unui gard facut din bolovani se intind doua siruri de pietre de rau slefuite si incrustate cu mantre tibetane, pictate in diverse culori. Este din nou un moment magic si nu am putut trece pe langa acest gard de intampinare fara sa imi las palma sa mangaie sirul de pietre, deasupra carora este si un sir de stegulete colorate specifice buddiste, pe care sunt inscrise mantrele obisnuite.
Sunt multe hoteluri, restaurante si tot felul de magazinase, imi imaginez ca pe timpul verii asezarea este o forfota continua in care turistii si localnicii se intrepatrund, totul fiind mai colorat si mai rasfatat de o vegetatie infloritoare care acum, la final de decembrie, paleste, totul fiind cufundat intr-un frig patrunzator, indulcit doar de culorile omniprezente. Se recunosc cu usurinta gradinile mari, care alcatuiesc aici, fara nici un dubiu, un paradis palpabil unde poti poposi in liniste pentru o mai indelungata perioada de timp. De jur imprejur se inalta absolut magnifici pereti colosali de munte si te afli practic intr-o caldare nu foarte generoasa ca si dimensiuni. In fata pe dreapta, de la o inaltime ametitoare, se pravaleste o cadere spectaculoasa de apa. Drumul pavat aproape ca nu iti da de ales si te trezesti in fata unei gradini foarte mari, imprejmuite cu gard din lemn, cu o arcada din lemn la intrare pe care scrie “Wel-come”, pe fundalul careia troneaza un hotel cu doua etaje.
Ca sa intri, trebuie sa treci cu piciorul peste o barna solida si “poarta” are un principiu interesant, care apara proprietatea de intrarea animalelor. Mai exista o “poarta” de iesire din gradina, plasata chiar in fata hotelului si restaurantului si acolo sistemul putea fi observat parca si mai clar: doua scari facute din barne, cu o inaltime de maximum 2 m, una pe stanga, una pe dreapta. Inchiderea portii pentru oricine dorea sa intre insemna blocarea prin tragerea peste treptele celor doua scari (in numar de 4) a altor barne din lemn. Ingenios si simplu, presupun ca si eficient raportat la necesitatile respective. 
Era 17,30. Dupa ce intrai prin cadrul pe care ti se ura “Bun venit” la “Hotel Paradise” urmai in continuare drumul frumos pavat, prin gradina, timp de vreo 20-30 de m, ajungand la “receptia locatiei hoteliere”, dispusa in unghi de 90 de grade. Adica in dreapta erau cele doua etaje ale cladirii cu camere de dormit, in fata, perpendicular, era sala de mese si bucataria, in spate o alta gradina, o toaleta si cam atat. Era ultima constructie din sat.
Am primit o camera cu doua paturi mari, la primul etaj, frig, dar foarte curat, cu broderie pe fata de perna!. Existau alte 4-5 camere pe palier, totul era din lemn, la capat era si o toaleta turceasca. As fi facut mai multe fotografii, dar acum resursele mele din acest punct de vedere fusesera injumatatite, deci trebuia sa ma abtin si sa am grija deosebita de rezerva de baterii. Era foarte frig. Tricoul meu alb spalat cu o seara inainte se uscase pe rucsac. Fiind atat de frig, nu am simtit nevoia sa ma spal sau sa ma schimb, dar mi-am scos bocancii si m-am bucurat sa am cu mine acei sosoni urati din puf. Mi-am lasat bagajul, mi-am desfacut sacul de dormit si am coborat in sala de mese, se facuse 6 si incepea sa se intunece. Mi-era foame, eram obosita, ma dureau umerii si tendoanele din zona gatului, mi se parea foarte frig, parca eram in alta dimensiune, aveam dubii ca voi putea parcurge intregul circuit.
 
Sala de mese era neincapatoare raportat la numarul de locuri de dormit – desi, la nevoie, puteau manca acolo 30-40 de persoane -, dar in sezon turistic, cand este cald si soare pana tarziu, majoritatea servesc masa afara, in gradina. De altfel a fost si ultima oara cand am poposit impreuna cu alti turisti in aceeasi locatie, grupul a disparut a doua zi in fata si nu i-am mai reintalnit pana la final, era clar ca aveau un program ce trebuia respectat.
Mi-era foame si chiar am mancat mult in seara aceea, am gustat chiar din berea lui Kul, dar nu mi-am cumparat si eu o sticla. Mi se parea prea scumpa si era prea frig. Am comandat un ceainic mijlociu de ceai de iasmin (250 NRP), trebuia sa beau ceva cald. 
Apoi o supa de usturoi (90 NRP) si macaroane cu branza (240 NRP). Sala s-a umplut de americani si francezi, Ana era infrigurata, Hari si Kul se hraneau cu vesnicul dal bhat, cu degetele de la o mana, fiind foarte infometati. A fost prima oara cand i-am vazut mancand atat de relaxati si eu cu Ana am facut haz de stilul lor, in timp ce incercau sa ne convinga ca mancatul cu mana este mult mai gustos. Tot aici, probabil si sub efectul berii, s-a incins putin discutia pe marginea subiectului “comunismul e singurul care ne salveaza”. Si eu, si Ana, ne-am dat seama din nou ca daca populatia Nepalului gandeste astfel, inseamna ca Nepalul intr-adevar trebuie sa experimenteze si aceasta guvernare, cu toate consecintele. La subiectul asta si la abordarea lui de catre cei doi ma gandeam chiar si a doua zi pe drum si aproape ca ii intelegeam. Contextul, lipsa posibilitatilor, geografia, per total saracia materiala aproape absoluta si conditiile foarte dure de trai erau argumente indestulatoare sa ii intelegi ca disperarea ii facea sa se incalzeasca la ideea suprematiei unei ideologii menita sa le asigure o viata decenta prin colectivizare, control, drepturi egale pentru toti, in aceeasi masura, abolirea oricaror discriminari. Discutia s-a incheiat impaciuitor, desigur, era dreptul lor de a alege si, atata timp cat noi nu le puteam oferi ceva mai bun, nu aveam dreptul sa le umbrim sperantele. 
La finalul unei zile magnifice mi-am facut niste calcule, ca sa imi dau seama cam cum stateam cu finantele. Iata un calcul simplu al costurilor unei zile si nopti pe traseu, in Himalaya:
- micul dejun la 1.000 m alt. 200 NRP
- pranz & un ceainic mare de ceai: 290 NRP
- cina & un ceainic mare de ceai: 580 NRP
- cazarea in SGL: 150 NRP, rezulta 1.220 NRP, aprox. 17 USD (cu mentiunea ca masa de pranz a constat doar intr-o supa!). Si preturile cresteau rasant pe masura ce urcam in altitudine. Un minim de 30-35 USD/zi/persoana il consider la limita decentei, luandu-se in considerare energia consumata peste zi. Daca as fi fost in sezon turistic, probabil ca as fi impartit camera cu un alt turist si probabil ca ar fi costat 150 NRP/persoana. 

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)