Dieses Blog durchsuchen

Donnerstag, 25. Dezember 2008

Himalaya 12_25.12.2008 (Manang)

povestea zilei de Ajun
Joi, 25 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna.
Stationare in Manang (3.540 m alt.), urcare pana la 3.800 
spre Ghetarul Gangapurna (7.455 m alt.)


Dimineața de Crăciun m-a luat prin surprindere. Avusesem o noapte înfiorătoare, în sensul că nu putusem să adorm sub nici o formă. E starea aceea în care îți dorești să dormi fără vise, dar ceva te ține treaz. În sacul tău de dormit e cald, dar doamne ferește să scoți unghia afara! Eram îmbrăcată, inclusiv cu o căciulă tip mască trasă peste cap și gât. Ca de obicei, aglomerație mare în sacul de puf: apa, aparatul foto, bateriile, șosetele, tricoul. Dureri de cap nu aveam, deci nu erau semne de rău de înălțime, nici măcar nu eram foarte sus, nu am avut niciodată probleme la 3.500-4.000 de metri. Retroactiv privind și negăsind alt motiv, bănuiesc că organismul avea puternic de lucru, așa că era prea ocupat pentru a mă lăsa pe mine să adorm. Astfel că pe la ora 8 și ceva când deschideam ochii …. Sau cel puțin încercam să îi deschid, eram chiaună de oboseală. Să mă fi ajuns oboseala din ziua aceea lungă când mărșăluiam în noapte spre Pisang? Cam ciudat, din moment ce ieri mă trezisem plin de viață și de energie. Una peste alta, nu puteam deschide ochii, simțeam un obstacol și nu înțelegeam ce. Am cotrobăit după aparatul de fotografiat și mi-am făcut două fotografii, căci nu aveam pe nicăieri o oglindă. Nu m-am recunoscut. Aveam o față extrem de tumefiată, gogoșată, ochii se pierdeau în niște cavități ciudate, nasul era dublu, buzele nu erau ale mele, bărbia la fel, obrajii moi și dureroși …. eram un monstru. Nu am știut niciodată exact de la ce mi se trăgea, presupuneam că de la mâncarea iute consumată în ajun, hidratare insuficientă în condiții de altitudine și frig.
M-am despărțit foarte anevoios de căldura sacului de dormit. În cameră erau zero grade și eu stăteam în culcușul meu la peste 20, conform ceasului cu termometru și altimetru. O variantă era să stau să zac toată ziua inertă, încercând să-mi recuperez somnul. Dar știam că nu este o idee bună. Trebuia neapărat să mănânc, să beau, să mă mișc, să ies afară, să respir, să mă preumblu, să mă aclimatizez. Pe lângă aceste detalii tehnice, era păcat să pierd explorarea zilei, oricât de epuizată și umflată cu pompa mă simțeam. M-am echipat și m-am îndreptat spre sala de mese. Cu foarte mare greutate am îngurgitat o porție de macaroane cu brânză (200 rupii) și am luat un ceainic mic de apă fiartă (150 rupii). Am mâncat afară, mi-a trebuit o oră întreagă să pot consuma porția de macaroane, alternând cu admirat peisajul și făcut fotografii. Undeva în fața mea, departe, se zărea un lac îngropat, aproape ascuns, de un albastru incredibil. Deasupra lui se înălța o spectaculoasă cascadă de gheață coborând de pe ghețarul Gangapurna – 7.455 m alt.. Aproape că nu îndrăzneam să mă văd mergând până acolo, prin pustiu, dar făceam curte ideii, sesizasem culoarea lacului din seara precedentă și mă atrăgea în permanență.
A apărut și Hari la un moment dat. Nu vroia să meargă pe nicăieri, vroia doar să stea și să-și spele lucrurile. Eram deci pe cont propriu, căci de la el nu am primit nici o îndrumare, nici o idee despre cum aș putea petrece ziua într-un mod interesant. Era o singură zi în Manang, eram obosită, era foarte însorit, deci nu avea rost să pierd timpul degeaba. Nu știu de ce nu am rămas în nici un loc să insist să explorez zona, probabil din cauza curiozității și a nerăbdării mele de a vedea ce aduce traseul în continuare. Cu siguranță a fost e eroare datorată lipsei de experiență, era prima ieșire pe care o făceam pe cont propriu și aveam multe bariere mentale, în mod ciudat nu am acționat în spiritul aventurii, inițiativei, explorării, m-am lăsat în seama cuiva, fără să cântăresc realul potențial al călătoriei pe care o făceam.
Starea feței, deși practic nu era dureroasă, mă influența într-un mod negativ de rău, parcă nici nu îmi dădeam seama dacă e frig sau cald afară. M-am îmbrăcat ca pentru foarte frig, am luat pufoaica pe mine, căciulă, mănuși, aparatul foto și șoarecele de pluș, companionul meu tăcut. M-am uitat bine în depărtare, spre lacul ademenitor și am schițat drumul spre el, așa că pe la 11 și un sfert am părăsit hotelul, am luat-o la stânga spre stupă și am urmat drumul ce cobora abrupt spre valea deșertică. Drumul părea lung, dar după ce am trecut un pod și am lăsat în urmă două clădiri din piatră, nelocuite, în mai puțin de un sfert de oră eram pe malul lacului. Albastrul acela de basm, ondulat cu striații albe de gheață, era la picioarele mele. Emoția era atât de mare, încât am simțit un fel de undă de teamă inexplicabilă, prea era liniște în jurul meu, prea nu era nimeni pe o rază infinită de spațiu. Mă simțeam dominată de o natură în stare să mă-nghită. Nu am mers spre dreapta pe malul lacului, cum îmi plănuisem de fapt, ci am pășit pe poteca din stânga sa ce urca îngust, nu foarte abrupt, dar foarte lung. Din față am auzit deodată glasuri și un grup de 4 americani a trecut anevoios pe lângă mine, fără să salute. Le era foarte teamă să nu alunece pe pietriș, drumul fiind îngust și un pas greșit putând să te ducă în jos ca pe un topogan nu foarte gentil. La baza potecii era chiar un indicator către un ”view point”, deci mă așteptam ca drumul să fie umblat.
Întorcându-mă cu fața spre Manang, care acum părea incredibil de departe, jos pe un versant de peste râu, imaginea era cu adevărat ciudată și cu o tentă de sinistru. Aveai impresia, prin monotonia cenușie a culorilor din perspectiva din care priveam, că ai în față un fel de cimitir al locuințelor din piatră, lipsit de orice suflare vie. Urcând și îndepărtându-mă, imaginea devenise un deșert, iar Manang era o platformă de orificii negre, acelea fiind de fapt umbra care cădea din construcția așezărilor. Se vedea clar stupa albă, impozantă, se vedea hotelul meu situat chiar pe margine, precum și întregul șir de hoteluri. Era o așezare mare. Se vedeau drapelele cu rugăciuni fluturând în vânt, iar grămezile mari de fân, de un maroniu-cărămiziu alcătuiau pete distincte de culoare. Și undeva deasupra Manang-ului se distingea o clădire joasă cu un acoperiș plat de un albastru intens.
 Se văd două poteci, una pe o muchie, spre lac, și una mai jos. Eu am circulat pe cea din stânga, de pe muchie, chiar deasupra lacului semi-înghețat.
Drumul a urcat apoi abrupt în zig-zag printre conifere de statură medie, ceea ce mă ferea de soare în mare măsură. Cu siguranță nu se poate vorbi de o pădure la altitudinea aceea, dar pinii erau destul de apropiați pentru a crea un fel de codru în dimensiuni mici. La o oră distanță de când părăsisem hotelul mă aflam la 3.800 m, pe un platou mic, unde vara cu siguranță se servește ceai și turiștii pot căsca gura la geața ce se revarsă în imediata apropiere venind ca din cer. Ești la 3.800 și aproape că atingi cu mâna un ghețar de peste 7.000 de m. Aveam la picioare întreaga vale a Manang-ului și satul în măreția lui modestă și ancestrală, lacul acela incredibil, eram depășită de emoții și de somn. 
 Se vede stupa aceea mare, albă, în dreapta ei drumul pe care am venit eu, coborând și traversând râul, cele două clădiri din piatră printre care am trecut spre malul lacului. Yak Hotel este chiar pe marginea din dreapta, ultima clădire surprinsă în fotografie.
(Pe banca aceasta am tras un pui de somn, la 3.800 m alt.)
Și mi-era foarte cald. M-am întins pe bancă, cu fața ascunsă de soare, cât puteam eu mai bine și am adormit acolo, fără vise – din ce îmi amintesc – timp de o oră. M-am trezit amețită, dar mi-am revenit în câteva secunde. Piuia totul a liniște și pustiu. Mi-am luat șoricelul și m-am uitat pe firul potecii în sus, era ademenitor să înaintez, dar nu mă     simțeam în stare, eram toropită, mi-era foame, soarele ardea. Am mai stat o vreme, după care am coborât pe unde urcasem. 
M-am dus direct la hotel, nu mă mai interesa nimic în jur. La ora 15:10 notam în jurnal ”dispariția bruscă a soarelui în spatele vârfului Gangapurna” și schimbarea radicală, la fel de bruscă, a temperaturii. La 15:50 mă cuibăream în sacul meu de dormit, îmi doream să pot adormi, să mă odihnesc, să simt somnul cum mă fură. N-am avut parte de acest lux, căci peste 20 de minute bătea la ușă Hari, o adusese pe Anna. Cei doi ajunseseră în  Manang abia azi la ora două, căci se abătuseră de la drumul drept și avuseseră o aventură prin înălțimi, bănuiesc că exact acolo unde ar fi trebuit să am și eu o inițiativă, și să urc spre gompa aceea  ancestrală din Bhraka.                                
Aleseseră Hotel Tilicho și Kul spunea că Hari ar fi trebuit să știe, pentru că amândoi agreaseră în Pisang că vom înnopta în Tilicho. Ce rost mai avea să încerc să  înțeleg comportamentul lui Hari? Concluzia pe care am tras-o a fost că gradul de prostie nativă își spunea cuvântul, oricât de grosolan sună acest lucru.
Am părăsit sacul de dormit, adio tentativă de somn. Am mâncat o supă de cartofi (120 rupii) care, față de cea din seara precedentă, avea și cartofi în ea. M-am străduit din răsputeri să mănânc și o porție de orez cu lapte și mi-am luat în cameră un termos mic de hot lemon (210 rupii), să am hidratare peste noapte. Mă simțeam din nou îndopată, în sala de mese se făcuse focul și începea să se încălzească, în afara mea mai erau trei nepalezi și doi oameni din partea hotelului, care găteau și serveau. La 18:10 eram din nou îngrămădită în sacul de dormit și scrijeleam puținele impresii de peste zi.
video
 ***
Districtul Manang, parte a zonei Gandaki, este unul din cele 75 de districte ale Nepalului, Chame fiind locația administrativă principală. Trecătoarea Thorung La, către care mă îndrept eu, este puntea de legătură între cele două districte Manang și Mustang, respectiv îmtre orașul Manang / Manang și Muktinath / Mustang. Valea
Manang, foarte aproape de granița cu Tibetul, oferă o mare varietate de floră și faună. De aici există trei rute: prima, via Thorung La, Muktinath și Mustang spre Lhasa – o călătorie de patru zile; a doua via Naur Khola și Naurgaon, 5 zile către Lhasa și a treia via Larkiya bazar, cea mai utilizată de locuitorii din centrul Nepalului.
Alături de populația Marwaris, care e emigrat din India în Nepal într-un număr foarte mare, populația Manang este cunoscută ca fiind cei mai buni comercianți ai Nepalului. Ei au primit din partea regelui o dispensă specială pentru a face comerț cu pietre și metale prețioase, ierburi și alte produse, în sud-estul Asiei și în afara granițelor. Mulți dintre localnicii Manangului își petrec șase luni pe an departe de casă, revenind doar în lunile de vară. Mulți stau în Kathmandu, unde copii lor pot învăța engleza la școala medie. Accesul în zonă a fost deschis străinilor în anii târzii ai deceniului 70 și o serie dintre localnici au renunțat la traiul tradițional bazat pe agricultură, orientându-se spre hotelărie. Drumul de legătură dintre Manang și Muktinath este folosit de localnici de sute de ani, pe aici vehiculându-și marile turme de oi și yaci.
Din punctul de vedere al posibilităților de cazare, ca și în Chame, hotelurile din Manang se diferențiază între ele în diverse categorii: A cea mai scumpă și D cea mai ieftină. Dacă călătorești cu buget redus, se recomandă înnoptarea în Ngawal și Ghyaru sau Tengi, unde tarifele sunt ușor mai reduse. Ca urmare a lecturării vechiului ghid găsit la finalul călătoriei mele, am aflat că Yeti Hotel aparține categoriei A. Oricum cred că în decembrie nu aveam mare lucru de ales, tarifele fiind oricum mai reduse, căci localnicii preferă – spre deosebire de cei din România – să aibă un oaspete, căruia să îi ofere un tarif cu 50 sau 60% mai mic, dar care oricum va consuma ceva pe timpul șederii și oricum îi va aduce un mic venit, mai mult decât încasări zero. Este o logică fundamentală, prezentă chiar și într-o țară atât de săracă și în niște zone atât de izolate și vitrege. Potrivit aceleiași surse de informații, în Manang există multe delicatese, cum ar fi pizza, plăcintă, hot chocolate – dar cum de Crăciun nu sunt probabil mai mult de 10 turiști în zonă, aceste locații turistice sunt închise în extra sezon.
Am căutat pe internet mai multe informații despre Manang, m-ar fi interesat mai multe detalii despre locuitori, vechime, casele acelea construite atât de înghesuit și cu un aspect atât de straniu. Din păcate nu am găsit alte informații până acum.



Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen

I'm WATCHing YOU!! :-)