spre locuințele lacustre ale Comanei

Duminică, 11 iulie 2010,

București – Comana – prin padure - lacustrele - back to București,
120 km, 10:40 – 21:00 (pauză per total 2,30 h)

Vineri seară nu prea aveam rost.  Mă mâncau tălpile de-o acțiune. Știam de triatlonul din Tg. Mureș și cu mare regret a trebuit să renunț la el, fiind mult prea departe și neputând să ajung în timp util, plus că  era o mare cheltuială și nici nu mai știam pe nimeni care să se îndrepte într-acolo. Așa că sâmbătă m-a pocnit ideea să văd și eu ce este cu această Pădure Comana, despre care citisem pe două bloguri (hoinarii și xplorio). Fotografiile locuințelor lacustre mă atrăgeau fantastic. Unii spuneau că ar fi doar 33 de km din București, alții pomeneau de 55 de km. Ei bine, de la Metro Militari până la intrarea în satul Comana, via Șoseaua Viilor – Giurgiului sunt exact 47 de km de pedalat.

Duminică abia m-am trezit pe la nouă jumate. Groooaaaaznic! Consideram ziua deja ratată. Dar am zis că 30 de km e un fleac și că merită încă să mă mișc. M-am uitat pe o hartă să văd pe unde naiba se iese spre Giurgiu din București, am mâncat două felii de pâine de casă cu unt și miere, am pus un litru jumate de apă la camel bag și la 10:40 dădeam prima pedală. Aveam la mine doar apă, un tricou cu mânecă lungă în caz de vreo furtună și ceva de ploaie. Nici un act de identitate, nici un ban. Ah, și aparatul mare de fotografiat. Plecasem de năucă, cum nu prea îmi este stilul.

Până am nimerit ieșirea din București am făcut o oră (13 km) și așa am cunoscut mai de-aproape un pic o zonă a Bucureștiului pe unde nu fusesem practic niciodată. Urâtă zonă, piața aceea a ”Progresului” m-a umplut de spaima mizeriei și țigăniei, Șoseaua Viilor nu se mai termina, apoi Șoseaua Giurgiului părea și mai infinită. Ieșirea din București arată absolut jalnic, pe dreapta un ”castelaș cu turnulețe” din tablă este probabil un simbol al zonei, nu știu.  Sau al bunăstării (?) Un turnuleț era căzut într-o rână, deci puterea simbolului un pic ”invalidă”.  Știam că trebuie să pedalez mecanic pe asfalt până la un indicator spre Adunații Copăceni (27 km de-acasă). De pe drumul principal se face un giratoriu generos, Giurgiu continuă drept înainte și la stânga intri spre Comana. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, dar aveam impresia că gata, am ajuns! Ei bine, mai aveam de pedalat vreo 15-16 km, tot pe asfalt, coborâre, plat și urcare, trecând prin Varlaam, Mogoșești – unde șoseaua principala se numește în mod socialist încă ”Șoseaua Victoriei” și este destul de lungă -, Grădiștea. Sate mici, uscate, nu am nici cea mai mică imaginație despre modul în care își câștigă existența oamenii de aici ……  urmezi șoseaua drept înainte până la un moment dat, când pe dreapta apare un indicator din lemn cu ”Parcul Natural Comana”, în română și engleză, cu marcaj pătrat roșu în chenar alb. Te afli la o semi-intersecție, și vezi și indicatorul spre dreapta către Mânăstirea Comana – 5 km -, deci e clar că iei la dreapta, nu continui înainte.  Se iese din sat și asfaltul – să nu uit să precizez că drumul nu este chiar o mare nenorocire, e destul de decent, cu denivelări și gropi, dar de 50 de ori mai bun decât drumul spre Lacul Sf. Ana, de exemplu!! – te poartă prin culoarul de plopi, destul de săltăreț și deteriorat, spre o altă intersecție unde se desparte în două: dreapta sau stânga? În față ai o troiță mică, bătută de soare. În stânga, pe câmp, la aproximativ 50 m distanță începe o cultură de floarea soarelui și combinația de verde și galben intens te fură de-a dreptul. În dreapta, tonurile sunt de altă natură. În spatele troiței un panou foarte mare, total decolorat, pe care se mai ghicesc contururile unor bujori imenși, pe care scria în vremuri uitate un ”Bine ați venit” și un ”Welcome”, sus ”Parcul Natural Comana”, dar nici o direcție. Paradis turistic, ce mai! Păcat ..... ce bani frumoși se puteau scoate din turismul românesc, dacă acolo sus, prin ministere, s-ar fi așezat niște oameni gospodari ..... (pauză de oftat, că io nu fumez și nu beau cafele!). Să revenim: Pe un copac în spatele panoului, pe stânga, este un indicator foarte clar cu ”sărbătoarea bujorului”, iar pe un alt indicator spre dreapta scrie ”Mânăstirea Delta Neajlovului”. 

Acum ….. eu am luat-o spre stânga și a fost direcția bună (și spre dreapta ar fi fost bună, dar probabil mult mai prelungită, o încerc cu proxima ocazie). Pe dreapta drumului întinderi de ștefie, de un maro-roșcat-închis foarte intens pe un fond de verde intens și verde ars transformat în culoarea fânului, era o imagine deosebită. Până la intrarea în Comana e vreun km și până acolo m-a mai oprit imaginea apelor Neajlovului și a celor trei gâște ce se piguleau în apă, tulburându-și imaginea oglindă. Peisaje de șes, după care nu m-am ”niciodată în vânt”, părându-mi-se negrăitoare și insipide, dar remarcabile prin singurătate, întindere și amestec de culori. Încep să cred că ador liniștea absolută a zgomotelor naturii …. și atât. Mă văd savurând viața într-o casă aproape de coasta oceanului, undeva aproape de înălțimi ….

În spatele meu se întindea ca un șarpe fără cap asfaltul cotropit de caniculă, eu stăteam pe un pod vechi și neîngrijit, pe dreapta și stânga apele cu vegetația Neajlovului și drept înainte se ghicea intrarea în sat. Era comuna Comana și era deja unu jumate. Până în centru am mai pedalat 4 minute și am trecut pe lângă Mânăstirea Comana. Se ajunge la o intersecție, pe stânga este o clădire renovată, vopsită în portocaliu încins, cu un părculeț frumos amenajat în față, drept înainte este un panou informativ, cu o hartă detaliată a Parcului Natural. Am văzut 3 autocare pline, care au luat drumul spre dreapta și dintr-un raționament personal le-am urmat. Nu am văzut nici un indicator care să arate direcția exactă pe unde ar trebui să o iei, dar conform hărții, acela era drumul. Și Mânăstirea Delta Neajlovului făcea parte din rezervație, o direcție demnă de urmat data viitoare, căci cu siguranță mai bat drumul până acolo în vara asta. Sau la toamnă.

the story in images 

La distanță foarte mică, sub un kilometru, am văzut autocarele cotind cu dificultate spre dreapta. Se chinuiau să intre în curtea reședinței ascunsă în spatele unui zid înalt din cărămidă vopsită, ”Casa Comana”, unde accesul este permis doar pe baza unei rezervări anterioare. Nu mă interesa să văd ce se întâmplă așa că am intrat între primul și al doilea autocar, trecând mai departe pe drumul forestier acoperit cu pietriș alburiu. În momentul acela un individ, probabil cineva din partea localului respectiv, a aruncat cu un fel de strigătură și uitătură, cum că ”nu vezi că dă autocarul peste tine, unde te bagi??”, deși bălmăjeala lui nu avea nici o legătură cu starea lucrurilor, având în vedere încetineala cu care autocarele puteau face unghiul de 90 de grade. Eu nu aveam nici o treabă cu ele și nici ele cu mine.  Doar dacă individul a văzut în mine ”mâța neagră care taie calea” !!  Era probabil unica lui ocazie de a se simți cocoș în ogradă, nu contează cu cine. Dacă e turist, hai cu bâta pe turist! Beeeyyy, derbedeilor!!! Trăiască ospitaliatea locală! (Pauză de oftat, că io nu fumez și nu beau cafele!) Primul gând a fost că omul mă va opri să îmi ceară vreo taxă, dar n-a fost cazul. 
N-am zis nimic, am aruncat și eu cu uitătura după el și mi-am văzut de drum fără să opresc măcar.  Ca și cum nu înțelegeam limba română, de multe ori e cea mai bună strategie. Să fi turist în propria ta țară, asta da viață! 
Am urmat curba spre stânga intrând în crâng, pe partea stânga era o poartă de fier, verde, ”Pepiniera centrală Comana” și am oprit să mă minunez de zgomotul asurzitor a probabil milioane de insecte ce roiau prin pădure. Părea incredibil. Greieri și mai știu eu ce alte cuvântătoare minuscule creau valuri permanente de diferite intensități audio, era o orchestră dirijată probabil de niște curenți imperceptibili de aer, altfel nu îmi puteam explica cadența ritmată a intensităților unduitoare: mai puternic, mai șovăitor, apoi din nou foarte puternic, apoi scădea iar la scală joasă și tot așa. Am zăbovit vreo șapte minute să stau să îmi alint urechile.

Drumul pe forestier e scurt, după care se intră într-o pădure deasă, cu copaci mari și multe drumuri anexe. Pedalam acum pe pământ, ici și colo noroi și bălți, dar de regulă uscat, îmbibat doar de umezeala datorată nepătrunderii soarelui și a unui soi de îmbâcseală a aerului supraîncălzit. A apărut o săgeată roșie vopsită pe un copac din dreapta, dar nu se știe unde ducea și fiind pustiu, nu prea devreme pentru lălăit aiurea, știind că pădurea te înghite foarte ușor și ademenitor, am preferat să urmez ceea ce părea a fi drum principal.  Am dat din nou peste un indicator de lemn, în română și engleză, pe care scria ”Parcul Natural Comana – rezervația de ghimpe”, marcaj pătrat roșu în chenar alb. Dar nu am văzut nicăieri chenarul și acest tip de indicatoare nu te informează și asupra direcției de urmat, nu au nici o săgeată, nici un indiciu mai grăitor. Drumul principal, deschis, cu urme de 4x4 pe el, care se profilează ca niște cicatrici adânci, continua înainte, dar în stânga se deschidea alt drum, ceva mai îngust. Am zăbovit vreo 5 minute aici, făcând poze. Era foarte cald, pielea părea să transpire chiar și stând pe loc, sudoarea ieșea prin toți porii și o sumedenie de țânțari erau atrași de aceasă sevă corporală, așa că la un moment dat am simțit nevoia alarmantă să mă pun în mișcare, dorind să dispar din raza simțurilor lor. Căldura era apăsătoare, deși razele soarelui abia le ghiceai deasupra orizonturilor înalte ale pădurii. Am rămas consecventă și am pornit înainte, se anunța drum lung prin pădure, ondulat în sus și-n jos. Se scurseseră 20 de minute de când intrasem în comuna Comana și peste alte 4 minute de pedalat pe un drum ce părea fără capăt am ajuns la o intersecție generoasă, de unde descindeau vreo 4 direcții. Intersecția de drumuri era dominată de un copac cu crengi proeminente, înalte, ce creau o boltă bine conturată deasupra.

Nici un indicator și 5 direcții de urmat. Am continuat pe drumul drept și după alte 4 minute am dat de o mașină parcată pe stânga. Desigur că am urât mașina din tot sufletul - în primul rând pentru prezența ei în inima pădurii și pentru nepăsarea ostentativă a omului modernizat care refuză cu tupeu și insistență să își mai folosească aparatul locomotor - și nu înțelegeam cum cineva își ia pur și simplu dreptul de a bloca un drum accidentat, parcând aiurea pe el, fără să îi pese că altui șofer ce va dori să iasă îi va fi dificil să îl ocolească ..... putea lăsa mașina pe drumul de mai jos, dar asta ar fi însemnat să facă 10 pași în plus de la mașină la șezlong ..... și cum să facă dobitocul erei civilizate la volan așa ceva, în mijlocul pădurii? Dacă îi cădea vreo unghie?? Nu frate, pur și simplu nu ne naștem cu ”instrucțiuni de funcționare” în viața asta, fiecare își asumă drepturi supreme, e revoltător.
Sus într-o poieniță mică pe stânga descinseseră ocupanții mașinii, am văzut un individ în vârstă  și cu debit verbal foarte sănătos pe un scaun pliant, care vorbea cu cineva. Pe dreapta drumului se afla un panou mare, cu text în română și engleză: ”Pe acest loc se va ridica memorialul Vlad Țepeș, în apropierea zonei în care a fost ucis după lupta cu Basarab Laiotă (decembrie 1476) și a mormântului său din prima mănăstire de la Comana, ctitoria sa.”

Vedeam deja - oricât de incredibil mi se părea mie personal! - o a treia mașină venind din față, imediat în stânga se cobora într-un mic spațiu ca un crâng, acolo erau mai multe persoane, iar în față se vedea un gard de metal, verde. Toată lumea se oprise aici, cineva m-a întrebat despre un loc de pescuit, habar nu am avut să îi dau indicații, așa că am suit pe bicicletă și am pornit mai departe, dorind să mă îndepărtez de ochiul populat. Jos în dreapta se vedea vegetație luxuriantă, stuf foarte înalt, nu știam ce se ascunde mai departe, probabil vreun râu unde mergeau pescarii.

Drumul meu urca și făcea o curbă strânsă în rampă spre stânga, noroindu-se semnificativ și aici dând de urme adânci ale vreunui jeep insistent. Totuși urcarea pe pedale a fost facilă și am dat bice, deși n-aveam habar încotro. Am urcat vreo 8 minute, când am dat din nou de o intersecție bogată în ramificații și un alt indicator de lemn, cu același marcaj pe care eu nu l-am văzut nici măcar o dată aplicat și cu săgeți orientate în sus: ”Spre rezervația de ghimpe. Spre cabana ”Fântâna cu Nuc””. Am luat-o spre stânga, unde părea să fie drumul, urmărind un alt marcaj, cruce roșie pe pătrat alb, marcaj ce apărea consecvent pe copaci. Era pustiu, liniște, drumul foarte frumos de pedalat, a urmat o coborâre, doi bicicliști veneau din sens opus și au trecut fără nici un salut, a urmat o urcare, desigur, apoi din nou drum drept apoi venea o nouă coborâre proeminentă care te scotea apoi la același nivel printr-o urcare corespunzătoare. Pedalam din nou de 10 minute și când am ajuns în vale, schimbând foile ca să mă pregătesc de urcarea pieptișă văd în față, pe muchia dealului, mai mulți bicicliști cu încărcătură pe biciclete și echipați în toată regula. Oarecum intrau undeva spre dreapta, din ce îmi dădeam seama. Înainte să ajung în moțul dealului, unde rămăseseră să aștepte, probabil foarte curioși să vadă ce nebun merge singur pe coclaurile acelea, aud un ”E Anca ….. măăăăi…. nici aici nu scăpăm de tine!”. Eram ”om bun”, Daniel, Anca și încă 4 pe care nu îi mai văzusem. Unii erau de vineri pe drum, alții se alăturaseră sâmbătă, Daniel și Anca veniseră duminică, doar că plecaseră ”ca oamenii” din București, înainte de 7 dimineața, nu ca burghezii, la aproape 11!! M-am bucurat să mă întâlnesc cu ei și am rămas împreună pentru restul zilei, până în București. Vroiau să meargă undeva să mănânce, că erau morți de foame, Marian m-a invitat să merg cu ei, dacă doream, așa că am continuat drumul și, puțin dezamăgită că nu dădusem de locuințele lacustre, am renunțat la ideea în sine, care fusese oarecum motivația de a pedala în ziua respectivă. Desigur că prima motivație rămâne pedalatul în sine și ideea de drum lung, asta e clar.

După 15 minute eram deja ieșiți din pădure, intrasem din nou în comună și imediat după cimitir Anca a găsit un spațiu, în dreptul gardului unei gospodării, unde ne puteam desfășura pentru un prânz îndelungat, un loc foarte potrivit pentru a gusta alimente cu praful fin stârnit de mașinile care treceau în viteză pe-acolo. Noroc că nu erau multe, în decurs de o oră jumate să fi trecut 3-4 mașini, lăsând o trenă stufoasă de colb din cel mai fin. M-am dus împreună cu doi dintre băieți să cumpărăm bere, căci distanțele sunt atât de infime, încât în 10 minute eram deja înapoi. Berea rece rămâne premiul cel mai savurat într-o zi de efort fizic, I just love it!!
Mâncarea oamenilor era topită și resolidificată și iar topită, m-am rezumat la bere și covrigei. Marian știa drumul și a spus că ne duce să ne arate unde sunt acele locuințe lacustre și spre marea mea uimire erau exact în locul unde eu renunțasem să îmi bag nasul din cauza prezenței mașinilor, acolo unde stuful înalt nu dădea mare lucru de bănuit pentru necunoscătorii ca mine.  Anca a rămas să se odihnească pe niște trunchiuri tăiate și aranjate la marginea șoselei și noi ne-am îndreptat într-acolo, am lăsat bicicletele lângă un copac și am intrat cu grijă pe podețele putrezite ce-și făceau drum prin mătasea-broaștei și stufăriș. Trebuie mers cu mare atenție, nu cred că acest loc oarecum mistic va mai rezista încă un an, totul este putrezit (nemții ar face aici o tabără de restaurare, ar ieși ceva fantastic! Doar restaurare și conservare, nici o altă podoabă!) și chiar nu îți dorești să cazi în vegetația acea bacteriană. Eu văzusem în fotografii vreo 3 locuințe lacustre, dar ....

acum mai exista ruina unui singur astfel de adăpost, sub care e mai bine să nu te aventurezi, dacă dorești să rămâi neîmbibat de mătasea-broaștei și probabil cine știe ce șerpi și lipitori flămânde. Un peisaj ce poate fi descris și ca fiind dezolant, dar mie mi s-a părut fascinant și dacă aș fi avut nebunia peisajelor acvatice probabil aș fi intrat și în apă, căci la finalul scheletului pontonului se deschidea o mică deltă absolut fermecătoare!! Un loc remarcabil, cu siguranță bacovian, arhaic, primitiv, sălbatec, cu siguranță deprimant pe timp de ploaie, aș arunca o privire inside și într-o iarnă geroasă la o adică. Dacă ajungi aici singur, tentația de a cădea în melancolie și frustrare indusă de tumultul vieții actuale poate interveni periculos. Fiind într-un grup vioi, vorbăreț, plus pe poante, vizita a căpătat conotații pur turistice și a fost ca un tur rapid, dar imaginile văzute mă vor readuce sigur aici, locul merită ceva mai multă cheltuială de timp și gânduri. Mi-a plăcut, era prima mea întâlnire cu un astfel de loc, din câte îmi amintesc, eu fiind maniacă cu înălțimile, crestele, vârfurile și zonele înalte aride (cum sunt deșerturile îngropate în moos și cenușă vulcanică).

fotografie făcută din spatele Mânăstirii Comana, locul e senzațional, se poate citi, mânca ceva în liniște, pur și simplu uiți de toate doar uitându-te la culorile din jur ....

Cu o oprire de vreo jumătate de oră la Mânăstirea Comana, la șase jumate am pornit toți opt în șir indian spre București. După vreo 16 km s-a întâmplat o pană, unul din băieți luând din plin cu roata un șurub ascuțit, nou-nouț! Ajutat de ceilalți, accidentul s-a remediat rapid, Anca având la ea o cameră de rezervă. Obiectul intrus a lăsat o urmă dureroasă chiar și în cauciuc, dar drumul a decurs apoi cu bine. Ne-am mai oprit la o pauză de pepene roșu și am halit toți câte o felie din doi pepeni decent de calzi. La opt jumate seara intram în București și ne adunam pentru ultima oară să ne stabilim rutele, cine cu cine încotro, fiecare spre casa lui. Ultimii 5-6 km i-am parcurs cu 27-30 km/h, eu și Daniel, el a cotit pe Moinești și la ora 9 seara mă băgam într-o baie spumoasă, cu cola&bere blondă.

http://www.comanaparc.ro/

A   fost   o   zi    e c s c e l e n t ă ! !