Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 4. Juli 2010

Exterra Triathlon St.Ana Lake-MY STORY


aici se poate citi varianta ”la rece”, neutra

Triatlonul Exterra de la Lacul Sfânta Ana, Băile Tușnad
700 m înot,
23 km mountain bike,
 6,2 km alergare
03 iulie 2010

Nu mai apuc să scriu despre evenimente, ultimele 3 week-enduri am fost tot pe drumuri, participand la ele. Să încerc să comentez impresii în stilul necaracteristic, să vedem ce iese:

Nu am găsit pe nimeni să vină la Lacul Sf. Ana, dar nu am renunțat. Joi seara am fost la Decathlon și mi-am luat niște chestii foarte utile la un triatlon: costum de neopren, ciupici de neopren, huse pentru pantofii de ciclism (chiar dacă, după cum se anunța traseul, urma să iau bocancii la proba de bike și bine am făcut!!), costum de baie întreg, ceas cu cronometru și rezistent la apă (ce chestie, am ajuns să vreau să știu cât timp consum într-un concurs … !). O groază de bani am lăsat iar la Decathlon, făceam două plinuri jumate la mașină cu banii ăia!

Am plecat vineri la ora 10 și am ales ruta lungă, fiindu-mi mare lehamite să străbat Iuliu Maniu și Crângași-ul pentru a o lua spre DN1 și Valea Prahovei. Deci mă aștepta un drum de aproape 300 km, dar aveam timp și rezervorul era plin.

Pe la ora 4 p.m. am ajuns în Bixad și a început potopul. Drumul către Lacul Sf. Ana era aparent asfaltat și în urcare, exact ce nu îmi place mie. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, dar m-am aventurat pe drum și la prima intersecție în rampă am oprit, căci nu îmi dădeam seama care e șuvoiul corect pentru lac, curgeau adevărate râuri de un maroniu intens spre vale și cu puțină imaginație te și vedeai luat de ape cu tot cu mașină și bikla de deasupra. Turna cu bulbuci, dar am coborât din mașină să merg către doi localnici care se blocaseră într-o poartă, să văd dacă domniile lor mai înțeleg și străina limbă românească a României și să încerc să capăt prețioasa indicație: dreapta în sus sau stânga în sus? Am avut noroc, cei doi septagenari chiar mi-au înțeles întrebarea și mi-au indicat șuvoiul dinspre dreapta, după care ei au și tulit-o în jos, spre sat, prin ploaie. Mă și gândeam la noroaiele de pe traseu, în loc să mă gândesc cum voi ajunge până sus, mai aveam vreo 17 km și ploua de rupea și nu era nimeni în jur.

Primii 7-9 km sunt un coșmar de infrastructură și probabil va trebui să las mașina la o verificare a roților și bielelor, căci într-adevăr, este un drum care a fost cândva asfaltat, dar acum este o dantelă nereușită, nefolositoare și inestetică de gropi, cratere, crătișoare, gropușoare, șanțuri și plombe expirate. Interesant de condus, dar nu cu mașina proprie și desigur că nu cu un Peugeot, una dintre mașinile cu cea mai joasă gardă. Totuși Peugeot-ul meu nu m-a trădat nici de această dată și a tors ca o mâță fericită până sus J.

Am ajuns pe la 5 p.m. sus, exact cum îi spusesem și lui Zsolt, tipul din echipa de voluntari cu care am corespondat pentru mici detalii legate de înscriere și participare.  Pot spune chiar că m-a încurajat să vin, chiar dacă la fața locului mi-am dat seama de marile lacune de comunicare și informare …. care da!, chiar fac diferența la astfel de evenimente (cei care au participat și în afara României, cu siguranță pot confirma aceste chestii care țin de ”detaliu”).

Când ajungi sus, ești oprit și ești întrebat dacă mergi cu mașina jos la lac. Am spus că nu, am venit pentru triatlon. Tipul nu prea știa ce și cum, stătea în fața mea și eu nu pricepeam care-i baiul. L-am sunat pe Zsolt și i l-am dat la telefon pe cel care era cu încasatul taxei și care se comporta ca și cum îi era frică să nu fug undeva fără să achit! Au vorbit ei pe ungurește 2 minute și mi-a spus că e OK, pot merge jos, că sunt organizatorii și acolo pot pune cortul, mă așteaptă cineva. Am mers cei 1,5 km până la o altă parcare de jos, luptându-mă cu aceiași tentativă reminiscentă de asfalt. Am fost iar oprită, de un alt individ. Că ce caut aici? Păi cum, mi s-a spus de sus că aici sunt organizatorii și pot veni liniștită pentru campare. ”Nici vorbă, aici nu se campează și nu e nimeni aici!” În momentul acela m-a sunat Zsolt și când a auzit povestea probabil și-a dat una după ceafă. Tipul de la prima barieră, deși vorbise în limba lui maternă, înțelesese totul aiurea, nu aveam ce căuta jos, nu am unde să pun cortul, organizatorii veneau abia a doua zi dimineață, urșii cotrobăie prin zonă …. Deci sus again! Fă din nou slalom cu stomacul în gât și urcă acel km jumate prin craterele drumului. La prima barieră apare un alt tip, care se scuză pentru neînțelegere. Da, puteam parca în campingul care se vedea în dreapta (pe stânga, cum vii din Bixad), căci nu e nici o tabără de bază pe nici unde, abia sâmbătă se organizează, pe partea de vis-à-vis de camping. Nu pot pune cortul acolo de una singură, din cauza urșilor. Așa că am făcut dreapta și am intrat spre locul unde erau zeci de corturi și zeci de tineri vorbitori de maghiară care nu aveau nici o legătură cu triatlonul de a doua zi. Am oprit după vreo 20 de m, căci drumul era noroios și accidentat, nu mă încumetam cu mașina pe el și era chiar neplăcut să străbați de una singură toată colonia aceea, printre adolescenți cu berea la bot, cu muzică din toate părțile, amețiți de alcool, de atmosfera de meci comentat tot în ungurește la un televizor de la bar și de o vuvuzelă asurzitoare. Era scenariul de coșmar pentru cineva care vine să participe la un concurs sportiv, era ca și cum mă duceam la vânătoare, dar toată lumea pescuia ….. Am mers pe jos până în spatele campingului, mă gândeam că dacă mai văd pe undeva bicicliști să mă aciuiesc pe lângă ei. Nici vorbă de vreo bicicletă, așa că m-am întors descumpănită la mașină, foarte nedumerită de ceea ce voi face. Chiar îmi displăcea total locul, iar la intrare se și construia o scenă, deci se anunța tămbălău de week-end! Văd pe clădirea din față că scrie ”Cabana Lacul Sf. Ana”, un băiat îmbrăcat ospătar …. ”Aveți și locuri de cazare?”. ”Desigur!” ”Aș vrea un loc de cazare, pot să mă uit?” O clădire ceaușistă în semi-paralizie, mirosea a urină, dar jos în restaurant mesele erau aranjate și așteptau oaspeți la masă, cu fețe de masă cu pătrățele alb-roșu și tot tacâmul. Pe jos ud, doar plouase și se pare că pe undeva intră apa și în interior. Am urcat la etajul cu cele 4 camere și mi-a arătat camera nr. 3, cu două paturi  unite, în stânga o sobă din teracotă, cu lemne, în dreapta un cuier străvechi, pe care se afla o scrumieră simplă și două săpunele Palmolive (la ce foloseau ...... dacă nici măcar apă nu aveai în incintă și nici prin apropiere? Era o fântână peste drum, în vale, cam la jumate de km distanță, din ce am văzut a doua zi. Dar dă bine pe CV, săpun Palmolive ...... vai de steaua noastră, ne omoară ”ambalajul” în care este învelit totul din jur, numai imagine, fără conținut!!!). Aveau grup sanitar, dar ….. nu aveau apă curentă și nici electricitate!! Tariful era de 25 lei/noapte, de vreo 3 ori l-am auzit. Le era teamă că plec, eram singurul lor oaspete și cine știe de când nu mai cazaseră pe cineva.  Nu aveam nici o posibilitate să mă spăl pe mâini sau pe dinți, practic erau condiții sanitare de cort, doar că aveai vasul de toaletă în incintă și la intrare era un butoi mare din plastic și o căldărușă. Așa se curăța toaleta după folosirea ei, condiții de refugiu….. cum văzusem, spre marea mea uimire, în Anzii Cordilieri. Singura diferență ”de detaliu” constă în faptul că la refugiul de la 4.800 m altitudine poți ajunge doar cu propriile picioare. Cum au reușit oamenii ”unei țări bananiere” ceva ce oamenii unei țări europene nu reușesc, rămâne o dilemă pentru mine.
Desigur că mi ”s-a explicat” că ”pe vremuri aveam aici și curent electric, și apă ….”, dar …… nu mai am nevoie de alte explicații post-traumatice.
Puteam aduce bicicleta sus, dar nu în cameră. Am zis OK, deși nu prea eram încântată de perspectivă, chiar dacă o legam. A mai apărut un băiat costumat la fel și m-am pomenit imediat cu o chitanță, de parcă și acestor băieți le era teamă că mă voi caza și voi pleca fără să achit ….. să te simți tratat ca un borfaș în propria ta țară, de niște concetățeni care se descurcă greu cu limba română și care vorbesc în fața ta în ungurește, e cel puțin hilar și lipsit de orice politețe, dar nu contează, trecem peste toate nimicurile.
Zsolt a sunat din nou, era în Tușnad și pornea spre lac, chestii organizatorice. I-am spus că mă cazasem la cabană și era totul OK, el sunase să mă anunțe, dacă nu deranja, să ne și cunoaștem. Așa că până mi-am făcut ceva să mănânc (am folosit apă dintr-o sticlă pregătită pentru apa de parbriz, din păcate nu aveam rezervă de apă la mine) și până mi-am rearanjat lucrurile pentru a doua zi, a fost tocmai bine, când mă pregăteam să ies cu bicicleta, să cobor puțin la lac, Zsolt ajunsese. Am stat vreo 10 minute de vorbă, era și el descumpănit de organizare, nici el nu a știut să spună de ce era startul abia la ora 12 sau de ce nu se organizase de vineri un loc de camping pentru concurenți undeva aproape de locul concursului (majoritatea se cazaseră se pare la Hotel Fortuna, adică peste 100 lei/noapte/cameră, ceea ce în cazul meu ieșea din discuție, iar foarte mulți urmau să sosească a doua zi dimineața din Timișoara, Brașov sau chiar Ungaria). Practic, un fel de tabără de bază a concursului se afla la 25 km distanță de lac (!!!): ședința tehnică de vineri seara, masa de după concurs, premierea, afișarea rezultatelor. Totul se desfășura acolo, era ca și cum erai manipulat să te cazezi la ei și să aduci cu tine consumul aferent, dacă aveai cumva dorința să participi la eveniment în întregul lui (2 nopți de cazare și mesele respective, nu?).  Ce-i drept eu întrebasem și la hotel dacă nu au spațiu să pun cortul și un tip foarte amabil m-a sunat când eram prin Sf. Gheorge și mi-a spus că da, loc este, doar că sunt urși și nu mă sfătuiește. M-a trimis la campingul de la lac, unde taxa ar fi de 3 lei/noapte.
Am coborât la lac, erau câțiva tineri care se scăldau, din apă ieșeau aburi, în rest era pustiu și totul părea mirific de liniștit.  Era frumos, dar trist într-un anumit fel. (…)
Pe la 8 eram din nou în cameră și tot mă gândeam cum transport tot echipamentul de concurs cei 2 km, căci nu mai luasem rucsacul mare de 40 de l și aveam adidașii mari de alergare, prosopul de baie, costumul de neopren, de ploaie, recipientul cu apă, era destul bagaj pentru 3 probe.

Mi-am luat bicicleta în cameră până la urmă, am încuiat și am adormit pe la 9 cred.  Era un pic crippy să fiu singură pe-acolo, am procedat precum struțul, ascunzându-ma de gândurile și amintirile care erau legate de zona Băilor Tușnad (…).

Sâmbătă m-am trezit la 8, am împachetat tot și am golit camera. Cei doi ospătari îmi spuseseră că se închide locația sâmbătă seară, căci nu au clienți și trebuie să fie jos în Tușnad la ora 20, așa că nu avea rost să las camera ocupată cu lucruri (deși aș fi vrut, dar bleagă cum sunt de la natură, m-am gândit întâi la binele celuialt!!). Apoi m-am dus să mă înscriu. Atunci am văzut că peste drum era un spațiu generos pentru autoturisme (eu cu al meu nu aș fi îndrăznit să încerc să urc, era totul pământ și teren accidentat) și corturi!! Erau vreo 6-8 corturi instalate (acolo unde eu în seara precedentă fusesem sfătuită nici să nu încerc, de fapt nici nu mi s-ar fi dat voie probabil), peste tot biciclete, mașini …. ce mai, reala atmosferă de concurs, cum îmi place mie! Înscrierea a durat vreo 10 minute și mă uitam la totala ineficiență a celor prezenți. Știu că sună a critică, dar ...... eram acolo, stăteam la rând și din 5 oameni doi stăteau cu mâinile în șold, unul vorbea cu un concurent, în timp ce el era singurul ”om cu marker” care ar fi trebuit să ne scrie numărul pe cască și pe epidermă  …. dar el stătea liniștit de vorbă de câteva minute bune, coada era de 4 oameni. Oameni răbdători și toleranți sportivii ….  Cineva încasa banii, altcineva îți dădea kitul de participare, altcineva te marca cu numărul pe brațe și pe picioare, scriind numărul și pe casca din kitul de concurs. M-am înscris la corporate/individual, deci am achitat 60 lei. Nu a trebuit să justific ”corporate”-ul, ceea ce mi se părea puțin ciudat și categoria în sine mi se părea absolut nejustificată până la urmă, din moment ce la premiere tot nu conta ..... deși organizatorul declarase pe propriul site următoarea chestie: ”Cursa este divizata pe categorii de sex, varsta si organizatorul isi ia libertatea, pe langa clasamentele obisnuite unui astfel de concurs, sa faca un clasament separat pentru angajati corporate.” De ce simți nevoia să menționezi această informație pe site oare, dacă tot nu se va respecta? Doar ca să sune cât mai cool? Frumos ambalajul, bravos. Cu conținutul stăm mai prost, dar e la nivel național, nici o supărare.
Kitul de participare se compune din:
1 sticlă energizand Gatorade (500 ml),
1 sticla apa plata Tușnad (500 ml),
1 power bar (nu știu ce e în interior, nu l-am irosit),
1 tichet masă și 2 tichete bere (la Hotel Fortuna, evident!),
1 număr plastifiat pentru bicicletă și 4 șorici,
1 număr plastifiat pentru alergare și un elastic, pe care trebuia să îl legi corespunzător,
1 tricou alb, inscripționat aferent evenimentului,
1 cască înot,
”cipsul” de cronometrare, pe care trebuia să îl predai la ultimul finish, fiind închiriat,
1 rucsăcel promo Gatorade în care se aflau toate. Chiar foarte frumos și generos, aplauze! Fără ironie!

Văzând corturi și atâta animație, aflând că unii stăteau până duminică, mi-am montat și eu cortul, gest inutil până la urmă. Dar dacă ar fi plouat la final, măcar aveam unde să mă adăpostesc, să mă schimb și să mă odihnesc. Am mâncat rapid o sardină macrou cu covrigei uscați și la 11.45 porneam spre lac, cu bagajul în spate, puțin greu și foarte incomod. Când am ajuns jos în parcarea de la a doua barieră am făcut ochii mari: parcarea era plina cu mașini din care se scoteau echipamente și biciclete. Super tare faza! Eu mă chinuisem un km jumate, după concurs trebuia să îl urc și nimeni nu anunțase că ne puteam lăsa mașinile atât de aproape de locul de start …… la zona de tranziție chiar l-am întâlnit pe Zsolt și i-am spus că ar fi fost foarte frumos dacă s-ar fi anunțat acest lucru pentru toată lumea, fază la care el a rămas surprins, căci el știa că parcarea acolo era interzisă concurenților!! Era practic o parcare pentru turiști, căci aceștia plăteau taxa la prima barieră pentru a putea veni cu mașinile până jos. Din ce am observat, se pare că am fost singura individuală venită chiar singură, astfel încât a fost dificil (puțin spus!) să nu am cu cine împărți tot felul de greutăți inerente. Startul era la vreo sută metri distanță de parcare, dar zona de tranziție, unde se lăsa echipamentul, era pe partea cealaltă a lacului. Tot acolo era și finișul. Proba de înot era prima și implica practic traversarea lacului pe lățime. Aici aveam două mici probleme:
a.     Trebuia să mergi desculț de la zona de tranziție până la locul de start, prin iarbă, noroi, pietre, pădure. OK, seamănă a adventure.
b.     Trebuia să merg fără ochelarii de vedere, căci nu aveam unde să-i las ….. Ca urmare, trebuia să localizez foarte bine marcajul din apă, ca să mă pot orienta corect. Puțin ciudat, dar probabil varianta asta le-a fost cea mai la îndemână organizatorilor.
M-am deplasat deci cu tot echipamentul la zona de tranziție, mi-am pus neoprenul peste costumul de baie, am intrat și eu în apă și bine am făcut, căci prima senzație pe care o ai atunci când porți neopren e un pic neașteptată. Deși bănuiam din momentul în care l-am cumpărat, neoprenul trebuie să fie perfect mulat. Al meu e un pic lejer, ceea ce nu e bine deloc, dar nu e nici o catastrofă. L-am ales pe acesta fiind singurul la un preț accesibil. E măsura L și un M nu mă încăpea, nu trecea de aripioare :-) și nu a avut cine să îmi spună dacă e cazul să forțez un pic intrarea în el și nici măcar nu pusesem vreodată mâna pe un astfel de costum. Ciupicii-mănușă, tot din neopren, și ei era de preferat să îmi fie mai mici, căci pe măsură ce înoți pot lua apă și îi simți ca niște balonașe la picioare, ceea ce e total incomod. Cu toate aceste inconveniente și fără să lupt, în ideea de a mai avea energie pentru celelalte două probe, proba de înot se pare că am parcurs-o în 17 minute (mira-m-aș, dar așa zice ”cipsul” :-) și tehnica cică nu minte, doar oamenii o fac!). Dezavantajul pentru mine este că nu pot înota drept decât dacă am culoar trasat, să pot urmări bilele pe sub apă.  Pentru a putea merge spre punctul stabilit în apă, singura variantă rămâne bras-ul, care este și cea mai lentă formă de înaintare în apă.

Despre progam și punctualitate
Ora anunțată
Ora reală
ședința tehnică de vineri, Hotel Flora Fortuna
18
19,45
ședința tehnica de sâmbătă dimineața
10
 12,35 !
Startul concursului
12
12,50
Festivitatea de premiere, Hotel Fortuna
19
 20,30 !

Se vedea clar că la acest triatlon concurau ”oameni grei”, cu antrenament, fibră, ambiție și viteză. Alex este campion (național, cred) la înot și a parcurs cei 750 de m de la triatlonul ”Fără Asfalt” din 2 Mai / 26 iunie 2010 în 7 minute, chestie care s-a întâmplat și aici. Uitându-mă la concurenți mi-am dat seama că dacă voi termina probele în 4 ore mă voi putea considera un fel de câștigătoare, căci prevedeam probleme la bike, iar la înot știam cât de lentă sunt. Aș fi vrut să știu câte fete pe individual erau, dar până la urmă nu avea nici o importanță.
La 12 era stabilit startul, dar la ora aceea eram atât de debusolați mulți dintre noi și se măcănea în grupuri-grupuri, nu știam unde e finishul, care sunt direcțiile de deplasare. Nici măcar nu ne anunța cineva că ședința tehnică de la ora 10 întârzie, nu exista nici un fel de comunicare cu cei peste 100 de participanți prezenți ..... (în 2001 mă nimerisem în Austria și așteptam trenul pe peron, eram în Innsbruck. Căzuse rețeaua de computere și trenul condus electric nu mai venea. Ce cale de comunicare credeți că au găsit austriecii? Au venit 2 angajați ai căilor ferate pe peron și ne spuneau frumos, fiecăruia, să ne mutăm la alt peron, de unde vom putea lua un tren înlocuitor către destinația noastră .... deci se poate, frate!!! Și asta era acu vreo zece ani. Da, dar pe altă planetă, desigur!! Și aici e cazul să luați o pauză și să citiți aici)
Abia se adusese poarta gonflabilă (sponsor berea Timișoreana) și se lucra la montarea acesteia, cred că era 12,35 când a sosit și microfonul și ni s-au prezentat regulile, marcajele, detalii despre trasee (la bike se anunța ca fiind foarte tehnic, ni se dădeau recomandări să nu ne avântăm la coborâri în ideea de a recupera timpul pierdut la push bike, noroaie imense, iarbă udă, pietre ascunse etc. O recomandare binevenită a fost de genul: ”lăsați full suspension-ul activat chiar și la urcări!”. La alergare ni se prezentau primii 2 km de urcare abruptă prin pădure cu o înclinație de minim 15 grade, după care urma turul lacului).

Ne-am deplasat desculți (eu aveam acei ciupici din neopren, ce buni au fost!!, iar unii erau încălțați, existând cineva din afară sau concurentul de la alergare care ar fi putut să le recupereze încălțămintea) prin amintitele noroaie și drumuri de pădure până la locul de start. Fiind o intrare cu ceva pietre, nu se permitea varianta de ”start australian”, care înseamnă alergarea de pe uscat în apă, ci toți concurenții trebuiau să fie liniștiți în apă și se pornea la fluierul arbitrului. Cum nu aveam ochelarii de vedere, nu știu dacă exista vreun salvamar pe segmentul de înot, presupun că da. Mi s-a părut lung și la final am fost surprinsă să citesc că parcursesem cei 700 de m în doar 17 minute.
Am fost 98 la start și conform rezultatelor eram pe locul 81 la înot.
(Nu am date exacte, dar numărând persoanele și echipele afișate pe listele din clasament, rezultă că au fost per total aproximativ 145 de participanti - 63 individual băieți, 10 individual fete și 25 echipe de ștafetă a 3 concurenți, câte unul pentru fiecare probă. De aici rezultă un total individual mixt de 73 oameni și, dacă mă iau după timpi, am fost pe locul 62 pe general și pe locul 6 la individual fete. În limitele decenței.).
Am trecut peste covorul albastru, mi s-a înregistrat timpul și m-am dus la moșmondit să mă schimb pentru biklă. Dă jos neoprenul, pune husele de bocanci, șosetele, pantalonii de bike, bocancii, acoperă bine cu husele împotriva noroiului, pune casca, mănușile, acoperă bagajul rămas ca să nu se facă ciuciulete în caz de ploaie, pune rucsacul cu apa și jacheta de ploaie, ochelarii de vedere/soare, scoate bikla din rastel și fugi. 23 de km era o distanță infimă și în timpul de cronometrare intra și acest timp de tranziție, așa că am înregistrat 2 ore și 50 de minute pe proba de bike. A fost mult push bike prin pădure, mai puțin pe câmp, per total a fost mult urcuș unde eu depășeam concurenți. Am depășit pe urcușuri cam 10 oameni, dar pe coborâri m-au luat vreo 4 cred. A fost un segment de coborâre prin pădure absolut spectaculos, nu cu noroi, ci cu valuri-valuri de noroaie, dar nu aveam aparatul să fac poze, mă gândeam că tentația ar fi fost prea puternică. A fost o revelație să fac cunoștință cu o altă calitate de noroi, mai mult nisipoasă, astfel încât nu se lipea nici de tălpi, nici de roți, nu mi s-a blocat roata nici măcar o dată, pur și simplu nu se atașa de nimic, deși intram până la gleznă prin anumite locuri. Foarte diferit de Mediaș sau de Banat. Husele de bocanci au făcut minuni, au apărat și au și respins mizeria, la final le-am curățat foarte rapid în apă.
Traseul de bike mi-a plăcut foarte mult, deși prea tehnic pentru ceea ce știu eu să fac și pentru ceea ce am eu curajul să fac. Coborârile din pădure m-au speriat, dar pe cele din locurile deschise le-am făcut pe bicicletă, cu mare precauție. Nu am luat nici o trântă. Au urmat vreo 3 km de asfalt cred, în urcare. Aici am depășit un grup de 5 tipi, fete nu am întâlnit pe traseu. La final aveam să văd că celelalte 5 erau la distanțe foarte mari înaintea mea.

Am făcut foarte mult pe bike, cam două ore jumate. Partea de asfalt mi se părea interminabilă și nu îmi venea să cred că avem asfalt până la lac. Am întâlnit două perechi de polițiști pe segmentul de asfalt și i-am întrebat: ”Cât mai avem asfalt?” și toți au dat invariabil același răspuns greșit: ”Până la final!”. Tocmai era pantă de coborâre și mă bucuram de viteză, când văd om care face semn stânga, deci intram din nou pe teren accidentat, puțin câmp și apoi pădure.
Punctele de alimentare nu erau postate la distanțele precizate, respectiv primul punct a fost la km 15, nu 13, al doilea punct a fost la km 20, nu 18.
La punctele de alimentare, cel puțin la ultimul, nu s-a acordat atenție felului de prezentare, așa că m-am abținut de la bananele tăiate și puse pe o tavă, decojite, bătute de soare și aproape maronii de atâta stat, cu muște pe deasupra, câh! Glucoză nu era, ci ciocolată, și aceea având un aspect neapetisant. Am luat doar lichide, respectiv apă și Gatorade. Un pic prost, căci mi-era foarte-foarte foame pe la km 10 de bicicletă. Dar am supraviețuit cu succes și pentru un eventual viitor concurs.

Am pontat finișul de bike și am trecut iar la moșmondit: pune bikla în rastel, dă jos husele de bocanci, bocancii, șosetele, pantalonii, pune pantalonii de alergat, șosetele și ghetele de alergare, șapca, acoperă iar totul în caz de ploaie și fugi. Urcușul a fost chiar lung și cam abrupt, cum ni se spusese, dar foarte bine marcat, prin pădure, și ceva coborâre spre lac, un singur punct de alimentare cred că la km 2 și cam atât. Am alergat cei 6,2 km anunțati în vreo 45 de minute, cu tot cu timpul de tranziție pe tabel apar cu 54 de minute.

Conform ceasului meu am ajuns la finalul triatlonului după 4 ore și 5 minute, nu eram foarte obosită, vremea fusese extraordinară, doar câteva picături la un moment dat.  Imediat a venit cineva dintre organizatori și mi-a luat chipul de la gleznă, altcineva mi-a pus o medalie de participant de gât (frumoasă, dar păcat că nu scrie nimic pe ea, deși am văzut în poze și alt fel de medalii distribuite) și cam atât. Mulți erau plecați,  nu mă aștepta nimeni, câțiva m-au felicitat pentru că da, terminasem toate probele la individual. Deodată nu am mai avut chef de fotografii, deși aveam aparatul la mine. Am intrat în lac să mă spăl de noroi, dar nu am avut chef să spăl bicicleta sau celelalte lucruri, deși aș fi putut să o fac. Să mergi singur la un astfel de eveniment este atât de neplăcut, încât îți cam piere orice chef. Mi-am strâns calabalâcul la plezneală și am plecat spre mașină, m-am schimbat acolo, la mașină, nu știam ce să fac, pe platforma de corturi rămăseseră doar câteva, dar oamenii se știau între ei, toți împachetau, strângeau, majoritatea se duceau la Hotel Fortuna, nu eram decisă dacă după aceea să revin ca să dorm o noapte în cort, inițial m-am dus la cort să verific că totul e OK, m-am dus spre mașină, după 30 de pași m-am oprit, m-am întors în jur, am simțit că ”sunt a nimănui”, m-am dus din nou la cort, l-am strâns, m-am dus la mașină și am plecat spre Hotel Fortuna pe drumul acela de coșmar.
Când am ajuns la Hotel Fortuna, la ora 7 p.m., parcarea era plină. Am lăsat mașina jos undeva și am urcat să văd cum e cu bonul de masă și cele două bonuri de bere. Vroiam să rămân la premiere, sincer vorbind. Am mâncat, am băut un pahar cu bere și am coborât la mașină să îmi iau o jachetă, era un pic rece. Am rămas plină de uimire când am văzut pe mașina mea setul de chei de la casă ….. le scosesem înainte să plec spre Tușnad, având nevoie de forfecuța atașată, le uitasem acolo și plecasem. Este o adevărată minune că nu au căzut pe drum pe parcursul celor 23 de km agitați pe serpentine și prin tot felul de hopuri ….. pur și simplu mi s-a creat un gol în stomac când mi-am dat seama ….

La ora 8 fără zece abia se amenaja podiumul. Eu băusem o bere, teoretic eram pregătită să înoptez în mașină. S-au afișat rezultatele, mi-am luat informația pe care o așteptam și brusc m-am decis să plec spre București.  Era 20:08.
Peste jumate de oră mă aliniam la rândul de mașini din Miclafău, avusese loc un accident rutier. Am stat acolo o oră jumate, timp în care, printre altele, mă uitam tâmp la niște ființe umane (vorbeau ungurește, erau neaoși din Românica) care devorau cu sârg semințe de bostan, aruncând cu nonșalanță cojile pe asfaltul șoselei ...... no further comments, e obositor să mai arunci cu opinii, au devenit toate doar niște normalități.
La un moment dat a trecut în alergare Zsolt, un alt Zsolt, pe care l-am cunoscut cu ocazia recunoașterii traseului de Prima Evadare și pe care l-am tot revăzut pe la celelalte concursuri (…). Tocmai eram prinsă într-un dialog cu un nene din mașina din față, care îmi povestea de fetița lui care face gimnastică la Onești. Zsolt se întorcea tot alergând și am schimbat câteva cuvinte, era cu multe mașini în urmă și se decisese să găsească o rută ocolitoare. Nu am îndrăznit să îi cer să mă aștepte, că aș fi venit și eu, așa că am rămas în continuare pe drumul apucat de mine (...). Ruta ocolitoare era paralelă cu drumul, dar nu era asfaltată și singură la drum nu mă încumetam, cu o mașină atât de joasă ca a mea, pericolul să te împotmolești prin noroaie în amurg fiind prea mare. Eram obosită, inundată de tristețe, puțin îngrijorată din cauză că nu mai condusesem niciodată noaptea, am lua-o pe Valea Prahovei și totul a decurs bine și la ora 2,30 a.m. debarcam acasă, luând doar bicicleta cu mine. Restul bagajelor avea să fie luat în seamă a doua zi.

A fost un eveniment frumos, incitant, mi-a plăcut traseul foarte mult, deși nu îmi place să recunosc, sunt tristă din cauza timpului scos dar ….. în fond sunt un om neantrenat care concurează cu generațiile din urmă. Și păcat că nu sunt poze de pe traseu, organizatorii nu au avut fotografi în punctele cheie, iar din ce am văzut afișat de Ioana Nedelcu, ultimilor concurenți nu li s-a mai acordat atenție, nu apar în fotografii .... e ca în viață (...) o întreagă filosofie ce nu face obiectul temei de față.
Sunt mulțumită că am terminat cu bine toate probele și alte planuri nu mai am. Rămâne încă nestabilită participarea la Carpathian Adventure. Joi, băieții din Cluj sperau încă să facem echipă, doar că unul s-a însurat sâmbătă și era ocupat. Mă ocup săptămâna asta să văd ce informații mai sunt pe site, căci se apropie termenul limită de înscriere și eu chiar vreau să particip!!!

Kommentare:

  1. Felicitări Anca ... trebuia să mergi cu cineva ... trebuia să fii convingătoare!!! Singurică ... da e cam trist. Na ... felicitări!!!

    AntwortenLöschen
  2. Felicitari....mi-ai dat curaj sa particip si eu la viitoarele competitii....chiar daca va trebui sa merg singura.....am fost si eu La triathlon...dar ca insotitoare...eu credeam ca participa numai profesionisti....ulterior mi-a parut rau ca nu m-am inscris....a fost o placere sa "te" citesc....mi-ar place sa tinem legatura....Bafta...Eliza

    AntwortenLöschen
  3. Bună, Eliza .... Pe bunica mea o chema Elsa :-). Elsa Berger ... Mă bucur că materialul meu a avut un imbold bun pentru cineva. Putem ține legătura, desigur, ai ID-ul meu de ym pe profil (iloveadv). Sau pe Facebook, Anka Berger.

    AntwortenLöschen
  4. Din perspectiva de participant excelent articolul. Am fost si eu la concurs si pe ansamblu mi-a placut mult, dar subscriu la multe din ceea ce ai scris mai sus.

    AntwortenLöschen
  5. @Liviu: Dacă ești de acord cu multe din comentariul meu și dacă acestea țin de organizare, te rog trimite opinii în acest sens și organizatorilor. Pentru că de la mine nu au acceptat punctele slabe ale evenimentului. Și de ce să le accepte, din moment ce probabil am fost singura care a scris nu doar de BRAVO, ci și de mai puțin bine.

    AntwortenLöschen
  6. Răspunsul lui Liviu .... m-a năucit:
    ”Salut,

    Organizatorul trebuie sa ceara acest lucru in mod public, daca nu cere critici si nu are dorinta de a imbunatati, degeaba le dam noi, ca intra pe o ureche si iese pe alta. Si eu sunt organizator de evenimente sportive (Traversarea Tarnitei, ed. 4) si iti scriu din perspectiva asta. Sigur ca ai dreptate si suntem departe la multe capitole mai ales de ceea ce se numeste punctualitate.
    Numai bine,
    Liviu”
    Ca urmare, să nu mai aud pe nimeni că se plânge vreodată de situația din România sau că nu știu ce și nu știu cum !

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)