Ciucaș Emotions Trail Running .....

Maratonul montan din Munţii Ciucaş - 42,2 km, senzațional măsurat - a fost un fel de încheiere a sezonului competiţional 2012, fiind practic ultimul eveniment la care plănuisem să particip. 

  Surpriza a fost de ordin emoţional, astfel încât partea de festivitate a fost încărcată în mod neaşteptat de o întreagă avalanşă a unei vieţi pierdută în memoriale ale tăcerii. Păşind pe aceste coclauri după o pauză de 30 de ani, am retrăit în cel mai intens mod posibil întreaga copilărie și adolescență (am colindat aceste ţinuturi, prin toate ascunzişurile, de la vârsta de 2 ani până la 21 de ani şi la 15 ani, traseul Cheia-Zăganu-Ciucaş-Tigăi-Cheia a fost primul traseu independent ce mi-a fost permis să-l fac fără a fi însoţită de mama – 15 august 1982), astfel că, deşi nu asta intenţionasem, am abandonat mental spiritul de competiţie încă dinaintea kilometrului 20. Am pierdut controlul, ca să spun mai pe șleau.

Pentru detalii, click 

Astfel că m-am rezumat la a savura peisajul, a recunoaşte momente trăite, a fi învăluită pur şi simplu de prezenţa părintelui care m-a crescut practic în exact acest ţinut fantastic. Viaţa este ciudată. Şi emoţionalul nu cunoaşte graniţe de niciun fel. Când trăieşti cu certitudinea şi relaxarea că nimic din urmă nu te mai poate ajunge, atunci te pomeneşti lovit.

Aşa că a fost o zi în care am cedat tentaţiei de a face fotografii, am realizat un album - inedit pentru mine - de aproape 200 de fotografii al unui Ciucaş la-nceput de toamnă, populat de alergători coloraţi, am rămas uimită de unele schimbări petrecute, am răsfoit prin ceața interioară albumul cu amintiri din copilărie şi am pus piciorul pe aceleaşi poteci şi stânci pe care păşeam în urmă cu 30 şi 35 de ani în urmă, doar că atunci aveam nişte bascheţi chinezeşti, albaştri, singura încălţăminte mai de munte de care se putea face rost. Şi cu care eram fericiţi.

Am mers relaxat şi cu un timp foarte bun pe primii 20 de km, fiind permanent pe locul 3 la categorie, chiar în spatele ocupantei locului 2. Nu aveam nici o grabă, oricum primii 20-25 de km doream să fie relaxaţi.

Punctele care m-au şocat de-a dreptul şi care mi-au distrus întreaga imagine idilică a ţinuturilor, determinându-mă practic să mă opresc şi să-mi plâng la propriu pe umăr, au fost două: atunci când am văzut că lipsea Cabana Ciucaş a anilor 80, cea inaugurată în septembrie 1937, situată la doar cinci minute de mers de liziera pădurii, la o altitudine de 1.560 m

- voi căuta în fotografiile mamei, sigur are una cu cabana veche din 1966, a fost acolo în decembrie acel an -

fiind înlocuită de un hotel care nu are nicio legătură cu spiritul naturii 

şi cea mai dureroasă săgeată a fost să remarc distrugerea arealului natural de la Cabana Ciucaş spre Cheia. Practic mă aşteptam să cobor pe potecuţa şerpuitoare şi prin pădurea copilăriei mele, pe unde, pe parcursul celor aproape 20 de veri de vacanţă, descoperisem întregul univers ce avea să mă amprenteze pentru tot restul vieţii. 

Dar am fost izbită grosolan de un drum forestier în amenajare şi de o înşiruire geometrică de plăci din beton dispuse astfel încât să uşureze maşinilor urcarea pe pantele foarte abrupte. 

Tot misterul acela implicat de: „se răreşte pădurea, ne apropiem de Platoul Cabanei Ciucaş, depăşim ultimul copac, trebuie să urcăm abrupt platoul acesta de pământ şi să ajungem pe pajiştea alpină în pantă .... vai, ce frumooooooos, uite şi Cabana în faţa noastră, vai ce bine”; masa lungă şi băncile din trunchiuri neprelucrate de copaci ne aşteptau mereu în soarele strălucitor al verii, iarba era verde, cabanierul era primitor şi se bucura să vadă oaspeţi, găseam o cană cu ceai cald, totul în jur era deschis, larg, curat, poteca către Vârful Ciucaş te îmbia să continui ..... ce basm frumos ..... 

ucis acum de prezenţa maşinilor de teren şi a mizeriilor aferente:  homo sapines care nu au nicio legătură cu muntele şi natura pură, care urcă motorizaţi până aici doar pentru a încărca ţinutul cu peturi, cutii de conserve aruncate, cutii de bere şi alte ambalaje, precum şi poluări fonice.  

Aş vrea ca toţi indivizii care lasă să le cadă din mână aceste ambalaje să se transforme chiar ei în ambalaje, ca să le pot da cu piciorul, să-i pot strivi, să-i pot pune în saci de plastic şi să-i depozitez în groapa de gunoi, lăsându-i fie să fie arşi, fie să putrezească. Chiar şi cu riscul efortului de a-i căra pănă jos, în spate, atârnaţi de rucsac, la groapa de gunoi.

Cele mai șocante și dureroase – emoţional vorbind – segmente ale traseului au fost două:

1. Cel poluat vizual de o maşină de teren căţărată mult mai sus de Cabana Ciucaş, pe loc nepermis, desigur, în Parc Naţional şi Rezervaţie Naturală! 

IF 05 JZU-cu-jeepul-pe-pajistile-alpine

2. Cei doi km de coborâre de la „Cabana” Ciucaş până la Fântâna-izvor a Prof. Nicolae, monument din anul 1940, încă nedemolat, dar ciudat situat acum întrucâtva în mijlocul unui viitor drum asfaltat. 

Păşeam şi nu-mi venea să cred, plângeam şi tot nu-mi venea să cred. În ciuda faptului că cei mai mulţi vor numi aceste transformări ca fiind benefice şi dovadă de progres, eu am un singur cuvânt: regres. Crimă. Crimă împotriva naturii, singura resursă a vieţii pe Pământ, sub orice formă. Reintrarea în pădure a fost ca o evadare din Imperiul Durerii Sufleteşti. Dar eram deja epuizată şi aş fi dorit să mă fac mică, într-un colţ, şi să plâng. Vroiam să dispar.

   În altă ordine de idei, maratonul din Ciucaş a însemnat debutul meu în lumea crampelor. Tot auzeam poveşti despre crampe, ei bine, acum ştiu cum se manifestă. M-a pocnit una a dracului rău de tot pe urcarea pe rocă spre Vf. Ciucaş, undeva pe la km. 27, pe pulpa superioară a piciorului stâng. Fata care venea din spate şi-a dat seama despre ce e vorba şi mi-a spus că-mi dă un gel. Şi eu mă gândeam că e un unguent, aşa că eram gata să mă dezbrac de pantaloni, ca să mă pot unge. Dar era un gel de înghiţit, cu carbohidraţi. Păi eu, dacă nu folosesc d-astea, de unde să ştiu? Am un tub acasă, primit în chitul de participare de la Half Ironman Oradea, dar dacă nu ştiu şi în ce ocazii se foloseşte, nu l-am cărat cu mine. 

Şi probabil că înghiţitura largă de gel din tubul ei şi hidratarea imediată cu magneziu au avut efecte benefice, aşa că am putut continua urcarea. Ulterior, pe parcursul cursei, în afara ligamentului exterior de la genunchiul drept nu am mai avut alte probleme fizice.

Renunţarea definitivă la ritmul de alergare s-a întâmplat practic la momentul când am văzut plăcile din beton de pe coborârea sinuoasă şi abruptă de la „Cabana” Ciucaş spre Cheia. Ca urmare, ultimii 12 km de traseu au fost parcurşi în pas de mers şi asta a însemnat o durată de două ore. Îmi doream doar să termin şi să mă retrag în chilia mea, altfel m-aş fi prăvălit acolo şi m-aş fi apucat să îmi exprim tristeţea.

Am fost depăşită de peste 30 de concurenţi şi de vreo 15 fete. Treceau toţi pe lângă mine precum apa râului peste pietrele aflate în contemplare. Cam cu 6 km înainte de finish am decis că este cazul să îmi bandajez genunchiul, în rest niciun muşchi nu a tresărit când auzeam paşii celorlalţi tropăind şi apropiindu-se. Mentalul meu coordona tot şi în jurul meu nu mai exista demult competiţie, ci doar derulare.

 La Muntele Roşu m-am întâlnit cu un vechi prieten, care alergase semimaratonul și care acum stătea cu puștiul lui prin iarbă și se tot aștepta să apar.

Cu vreun kilometru jumate înainte de finish am văzut pe cineva în faţa mea, cu tricou roşu. Un concurent obosit. L-am ajuns, speram să putem sporovăi până la finish şi să intrăm împreună pe sub poartă. Dar nu era tipul de persoană interesată de sporovăială aşa că, oricât de penibil mi se părea, tot l-am depăşit. Pur şi simplu mergea mai în a lehamite decât mine.

Coborârea pe aleea lungă, asfaltată, a fost apogeul din cartea cu amintiri, aleea aceea fiind o amprentă mai profundă într-un conştient neglijat de trei decenii. Greu de imaginat, dar am parcurs-o la pas molcom.  

Primirea de la finish m-a înviorat. Se aplauda pentru fiecare nou sosit. Sebastian, Cornelia, Raluca şi Geta erau acolo, încurajau, aplaudau şi făceau poze. Erai aşteptat cu un zâmbet larg şi o fată foarte drăguţă îţi atârna medalia de gât. Primirea de la finish mi-a picat precum o felie de pepene rece într-o zi caniculară, a fost înviorarea sublimă şi pentru acest lucru trebuie să fiu recunoscătoare celor care au făcut-o posibilă. Prin ei am reuşit să ies din adâncurile memoriei.

Nu ştiu ce va mai fi, ştiu sigur că revenirea în Ciucaş nu a fost o idee strălucită. Ar mai fi multe de povestit, dar nu mă ţin balamalele. Este o cursă pe care pur şi simplu nu o pot comenta altfel. Poate la un alt moment dat, în viitor, poate anul viitor, poate niciodată.

 În seara respectivă m-am recules şi m-am scuturat, eu cu mine şi eu pe mine. Duminică dimineaţa îmi sfârâiau călcâiele să părăsesc ţinutul, am făcut o vizită la corturi să văd care e starea lui Mugurel Frăţilă, care făcuse ultramaratonul, am stat puţin cu ei la poveşti, la uşa cortului, după care ..... ţuşt spre Bucureşti, fără nici o privire înapoi.

Clasez această deplasare în domeniul unui fel de paranormal care m-a luat prin surprindere şi care m-a depăşit într-o oarecare măsură. Ca urmare, nu există un raport de cursă, iar acest material este probabil cel mai slab scris vreodată de mine ....

  Pentru detalii, click aici