înot, ciclism, alergare, DN1, Mânăstirea Țigănești, furtună

După experiențele anterioare, sâmbătă am luat iar ”taurul de coarne” (adică cursiera :-)) și am pornit, de data aceasta ceva mai focusat, spre Complexul Olimpic din Izvorani. Ideea era un antrenament de tip triatlon, deci combined training. Cum, mai nou am rămas fără mașină și în pană absolută de biștari pentru a o putea repune în circulație, a trebuit să mă încarc pe spate cu rucsac, chestie absolut neplăcută la drum de 100 km ciclism. Echipament minimal de înot, prosop și un lanț greu de vreo 2 kg (că așa-i în Țara Lu' Se-Fură-Tot!), ca să leg bicicleta. Plus rezervă de apă, undeva la 1,5 l, pe bicicletă.

Sclavă a somnului matinal, nu m-am mișcat din pat până pe la opt, așa că am plecat la ora când teoretic ar fi trebuit să ies din bazin: 10:00.

Cei aprox. 40 de km i-am parcurs în 1h23min, deci pot spune că am mers chiar bine. Superbă zi, însorit la maxim, dar nu canicular. Și ceva vântișor din spate (doar nu credeai că pedalez io așa rapid?! N-am parcurs niciodată 40 de km în mai puțin de aproape două ore, să fim serioși! Bașca pe DN1, unde orice claxon a lui Gigi Bosketaru te scoate de pe ax și fiind ocupat să sudui, scade și randamentul la picioare!)

Am înotat 1h20min și am reușit 45 de bazine, asta ar însemna 2,250 km înot (39 crawl, 4 spate și 2 bras). M-am tot oprit din cauza ochelarilor care se aburesc într-un mod absolut nerușinat de insistent!!

Am mai rămas cel puțin jumate de oră la soare, să mi se usuce scalpul. Și chiar îmi place locul ăsta, de fiecare dată când ajung aici nu-mi vine să mai plec.

Am ieșit din nou la DN1 și am luat-o la dreapta, că dacă mergeam direct retur nu ajungeam la distanța de 100 km, cum vroiam. 

DN1 nu arăta terifiant, fiind sâmbătă. Arăta aproape topit de căldură. Un țăran căra vreascuri pe bicicletă .... mă rog, erau ele cam verzi, ca să fie vreascuri ....

 N-am pedalat mult, cel mult 5 km. Mi-am adus aminte că văzusem un indicator, așa că am oprit, am trecut frumos pasarela peste DN1 și am pornit retur, cotind apoi la dreapta și traversând satul Ciolpani. După ce am ieșit din sat și drumul a continuat șerpuit și umbros încă vreo 3 km, m-a fugărit niște câini .... de-mi ieșeau scântei din cauciucuri!!

”Manastirea Tiganesti, inconjurata de un curs de apa cunoscut sub numele de "Lacul Maicilor", se afla pe soseaua DN 1, intre localitatile Bucuresti si Ploiesti, in dreptul localitatii Ciolpani. Aceasta manastire este una dintre cele mai cunoscute manastiri din apropierea Bucurestilor, fiind asezata in fostii codri ai Vlasiei, unde exista o traditie monahala veche.

Sub numele de "Tiganesti", manastirea este amintita in hrisoavele domnesti de danii ale domnitorului Moruzi (1793), Caragea (1813) si Dimitrie Ghica Voievod (1824). Biserica manastirii dateaza de mai bine de doua sute de ani, insa vatra monahala de la Tiganesti este cu mult mai veche, obstile monahale din Manastirea Caldarusani si Schitul Maicilor zidind actuala biserica pe locul unui mai vechi schit de calugari.

Manastirea Tiganesti - scurt istoric

Prima asezare monahala de la Manastirea Tiganesti, cu obste de calugari, este atestata inca din secolul al XVII-lea. Legenda locului, sustinuta de faptul ca pomelnicul manastirii incepe cu voievodul Mihai Viteazul si Doamna Stanca, care ne arata ca asezarea monahala exista inca de la inceputul secolului al XVII-lea, spune ca aceasta a fost zidita de cativa calugari romani din Sfantul Munte Athos.

La inceput, aici a fost ridicata o biserica de lemn in care, ctitorii, familia Clapescu, asezasera pe Sfantul Altar o bucata de marmura pe care era inscriptionat anul 1752. Manastirea este atestata de un document de donatie si vanzare-cumparare din iulie 1780, semnat de boierul Matei Tiganescu si de verisoara lui, Paraschiva Caplescu. Din vechea biserica de lemn s-a pastrat icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul.

La inceput, calugarii din Schitul Tiganesti, numit astfel dupa numele boierului ctitor, s-au aflat sub purtarea de grija a Manastirii Caldarusani. Primii calugari au fost adusi aici din Schitul Sfanta Ana, din Sfantul Munte Athos. Mai apoi, precum citim intr-un hrisov din data de 5 iunie 1805, calugarii vor fi transferati in Manastirea Caldarusani, in locul lor fiind aduse mai multe maici din Schitul Turbati, aflat in Silistea Snagovului, si din Schitul Maicilor, din Bucuresti.

Deoarece biserica de lemn devenise neincapatoare, aceasta a fost demolata si, pe locul ei, a fost inaltata o noua biserica, inchinata Adormirii Maicii Domnului.Biserica actuala, construita din zid, a fost ridicata intre anii 1799-1812, de catre banul Radu Golescu, logofatul Gheorghe Florescu si arhimandritul Dositei, staretul venit de la Caldarusani.

Biserica a fost construita in stilul vremii, cu un pridvor si o singura turla, decorata cu ferestre prelungi. Usa de intrare in pronaos prezinta un ancadrament cu motive florale, admirabil executate. Exteriorul bisericii, impartit in doua registre inegale, este, de asemenea, decorat cu ferestre si firide, peretii fiind zugraviti in alb.

Partea superioara a fatadelor este impodobita cu medalioane in mozaic, realizate de pictorul Gheorghe Radu, in a doua jumatate a secolului trecut. Mozaicul exterior, lucrat de pictorul Ghoerghe Raducanu, a fost refacut, iar catapeteasma, pictata in anul 1895, de catre Gheorghe Stoenescu, a fost refacuta in anul 1989, de Gheorghe Samoila.

Pictura interioara, executata in anul 1853, in stil neobizantin, a fost opera egumenului Eftimie. Dupa aceasta data, a urmat o serie de restaurari, in anii 1880, 1895 si 1911. Mai apoi, in anul 1929, biserica a fost repictata de zugravul Dimitrie Belizarie. Pridvorul pasteaza insa pana astazi cateva scene din pictura originala. Restaurarile din anii 1977-1986 au fost facute cu multa grija, lucrarile destinate picturii fiind incredintate pictorilor Gheorghe Trasculescu si Valeria Musceleanu.

Biserica din cimitir, inchinata Sfintei Treimi, a fost construita in anul 1817, de catre logofatul Nicolae Batcoveanu, si zugravita in anul 1880, de catre Anton Serafin. Este o biserica de mici dimensiuni, frumos proportionata, cu planul trilobat, cu pridvor deschis, in stil post brancovenesc. In cimitir se afla monumente funerare vechi, dintre care il amintim pe cel al familiei Diamandescu, realizat de sculptorul Carol Stork, in anul 1889.

Cele doua cladiri din incinta Manastirii Tiganesti, avand cerdacuri sustinute de coloane, adapostesc chiliile, staretia, trapeza si o minunata colectie de arta bisericeasca si carte veche. Construite in anul 1920, cladirile inconjoara biserica. Manastirea se afla pe o peninsula, terenul nefiind bine stabilizat, drept pentru care, in anii 1980-1984, constructia a fost consolidata.

Clopotnita are trei clopote mari, un clopot mic si un ceas mare, cu doua cadrane. Ceasul, adus din Germania, in anul 1911, are un mecanism care cantareste aproape o tona si jumatate. Cladirea muzeului, construita in anul 1848, a fost mai intai orfelinat, apoi scoala, apoi arhondaric, iar din anul 1989, muzeu de arta veche bisericeasca.

Manastirea Tiganesti este renumita pentru atelierele sale, in care sunt lucrate minunate vestminte preotesti si broderii liturgice. In atelierele manastirii, maicile lucreaza materiale de croitorie pentru hainele preotesti, din matase vegetala, cu fir de aur si argint, precum si bumbac. In aceste ateliere a fost lucrata broderia pentru Sala Maura, din Castelul Peles, aflat in Sinaia. Obstea de aproape o suta de maici este slujita de trei preoti.”

http://romaniancoins.org/ro50leim2000_tiganesti.html

 Am reîncărcat bidonul cu apă rece din fântână .....

am mai căscat ochiul aparatului de filmat pe ici, pe colo ....

și m-am îndreptat spre ieșire .....

unde o femeie mă îndemna să cumpăr nuferi proaspăt uciși .... și înghesuiți în găleata-i .... ”Ce să fac cu ei? Nuferii sunt protejați prin lege, știți chestia asta?” Și a-nceput în stilul româno-țigănesco-bocitoresc: ”Păi dacă nu știu carte .....” Era cazul să mă îndepărtez rapid, nu mai rezist la acest fenomen generalizat ....

Pe următorii km pe DN1 am avut parte de vânt. Se apropia ploaia. Era deja trecut de ora 16. Am mers binișor, fără incidente majore. Ploaia m-a prins din plin cu vreun km înainte de a ajunge din nou acasă, deci am avut noroc. Nu am mai ieșit la alergare. Marele dezavantaj de a nu locui aproape de un parc se resimte tot mai des ..... nu aveam chef să alerg pe Iuliu Maniu sau pe Timișoara, un parc ar fi fost tot ce mi-aș fi dorit. Așa că am renunțat la alergarea de final, pe care am făcut-o a doua zi, duminică după-masă.

Am dormit bine până pe la 10 și am plecat la alergare abia la 3 p.m. Prea cald. 

26 km/2h30min: Bd. Timișoara - Răzoare - Calea 13 Septembrie - Parcul Carol - Parcul Tineretului - aici a început natura să se dezlănțuie cu vânt puternic, oameni părăseau parcul cu repeziciune și am pornit și eu retur să parcurg cei 12 km până acasă.

Ca să scurtez, am luat-o pe Iuliu Maniu.

Ploaia gen vijelie m-a prins puternic pe la Răzoare, așa că ultimii 6 km au fost o experiență deosebită la care chiar nu am vrut să renunț ascunzându-mă în vreun autobuz, tren de metrou sau mai știu eu ce. Mă intrigă și mă amuză oarecum amar disperarea majorității oamenilor atunci când începe să plouă, de parcă i-ar ucide ..... A fost genul de ploaie rece și șfichiuitoare, când nu mai există diferența dintre a fi ud de la ploaie, din exterior, și a fi ud dinspre interior din cauza propriei transpirații.
 Am ajuns acasă cu mâinile aproape înghețate și udă ciuciulete, dar mă simțeam bine. Chiar mi-a plăcut vântul, ploaia-perdea și răcoarea .... aș alerga mereu așa, cu duș natural la final :-)!