Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 22. Dezember 2015

Austria too late .... for me

De un an de zile mint. Brusc am ajuns la concluzia asta, deși nu m-am gândit până acum că fac așa ceva.
Din octombrie 2014 s-a declanșat un an de teroare în viața mea. Fără să realizez exact sau poate doar din dorința de a nu accepta o cădere atât de neașteptată, în urmă cu exact un an de zile am pășit într-un coșmar care pare să nu se mai termine.
Milioane de ”de ce”-uri mi-au încețoșat nopțile albe și zilele întunecate.

Am căzut și m-am ridicat.
M-am împiedicat și am reușit să mă țin într-un echilibru artificial.
Apoi am început să realizez că de fapt nu sunt atât de proastă încât să mă tot împiedic cu stângul în dreptul și am început să văd că din diverse direcții veneau alții care puneau obstacole în drum. Obstacole subtile, d-alea care te seacă din inimă spre suflet. Și care te ruinează pe toate planurile.

Se spune că atragi în viața ta persoanele și personalitățile de care te temi cel mai mult. Te temi să nu cumva să începi un nou job unde să ai un șef coleric sau incorect. Exact de aia ai parte.

Te temi în adâncurile gândurilor tale că deși ai ajuns unde visai, s-ar putea să nu faci față și să cazi cu curu de pământ și să doară al dracului de rău, pentru că, cu cât ai ”urcat” mai sus, cu atât distanța până jos e mai mare. Dacă nu reușești să îți stăpânești temerile, te vor stăpâni ele pe tine și așa se face că în viața ta apar lucrurile de care te temi.

De unde vin temerile? De unde vin anumite gânduri, așa, din negura Universului?! 

Anul acesta mi s-au ”îndeplinit” majoritatea temerilor. De aceea știu cum funcționează principiul. Nimic nu merge cu ”trebuie”, dacă nu vine 100% din interior, curat, senin, fără strop de îndoială și de temere.

Lucrurile care ni se întâmplă, pozitive sau negative, se întâmplă dintr-o secundă de ”wow!”
De exemplu în mai eram pe un traseu de ciclism cu o grupă mai mare de fete și la un moment dat urcam noi anevoie pe câmpuri printre ferme, tractoare, vaci. Minunat! Ca turist, minunat! Pedalam în paralel cu o fată și ne-a pălit așa un miros de balegă și iarbă și cum treceam pe lângă o fermă am zis: ”Wow!!! Ce fein e!!!! Uite așa mi-ar place să trăiesc, cum o fi?!”
Partea interesantă a episodului este că peste patrz luni jumate eram deja în propriul meu ”wow!”.
Trăiesc rural acum, aproape izolat, nici telefonul mobil nu funcționează aici în casă, trebuie să ies pe câmp ca să prind ceva conexiune. Ceea ce .... nu e tocmai ”wow! Ce fein e!!!!”

Secunda aceea de ”wow!” a devenit realitatea mea actuală, dar cum eu la momentul exclamării nu am gândit și restul contextului, condițiile implicite ale mutării și transformării mele din city girl în rural girl au depășit cu mult puterea mea pozitivă de imaginație. Așa că iată-mă la un aproape final de an de coșmar într-un nou șoc.

Când nu ne merge ”ideal” sau ”just perfect” începem să avem ”doruri”. Îi scriam azi prietenei mele - nu, nu ”unei prietene”, pentru că am una singură, să fie sănătoasă!! - despre ce mi-e dor. O listă seacă, dar dureroasă în esență. Mi-e dor de câteva chestii de care nu prea m-am mai atins anul acesta și teama că mă despart total de ele mă cuprinde precum ceața dimineața pe aici pe coclaurile deluroase care-mi blochează mie conexiunea telefonică mobilă. La finalul listei scriam: ”Mi-e dor de mine.”

Am slăbit. Pisoiul s-a îngrășat.

Nu am reușit încă să-mi organizez casa. Nici măcar nu am despachetat toate cutiile de la mutat, sunt încă o groază de chestii care nu se știe prin ce cutie zac și eu am nevoie de ele. Am făcut pană la bicicletă, nu știu pe unde-mi sunt ustensilele. 

Pielea mi s-a uscat, mâinile s-au înăsprit, degetele s-au deformat de muncă, al treilea mare mutat în doar 18 luni m-a dărâmat. Crema mea cu aloe și propolis ... e pe undeva.

Se spune că astăzi ești ceea ce ai gândit ieri. Și că mâine vei fi ceea ce gândești astăzi. Este o teorie interesantă, doar că dacă nu o înțelegi în profunzimea ei, principiile ți se par false și nu vei știi niciodată să o aplici în așa fel încât să fie în favoarea ta.

Ca să câștigi la loto trebuie măcar să joci. Dar câștigul nu e garantat. Pentru că nu înțelegem principiile, de aceea nu câștigăm la loto, chiar dacă jucăm. Nu e îndeajuns să cumperi lozul și să-ți dorești să câștigi. Cheia este în cum îți dorești. Și despre asta există toptane de literatură scrisă de alții deja.

Se spune că ”banul la ban trage și puricele la purice.” Cam așa este, doar că mereu te întrebi: ”oul sau găina, care a fost primul?” Oamenii cu foarte mulți bani capătă un alt aplomb în viață. O altă aură. În esență, nu banul îi face așa, ci faptul că ei sunt așa, atrage bani. Și lucrurile se combină mai departe. 

Se spune că ”banul strică caracterul.” Mai degrabă banul mult scoate la iveală caracterul urât, dar nu-l schimbă în urât. 

Oamenii cu bani mulți au altă ușurință în a oferi uneori gesturi de ajutor. Dispun altfel de timpul lor și de resursele lor. Un ajutor pe care ei îl dau cuiva pe ei practic nu-i costă mare lucru, dar ei sunt conștienți de valoarea imensă pe care ajutorul dat o are pentru cel ajutat. Și de aici începe poziția lor de ”superioritate” prin care cel ajutat rămâne îndatorat, iar cel care a ajutat devine mai popular, mai căutat, mai lăudat .... mai bogat. După care fragila relație moare .....

Există oameni fără bani care sunt de fapt milionari. Nu la momentul în care îi întâlnești tu neapărat. Prin atitudine, ei sunt deja milionari, chiar dacă momentan spală vase într-un restaurant.  

Faptul că scriu acum în română nu e întâmplător.
18 luni de Austria ...... o experiență cu multe paradoxuri.
O experiență cu multe văi și mulți munți. Cu serpentine. Să fie pasul făcut în urmă cu 18 luni drumul către ruină?
Nici măcar nu am curajul să povestesc de ce, ar contraveni strategiei propuse.

Mi-e dor să scriu. Ce scriu aici nu e scrisul meu, nu are suflet, nu mă reprezintă.
Mi-e dor să sport.
Mi-e dor de armonie. 
E noapte, bate vântul puțin, aud cum se tot lovește de perete placa rotundă din piatră adusă din Nepal .... e liniște absolută și totuși mie mi-e dor de o anumită liniște în viața mea.
Prea mult haos și prea multă zarvă în ultimele 12 luni de zile. E deja a 13-a de fapt.

Am pierdut noțiunea zilelor din săptămână. De foarte multe ori pierd noțiunea orelor, nu mai port ceas. Nu că ar fi ceva rău, dar în contextul actual nu e ceva bun.

Încep să înțeleg de ce se întorc românii în România ..... 
Încep să înțeleg de ce greul din România e mai ușor pentru români decât greul de oriunde altundeva ..... 

Faptul că taman EU scriu aceste rânduri va șoca pe destui. 
Dar vom vedea ..... totul e relativ.

Da, mereu am zis: ”Există un prea târziu!!
Pentru mine, Austria a venit prea târziu.
30.10.2015, Nußöd
Update 22.12.2015 - Neuhofen a.d.Ybbs
Se împlinesc aproape două luni de când am scris acest material.
Două luni exasperante care au adăugat dureri, tristeți, deznădejdi, lacrimi și decizii dintre cele mai grele.
Ne-am mutat din nou.
Ne-am lovit de birocrația austriacă până nu am mai știut de noi, atât de tare ne-a amețit.
Am șters oameni de pe listă.
Și am cunoscut îngeri ......
Am făcut un pas mare din punct de vedere legal și administrativ, în sfârșit am mașină cu nr. austriac și deja mă simt altfel la volan. Ce a înseamnat acest proces ..... voi scrie la un moment dat, pentru că povestea este pe cât de incredibilă, pe atât de sinistră prin implicațiile sale.
Am plecat din Nußöd aproape pe furiș. M-am mutat la 1,7 km mai departe și mă simt ca-n familie. Primul meu Crăciun cu sentimentul de familie mă face să îmi ling rănile cu mai puțină tristețe. 
Pisoiul a murit și odată cu el o parte din sufletul meu. Mă scald într-un gol imens și mă-nnec în lacrimi de câteva ori pe zi și pe noapte, fără a mă putea obișnui cu lipsa lui și cu ultimele zile petrecute parțial împreună.
Sentimentele care mă copleșesc sunt atât de răvășitoare că mă tem de ele ...... sper că voi accepta la un moment dat că și acest lucru nu a fost degeaba. Dar deocamdată am doar furie, tristețe și tone de neputință în fața unor evenimente care au venit peste mine precum o avalanșă, fără să mă pot feri.
Îmi doresc să pot spune că ”NU, Austria nu a venit prea târziu pentru mine!”
Și-mi mai doresc să pot spera în revanșa anilor următori, pentru că anul acesta a fost prea negru.          

Kommentare:

  1. was hat dir österreich angetan ??? und zu spät ist es nie !!!!

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Es gibt ”zu spät" immer wieder im Leben. Österreich hat mir nicht angetan, ich habe so was nirgendwo behauptet. Es tut mir leid, aber im Moment ich kann nicht mehr in Deutsch schreiben. Ausserdem würden die Österreicher davon nichts verstehen können, weil ich komme von einer andere Welt, die ihnen unbekannt bleibt. In 18 Monate hier .... ich bin nur erschöpft. Mehr kann ich nicht sagen heute.

      Löschen
  2. Eu am incercat sa schitez o lista de motive pentru care m-am intors in Romania, dar e foarte greu de explicat. Si apoi, cei care nu au un anume fel de a fi si nu au trecut prin asta, nu pot intelege. Nici eu n-as fi inteles. E drept ca eu nu mi-am dorit sa plec, eu mi-am urmat jumatatea... si jumatatea m-a urmat inapoi.Dar cand am plecat am stiut 1000% ca asta imi doresc si ca nu mai exista cale de intoarcere.
    Nu stiu ce sfat sa-ti dau, regaseste-te si accepta orice concluzie la care interiorul tau o sa ajunga. Chiar si una ilogica. De ce? Nefericirea din interior o sa creasca cu timpul si nu va aduce nimic bun... o minciuna „ca ti-e bine” de care oricum nu-i va pasa nimanui.
    Sa fii bine, Anka, tu ai grija de tine, doar tu!

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Am citit prea puțin din postările tale referitoare la Canada. Printre rânduri am înțeles că nu te-ai regăsit sufletește acolo. La mine povestea e diferită. Nu pot scrie acum despre asta, dar e diferită. Experiența de acum, din octombrie .... este un nou șoc pentru mine. Totuși nu o raportez la Austria. Ai nevoie de mai multe experiențe pentru a te raporta la o nație, la o țară. 4 ani de Germania, 20 de ani de România post-comunistă și 18 luni de Austria .... Nu-mi plac generalizările, deși toți cădem în păcatul lor. Faptul că mie acum mi se întâmplă ceva peste așteptări, care mă trage mulți pași înapoi, nu are de-a face cu Austria. În România am mers înapoi ani în șir, pe toate planurile. Dacă nu poți profesa ceea ce știi tu cel mai bine în altă țară, ești pe jumătate mâncat, ca să nu spun desființat și distrus. Austria trebuia să fie o gară, nu destinația. Aici mi-am regăsit o parte din rădăcini. Doar că am făcut o eroare fatală în urmă cu aproximativ două luni. Am zis să fiu corectă față de o țară unde am dorit să vin, am zis să contribui, nu să iau. Am greșit. Acum caut soluții și nu văd. Pentru că de regulă, se spune că atunci când pui sufletul, lucrurile ies. Partea proastă este că atunci când ești la pământ apar mereu și alte elemente care te mai îngroapă un pic. Devi extrem de vulnerabil și lumea e o haită care se plimbă prin jungla societății ..... Momentan sun obosită. Pentru prima oară, obosită și fizic, cu degetele de la mâini compromise. Azi am ieșit prima oară cu bicicleta, 10 km .... lent, pensionărește, pe o zi cu mult soare .... mi-am dorit rural, mai rural decât atât nu se poate .... De regulă există o luminiță undeva .... la un capăt de tunel. Am impresia că tunelul meu are o singură gură, cea prin care am intrat. La capătul celălalt nu mai este ieșire, se înfundă și e beznă. Mă dor mâinile ... le conștientizez atât de crunt și mă seacă durerea asta .... nu puteam frâna pe bicicletă, acum nu pot scrie .... scriu, dar cu durere multă.

      Löschen
  3. Nu sunt în locul tău, evident, însă regretele nu ajută la nimic niciodată (deși, s-o recunoaștem, noi românii avem în sânge și ne ascundem nerealizările după acel imbecil 'om sub vremuri' al lui Miron Costin). Ai dat de o barieră culturală în Austria care te-a obosit psihic, ai ajusn într-o situație concretă unde ai obosit fizic. Înainte de a regreta ceva, amintește-ți curat, dur, concret, de România. De acea realitate care poate nu te obosește nici fizic și nici psihic peste măsură (aici depinde de situația fiecăruia), dar care te plafonează, te îndobitocește constant, strop cu strop, zi de zi, peste tot. De oamenii care fac un perpetuu mișto unii de alții și de fiecare lucru pe care îl au de făcut. Unii-s moldoveni, ăilalți-s sudiști, alții-s ardeleni și, desigur, fiecare este mai presus de ceilalți și are dreptul să le arate el lor într-un exces de egocentrism care l-ar face pe Freud să reediteze psihanaliza cu dedicație. De scârba - ambalată sau nu în vorbe frumoase - cu care lucrurile nu funcționează sau funcționează prost. De banii, timpul, viața pe care le dai degeaba. De circul etern. Apoi vei avea o referință echilibrată și, sper eu scriind aceste rânduri, vei vedea ce ai de făcut mai departe sau dacă te dor mâinile suficient de tare acum și acolo.

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Alex, situația este de nebănuit, dar momentan nu o pot descrie. Nu e vorba că am dat de o barieră culturală care m-a obosit psihic și fizic. E vorba de două cazuri foarte concrete, nu pot generaliza la nivel de ”cultura și civilizația austriacă”. Bunica, străbunica vin de aici. Mama a învățat românește cândva în adolescența timpurie. Am crescut în spirite pe care aici le recunosc, ca să nu zic că le regăsesc. Am fost crescută în mitul muncii și al adevărului, am fost impregnată cu ”uleiul iese mereu la suprafață” și ”munca înnobilează”. E vorba de cu totul altceva. E vorba de supraviețuire, e un calcul economic, un 1 + 1 = 2 și atât. Fără virgule, fără nimic. 20 de ani am avut un singur vis important: să plec din RO, dacă se poate în țară vorbitoare de germană. Am ajuns prea târziu aici și motivele sunt foarte multe. Momentan prioritatea este de a găsi soluția să văd mâine ce fac, mâine ce mănânc, mâine unde mă aflu. Aud diverse replici și ”lecții de viață”, inclusiv de la oameni care nu au ieșit în viața lor mai departe de București și Bucegi. Aici aud cinisme de genul ”welcome into real world” etc. Nu mă mai afectează, căci am alte priorități. Nu raportez la Austria, aici ”dansul” abia începe după povestea milioanelor de refugiați preluați .... va fi crunt și cred că de anul viitor vor apare deja primele semne. Unii cred că pleci din RO doar din motive economice, pecuniare. Nu ăsta a fost motivul meu. Am avut două șocuri aici, patru mutări fizic obositoare, evident că sunt epuizată. Am venit cu datorii aici, nu cu un capital financiar cât de cât. Am 48, nu 28. Singură la toate. Nu e că mă plâng, doar știam toate elementele și știam și riscurile. Practic sunt într-un tunel cu o singură intrare. Pe intrarea aia am intrat prima oară în octombrie 2014 și de atunci se pare că am făcut pași către înfundătură. De aici nu se mai vede nici intrarea, ca să zic că OK, mă întorc pe același drum și văd eu cum e afară. E abstract ce spun, dar momentan nu am cum să explic. Mâinile .... vor rămâne cu o slăbiciune eternă, dar nici măcar nu spun că asta e problema mea de moment. Desigur că este un fel de șoc fizic, neavând niciodată probleme cu mâinile (!) Voi privi în urmă la acest experiment, habar nu am de unde și cât de curând voi avea forța să mai privesc în urmă și să-l povestesc, căci merită. Pentru descărcarea mea.

      Löschen
    2. În urmă cu câțiva ani, un prieten destoinic, un tip super-inteligent și cultivat, un român get-beget, pasionat, circulat prin lume, cu multe talente și câteva ciudățenii îmi răspundea la întrebarea mea: (”De ce nu pleci din țara asta, dacă tot timpul înjuri orice și oricând? Știi atâtea, poți atâtea, de ce nu pleci, ce te ține aici?!”) ”Sunt prea român pentru a mă putea potrivi în altă parte. Am fost crescut român. Nu m-am putea acomoda în altă parte.” Nu pot trage concluzii acum. Nu consider că în cazul meu e vorba de acomodare. Tânjeam să aud radio-ul dimineața în limba sufletului meu, să aud muzica pe care mama dansa și plângea în același timp când eram copil, să visez în germană .... erau lucrurile care simțeam că mă definesc. Tânjeam să pot conta pe cuvântul dat și pe contractul verbal care e valabil și se respectă. Prostii d-astea. Am plecat plângând de amar din București și nu am explicat niciodată lacrimile acelea, dar acum le-aș putea explica parțial. Mi-a fost frică că trăind prea mult în RO mă voi deforma. Și așa s-a-ntâmplat, cu toată rezistența mea. Am început să fiu de multe ori ca toți ceilalți, ca să pot supraviețui acolo. Nepunctuală la întâlniri, un pic superficială în multe chestii, aplicând ”las că merge și-așa”. E inimaginabil de mult de povestit și nu știu dacă și dacă da, când voi avea timpul și răbdarea să povestesc ”minorele detalii” care alcătuiesc marele șoc al ”transhumanței”. Când ești într-un loc nou contează enorm în ce cerc pici, cine-ți iese în care și cine rămâne, pe ce pistă o iei și o iei pe pista pe care o vezi mai întâi, de regulă. Să cunoști subtilitățile unei societăți ia ani. Să înțelegi relațiile inter-umane ia și mai mulți ani. Și totul înmulțești cu 2 cel puțin atunci când chiar vii pe cont propriu, fără nici un contact aici .... Sunt milioane de chestii pe care nu le bănuiești măcar. Oricât de înalt ți-ar fi gradul de precauție, tot faci erori. Și erori mare, care de regulă te costă bani. Uneori și relații. De emoții nu mai zic, căci zguduiala e mare. Un om cu raționament nu pleacă dintr-un loc doar pentru a avea unde să se întoarcă, ceva îl mână să plece. Ceva atât de puternic, încât își asumă toate riscurile previzibile și știe că vor apare și imprevizile, doar că .... nu bănuiește amploarea. Dacă emoționalul este atacat, începe declinul fizic. Dacă ambele devin șubrede, începe ruinarea. Pierzi controlul, disperi, vulnerabilitatea este maximă. Granița devine subțire precum un fir din pânza unui păianjen. Mi-am dat sufletul la un concurs de ironman în 2014 .... și acum ajung să afirm că un ironman e doar o joacă față de cele petrecute anul acesta în viața mea. Sună ireal. Din partea mea, pentru mine și pentru alții care mă știu, sună ireal și absurd. Timpul vindecă ..... vom vedea.

      Löschen
  4. Lecțiile de viață au un rost doar atunci când omul și le dă lui însuși pentru simplul motiv că, fără să fii în papucii altuia, degeaba te dai cu părerea. Motivul pentru care am prezentat succint câteva fațete ale României de azi (desigur, fără pretenția unei expuneri complete sau echidistante) este faptul că, atunci când ești într-un tunel ai două repere: certitudinea locului de unde ai plecat și imaginea locului unde vrei să ajungi. Dacă destinației îi lipsește certitudinea și capătă un caracter iluzoriu, gropile din drum și întunericul din tunel îți vor părea mai mari, putând ușor deveni insurmontabile. Soluția, că-i de mers înainte sau înapoi, e la tine, doar la tine și ține de ce vrei cu adevărat să faci.

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Da. Mulțumesc pentru comentarii, cu adevărat valoroase. Fac tot ce pot să găsesc soluțiile care să mă țină pe o linie deocamdată dreaptă, dorința fiind de ”ascensiune”, nu de ”pași înapoi”, logic. Blogul meu de social nu mă lasă să uit realitatea României și nici nu sunt persoana care să creadă că prin schimbarea unei persoane-cheie acolo unde chipurile trebuie, realitatea României se va schimba. Nu în viața mea, pentru că nu ține de o persoană sau de un grup de persoane. Ține de un sistem care a fost ostentativ îngropat de viu și la procesul de ucidere latentă a contribuit mai ales lipsa acută de exprimare concretă a opiniei și acțiunii publice, a cetățeanului de rând. În 1994 am spus că România nu are nici o șansă. Și acum spun la fel. Cine poate, înțelege. Și aici se întâmplă nebunii, nici aici nu este totul ”cum ar trebui să fie” și nu e vorba doar că ”austriecii se plâng”, e vorba de mult mai mult. Nu există societate perfectă, pentru că omul nu este o entitate perfectă. Există ceea ce există și nimeni nu știe ce înseamnă perfecțiunea aia care să fie valabilă pentru toți, căci nimeni nu poate gândi în termenii respectivi. Există o lucrare ”Utopia” de Thomas Morus, am citit-o dintr-o suflare în urmă cu peste 10 ani de zile ..... când vorbim despre Perfecțiune nu facem altceva decât să utopizăm. Pentru nemulțumiții secolului XXI, probabil că ”1984” ar fi o carte/un film recomandabil. Ca urmare ..... experimentul meu merge mai departe. Pentru că până la urma la concluzia asta am ajuns în urma ultimelor evenimente din viața mea aici: trăiesc un experiment pur, voi vedea dacă și cum voi ieși din el. Încerc să adun opinii de la diverse creiere .... și cum vorba aia zice: ”câte bordeie, aâtea obiceie”, la fel este și atunci când cauți părerile celorlați. Unii nu pricep, alții nu ascultă, doar aud ..... poate 1% înțeleg de fapt punctele evidențiate de mine și înțeleg că nu este ”o plângere”, ci pur și simplu o disperare. Vom vedea .... încercăm să nu ”fugim” și să transformăm ruina și cenușa într-un jăratec care măcar poate urni un nou foc.

      Löschen
    2. Eram în decembrie 2010 în Himalaya, sus la peste 4.500 m. Singură, mă îmbolnăvisem, tușeam sânge deja, mărșuluiam cu febră mare. Evident că aveam posibilitatea să mă opresc și să mă întorc. Riscurile implicate de înaintare, fiind vorba și de urcare în altitudine, nu erau de ignorat. Mai aveam o zi distanță de marș, cu un rucsac de 22 kg, să ajung unde îmi propusesem și pe traseul zilei respective era un urcuș steril, printre stânci și bolovani, în zig-zag, foarte abrupt. Mi-am adus brusc aminte de situația respectivă ..... acum, pentru că evident caut chestii de care să mă agăț, deși situațiile nu sunt comparabile decât la nivel metaforic și absolut idilic, să zicem că facem literatura vieții oarecum. Ce știu sigur este că nu mi-a trecut prin cap să mă uit înapoi și să mă întorc, sau să mă uit în jur și să rămân două zile pe loc, în loc să urc mai departe, renunțând să ajung unde doream. Am ajuns aproape pe întuneric la destinația respectivă, ceea ce nu însemna că eram salvată, pentru că de unde urcasem trebuia să și cobor în zilele următoare și era voba de câteva zile. Fără medicamente, fără nimeni. Doar cu bani ... într-un ținut unde banii nu te (mai) ajută. Mai ții minte cum a fost atunci pe viscol în Bulgaria, pe Rila, pe beznă, când am ajuns noaptea la cabana aia, când au am zis că nu mai pot face nici măcar un pas să ajung măcar la ușa cabanei, care era 20 de m mai departe de mine? 2 ianuarie 2001 .... Așa am făcut și atunci sus în Himalaya, doar că nu era nimeni să vină după mine, să-mi ia rucsacul și să mă ridice de pe jos .... În momentul când am dat curba potecii și am văzut că mă apropii de arcada intrării în Gokyo și am văzut primele acoperișuri, am clacat. Am îngenuncheat cu rucsacul în spate și am început să plâng .... mult, lung, puternic și vocal, cu ecou. Durerea aceea nu poate fi descrisă, nu poate fi simțită de nimeni care nu a fost străbătut de ea. Dar era un semn că mai aveam energia necesară să plâng. Și am plâns până nu am mai avut putere, m-am ridicat cu greu într-un genunchi și am mers ăia 300 de m pe potecă mai departe, intrând în prima casă. Acolo aproape am leșinat și am plâns din nou și simțeam cum îngheață lacrimile care curgeau pe masă ..... Ei bine ..... acum caut casa aia ..... și știu că voi plânge ca atunci, în Himalaya, la 5.000 de m .....

      Löschen

I'm WATCHing YOU!! :-)