Dieses Blog durchsuchen

Posts mit dem Label ingeri werden angezeigt. Alle Posts anzeigen
Posts mit dem Label ingeri werden angezeigt. Alle Posts anzeigen

Donnerstag, 3. Dezember 2015

Îngerii .... din Iad

da, nimic nu stă pe loc
după două luni de la ultimul mutat, ne-am mutat iar
la nici 2 km distanță
o poveste urâtă și otrăvită a rămas în spate
o poveste urâtă și aparent fără sfârșit se află în desfășurare
iar oboseală
iar osteneală
iar labirint
dar:
minunile de care avem nevoie atunci când ne aflăm pe muchie de cuțit se pare că există.
chiar dacă nu sub forma pe care ne-o închipuim noi,
chiar dacă nu la momentul pe care ni-l dorim noi.
Nu am încetat niciodată să cred în îngeri și am mai scris despre asta.
Pe 10 noiembrie plecasem la o alergare pe un drum necunoscut.
M-a furat peisajul și amurgul se apropia.
Lăsasem în urmă câteva ferme mari de animale și urcam pe un drum asfaltat, apropiindu-mă de pădure și de o curbă mare spre stânga. 

În curbă m-am oprit și am început să plâng. Nu mai erau lacrimile sufletului, ci lacrimile alea de crocodil, boabe uriașe și fierbinți care se înnoadă sub bărbie. M-am scurs în jos spre pământ și am continuat să plâng. Mi-am dorit o minune. O minune sau un final. Mi-am dorit pur și simplu să fiu adoptată de cineva. Ca un copil orfan, așa mi-am dorit să fiu adoptată, luată de acolo și dusă fără multe întrebări. Mi-am dorit minunea sub o formă aparent imposibilă, pentru că nimeni nu adoptă un adult. Oamenii nici măcar pisici adulte nu mai adoptă, vor doar puiuți, că ăia sunt distractivi. Ce să faci cu un adult?! 
Am plâns și mi-am auzit sufletul strigând către Univers, cerând ajutor de la Energiile Universului. 
Nu mai pot, pur și simplu nu mai pot! Am nevoie de un final, de o ieșire. Am nevoie de un alb sau negru, nu mai pot continua așa, Te rog!!

Când am obosit și de plâns și de rugă m-am ridicat din nou pe picioare.
Am decis că este mai bine să mă întorc, era deja semi-întuneric.
Am făcut 360° și am început să cobor pe același drum pe care urcasem.
Aș mai fi mers, dar nu singură prin pustiul ăla.
Cu pași nehotărâți îmi deplasam corpul pe drum și deodată văd că apare ca din pământ o siluetă.
O femeie cu două bețe de schi urca ferm pe același drum asfaltat pe care mă aflam și eu.
Rotunjoară, cu păr lung, blond. Ulterior, a doua zi, mă scăldam în albastrul ochilor ei. 
Când ajunge în dreptul meu o salut și o întreb dacă știe unde duce drumul mai departe.
Îmi spune că nu știe, că e prima oară când se află pe acest drum.
Cum-necum, cu aparentul meu anti-talent în a iniția relații cu oamenii, discuția s-a înfiripat cu viteza luminii și zâmbetul ei calm, vocea ei prietenoasă și deschiderea spre dialog m-au cuprins în mreje. În același timp, efectul meu asupra ei a determinat un fel de iluminare a unui suflet puțin cotropit de tristețe și însingurare. Am pornit amândouă în sus pe drumul asfaltat care ne ducea spre pădure și am continuat în curba strânsă spre stânga, lăsându-ne acoperite și luate de după umeri de mantia întunericului.
După vreun sfert de oră am făcut cale-ntoarsă prin beznă, am ajuns la mașina noii mele cunoștințe, m-a condus până acasă cei trei km distanță, ne-am schimbat adresele de e-mail și numerele de telefon și ne-am promis că ne vom revedea curând.
ȘI de atunci am rămas nedespărțite.

Manu este una dintre rarele persoane din viața mea care apare ca un colac de salvare exact în ultimul moment.
Am mai avut această experiență în urmă cu 22 de ani, în Germania.
Un tipar de personalități puternice, pasionate, cu principii și valori extrem de bine definite și conturate, care luptă cu orice ocazie împotriva nedreptăților. Indiferent că este o nedreptate a sistemului împotriva cuiva sau o nedreptate a altuia împotriva cuiva.

De a doua zi, eu și Manu am devenit aproape nedespărțile și fascinația relației este faptul că aproape zilnic descoperim că ne completăm.
Pentru mine fascinația relației cu ea și cu familia ei - una bucată soț și două bucăți adolescenți complicați și răsfățați - constă în faptul că mă regăsesc în valorile mele intrinseci pe care nici un suflet din România nu le-a văzut sau înțeles vreodată în cei 20 de ani.
Pentru mine fascinația relației cu ea este redescoperirea unor obiceiuri, gusturi și rețete ale copilăriei mele. Este o fascinație absolut bulversantă.
Fragmente din copilărie despre care nu mi-am amintit absolut niciodată au revenit brusc în viața mea de om natur și când sunt cu ea și mai descopăr încă ceva din viața de atunci mă simt ca un copil, simt chiar și mirosul mamei care-mi lăsa pe masă felia de pâine prăjită îmbibată cu miere, în timp ce ea era la lucru și eu, la cei 6 anișori ai mei, eram bolnavă acasă, cu febră, încuiată toată ziua în apartament.

În seara asta le-am oferit eu o revelație gustativă:
Pâine cu ulei de alune, chimen, chia și nuci - pâine coaptă azi dimineață, cu unt, miere și jumătăți de nuci date un pic la cuptor. Hmmmmm ......

2005 a fost un an de groază pe care nu-l voi uita niciodată.
2015 a fost un an de groază și coșmar care m-a ruinat din toate direcțiile. Un an pe care am ajuns prea devreme să-l urăsc, căci puterea de a urâ viața în sine a secătuit și atunci, singurul lucru pe care îl mai pot urâ la momentul de față este anul în sine. Toate speranțele pe care mi le aruncasem în anul acesta s-au spulberat și nimic din ceea ce am întreprins nu a avut iz benefic.
Totul a fost precum împotriva unui curent inimaginabil de puternic.
O luptă de supraviețuire a unei furnici prinsă de o tornadă.
O demență absolută.
Situații imposibile.
Surprize și șocuri după șocuri.
Mă simt practic electrocutată de oroare.
Mi-e frică să mai încerc să gândesc, să mai încerc să decid. Orice ating se preface în scrum și pulbere.
Acolo unde am nevoie dau doar de incompetență, indolență și mai ales răutate și venin.
Dau de minciuni în lanț și de înșelăciune.
Totul este precum o frânghie cu noduri marinărești de nedeznodat.

Și în tot talmeș-balmeșul acesta mai răsare câte un gest frumos, câte o încurajare, câte un suflet de om.

Cam asta e starea de spirit la două zile după o săptămână a iadului, după un mutat epuizant. Mă dor zgârciurile inexistente ale unui creier încrețit de inepție și absurditate. Nu mai fac față la tot veninul și la toată otrava ultimelor evenimente și mai ales la otrava scuipată de anumite persoane care se mai interesectează cu viața mea.

Funcționarii și sistemul din Austria te fac să te simți șarlatan, deși nu ești.
Te fac să te simți nedorit.
Te fac să simți eticheta amară pe care scrie ”ah, las că vine din România, n-are decât să se întoarcă de unde a venit!”.
Dacă la aceeași autoritate întrebi doi funcționari diferiți asupra unei chestiuni de rezolvat, vei primi măcar trei răspunsuri absolut contradictorii.
Nu, în Austria nu merge cu mită, dar în același timp sistemul te îngroapă de viu și mori în chinuri.
Se aruncă miliarde de euro pe organizații și programe care chipurile trebuie să te ajute să ieși din căcat, se tipăresc miliarde de broșuri informative pe hârtie de cea mai bună calitate ..... dar practic ești lăsat să mori în chinuri fără să meriți, pentru că tu de fapt ți-ai plătit toate dările la stat și acum îți ceri dreptul tău. ȘI nu-l capeți. Degeaba există legi europene, că în relația aia cu funcționarul, dacă nu știi exact ce drepturi ai, nu ți le capeți. Punct și basta!

Funcționarii și sistemul din Austria te fac fie să vrei să mori de mâna ta, fie să lași totul aici și să te duci să mori acolo de unde ai venit.

P.S.
Interesant mi se pare faptul că Manu locuiește cu familia ei aici de zece ani. ZECE ANI!!! Și în zece ani, abia pe 10 noiembrie 2015 a fost pentru prima oară pe acest deal, pe acest drum. Taman în ziua în care eram și eu acolo, eu cu disperarea mea. Viața bate filmul, nu?

I'm WATCHing YOU!! :-)