Himalaya 13_26.12.2008 (Manang-Yak Kharka)

ziua anterioară - click here

-->

Vineri, 26 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Manang (3.540 m alt.) – Yak Kharka (4.110 m alt.) – 5 ore de mers lejer

Noaptea nu a decurs prea bine. A trebuit să ies de trei ori la toaletă, deși nu băusem atât de mult seara. Deci de fiecare dată ieșeam din cele aproape 30 de grade ale pufului în cele zero grade de-afara. Toaleta nu era în cameră, ieșeai afară pe terasa dreptunghiulară și undeva la stânga era toaleta, una dintre cele puțin plăcute întâlnite pe traseu, din cauza mirosului. Faptul că era beznă oricum nu conta. Dimineață m-am sculat înainte de 7 și prima grijă a fost să-mi controlez figura bombată. Eram un monstru un pic mai drăguț în această dimineață, se vede și în fotografie o oarecare schimbare. Tot tumefiată, dar parcă se îndrepta spre forma sa inițială. Mai aveau să treacă 4 zile până la revenirea imaginii mele de dinainte de Crăciun.

Micul dejun la 7:30 a fost foarte sărăcăcios, Hari comandase pentru mine fără să mă întrebe. Două ouă și două chapati. Nici măcar asta nu am fost în stare să mănînc, o bucată de chapati am consumat-o pe drum, peste două ore. Înainte de plecare l-am rugat pe Hari să îmi spună câți bani îi datoram per total pentru staționarea în Manang, căci îl lăsasem pe el să achite tot. Eu făcusem deja socoteala, dar vroiam să văd până unde îl duce mintea, mai ales că știam că e nemulțumit de faptul că nu îi dădusem toți banii chiar de la început (oricum e o prostie, ești singură cu el pe traseu, îți dă una în cap și te fură, când te trezești nu ai ce face, decât să fii mulțumită eventual că mai ești în viață). Dragul de el a vrut să mă taxeze cu 20 de rupii mai mult. După ce i-am arătat eroarea lui de calcul, i-am dat și 50 de rupii să lase bacșiș la bucătărie. A doua călătorie în Nepal va decurge cu siguranță altfel, voi interacționa direct cu localnicii, căci cunosc valorile și voi știi unde, ce și cât las.

La 8,30 a.m. am părăsit Manang, trecând din nou pe lângă stupa cea mare și albă, lăsând-o pe stânga și intrând pe ulița ce șerpuia spre ieșire, în urcuș domol, printre casele înghesuite făcute din pietre și bolovani de toate formele. 

--> De aici până la Thorung La mai aveam de câștigat în altitudine aproape 2.000 de m. și deși poți ajunge în aceeași zi la Thorung Phedi, este obligatoriu să înnoptezi undeva pe drum, astfel încât organismul să se poată aclimatiza. Aclimatizarea este esența reușitei de a continua orice drum la peste 3.500-4.000 m altitudine și nu trebuie subestimată sub nici o formă. Drumul continuă apoi peste râu și te afli deodată, din nou, din îngustimea așezării, pe un platou larg, un deșert de pietriș, nisip, urme de vegetație, urcând spre Tengi (3.650 m alt), ultimul sat dinainte de trecătoarea ce te introduce violent de abrupt în noul district, Mustang.  A se citi aici o descriere a așezării TENGI Aici am făcut un scurt popas pentru a privi în urmă, pornisem de jumătate de oră și simțeam deja un fel de oboseală. Eram obsedată de albastrul lacului de la poalele cascadei de gheață a Muntelui Gangapurna și vroiam să nu pierd acele imagini, căci eram mai sus cu vreo sută și ceva de metri deasupra Manang-ului și panorama lăsată în urmă era una dintre cele care mă va însoți toată viața. În momentul acela, la mare depărtare de punctul unde mă aflam, dar exact în locul unde dormisem cu o zi înainte, alintată de căldura soarelui, peste cascada abruptă de gheață se rostogolea un voal fin de pudră albă, imaculată. Era o avalanșă de un spectacular greu de redat în cuvinte și viteza cu care valurile de zăpadă și gheață se prăvăleau era năucitoare și ușor de perceput chiar și de la distanța aceea. O prinsesem cu puțin timp înainte de finalul ei. 

Era a doua avalanșă pe care o vedeam clar în viața mea, prima fiind în Saas-Fee, Elveția, într-o superbă dimineață de început de ianuarie 2001. Aici zăpada venise de undeva de la 5.000 sau 7.000 de metri și se oprea la altitudinea unde în Elveția abia se declanșa. Am imortalizat momentul cât am apucat, nefiind pregătită cu aparatul, și mi-am zis în gând ”adio” de la acel colț de lume. 

-->

Tengi mi-a rămas întipărit în minte ca fiind un loc straniu. Intri practic într-un sat din piatră, cu ulițe așa cum vezi în vechile filme englezești cu acțiune într-un Ev Mediu al celor săraci și năpăstuiți, doar că mai scurte și mai înguste, ai impresia că e un labirint în care sub nici o formă nu ai vrea să te afli pe timp de noapte. Straniul este dat de lipsa oricărei mișcări, a oricărei prezențe umane, mie mi s-a părut a fi total abandonat. Fascinant locul. Dacă aș mai ajunge acolo, aș intra peste tot și aș staționa măcar o oră-două să îl simt și să îl înțeleg, nu m-aș rezuma la doar să îl traversez ca pe un pod de trecere. Clădirile, proporțional vorbind, sunt mari și te minunezi că stau în picioare. Treptele către intrările în vreo locuință sunt foarte abrupte, făcute tot din pietre de râu unite cu ceva mortar între ele. Ajungi la capătul treptelor și acolo e ca și cum intri pe fereastra unei case. Ferestrele, în marea lor majoritate, nu au geamuri din sticlă, deci sunt blocate cu panouri făcute din scânduri. Îmi pot doar imagina că intrând prin pătratul acela pe post de ușă, dai de o cameră în beznă unde localnicii chiar își duc traiul cotidian pe timpul verii. Altceva nu îmi pot imagina. Dau oblonul la o parte, au lumina zilei, indiferent dacă e frig sau plouă. Dacă vor să nu intre ploaia, pun oblonul și …. Dacă au ceară, luminează astfel, dacă nu …. Nu știu. Acest gen de locuințe l-am reîntâlnit peste câteva zile, după Muktinath, fiind specific tibetan (cred). Apar și rame din lemn pe post de ferestre, am văzut chiar geamuri din sticlă montate și parțial pavaj, fiind singurele intervenții cu pretenție de civilizație sesizate de mine acolo. Și ceva plăci de tablă peste clădiri, nișele lungi cu moriști de rugăciune și plăcile din piatră pe care erau săpate rugăciuni. Și o tăbliță din lemn, pe post de indicator, care îți îndrumă pașii spre Thorung La. 

După câteva minute prin sat apare o altă intrare, adică o arcadă din piatră, pe peretele din dreapta fiind desenat, color, pe o tablă, și cu text în nepaleză, un mesaj prin care se cerea celor care circulau călare să nu intre decât mergând la pas și ținându-și patrupedul de căpăstru. Acest lucru apare în multe alte așezări, la intrare și ține, cred eu, de siguranța călătorului în primul rând, pericolul de a aluneca, a cade, de a se răni, el și calul sau asinul său, fiind aproape inevitabil.

Am coborât abrupt intrând într-o zonă stearpă, cenușie, terasată, limitată doar de munții înalti, primele bucăți de gheață și-au făcut apariția peste râurile pe care le întâlneam și le traversam. Trei nepalezi fără vârstă, cocoșați sub încărcătura enormă a coșurilor imense pline cu fân ne-au trecut prin apropiere, cu siguranță bătuseră drum lung să găsească vegetația aceea uscată și acum se îndreptau cu ea probabil spre Manang, să își hrănească animalele.

Cerul era cenușiu și acoperit cu șomoioage de nori, modest se străduiau razele de soare să își ceară dreptul de a ne lumin și încălzi. Era o vreme pe placul meu.

Urcușul continuă și te scoate din Valea Marsyangdi, cotește NV spre Valea Jarsang Khole și de acum încolo vegetația sporadică va consta doar din tufișuri, iarbă alpină și ceva jnepeniș. Vor apare și primele mici cascade de gheață sau platouri înghețate pe câțiva metri, adevărate obstacole greu de trecut în drumul nostru. Peisajul devenea tot mai carg, tot mai dramatic prin dimensiuni, pustiu și frumusețe. Eram la limita extazului și limbajul uman nu are cuvinte de a exprima emoția.

Mergeam încet și Hari, la insistențele mele din zilele anterioare, nu s-a mai depărtat foarte mult pe traseu, dar atmosfera dintre noi era încărcată și urma să mai aibă o răbufnire peste doar două zile. La un moment dat am avut de trecut o mică cascadă de gheață care acoperea poteca pe vreo trei metri. Chiar și cu colțari ar fi fost puțin dificil, căci era o gheață lustruită și în pantă, nu aveai de ce să te prinzi și nici să aluneci pe ea nu îți doreai. Am petrecut vreo cinci minute aici, până să trecem cu mare atenție, mai cu genunchii, mai cu mâinile, probabil că dacă ne-am fi gândit să ne dăm rucsacii jos ne-am fi descurcat mai binișor, dar nu ne grăbea nimeni.

După trei ore jumate de la pornire am traversat unul dintre cele mai lungi poduri întâlnite pe traseu, legând două părți abrupte ale aceluiași peisaj și la o înălțime considerabilă. Albia râului era jos, departe, sub picioarele mele, destul de săracă în debit. Apa călătorea și ea dinspre vârfurile Chulu West și Gundang. Respiram în mine una dintre imaginile brutal de frumoase ale Himalayei, străbăteam ultimii kilometri ai districtului Manang către Mustang.

După spectaculoasa și sigura traversare (să nu uităm cât de solide sunt aceste poduri din oțel, care suportă caravane întregi cu încărcături semnificative) am ajuns la un mani wall străvechi construit pe o largă pajiște alpină, unde am staționat 2-3 minute, atingându-l nu doar cu privirea, ci mângâindu-l de-a lungul său de parcă mă derulam cu încetinitorul. Era reacția pe care o aveam în general când treceam pe lângă aceste ziduri cu semnificație religioasă tibetană. Acesta nu avea moriști, erau doar pietre plate așezate cu grijă unele deasupra celorlalte, unele sculptate cu incantații sau doar cu câte o literă din om mane pad me hum. La capete tronau acele capete-schelet de bovină, probabil iaci și de la un capă la altul se desfășurau coloratele stegulețe cu rugăciuni. Era imaginea specifică care te însoțește zilnic pe traseu.

După aproximativ 40 de minute de mers am intrat în așezarea Yak Kharka (în traducere: pășunile iacilor). Am trecut de Yak Hotel și am oprit la un complex numit Gangapurna Hotel & Restaurant. Pe stânga o clădire din piatră, cenușie, dreptunghiulară, cu două etaje, pe fiecare etaj 5 ferestre mari, cu geam din sticlă, în rame din lemn vopsit în alb, secționate cu grijă (presupun că aceste secționări au rolul de a le proteja de vânturile puternice, care le-ar putea sparge). Pe dreapta era clădirea cu un etaj unde turiștii mâncau. Se intra într-un fel de hol de trecere, în față era un bar din lemn, ghirlande colorate metalizat cu ”Happy Christmas” și un brăduț mic, din plastic, îmodobit, la stânga era o bucătărie mare, ordonată, în stilul local, la dreapta era o sală de mese cu o masă imensă, pătrată, acoperită cu o cuvertură din lână de iac, dungată, cenușiu, negru, alb. În jurul mesei, lipite de perete, se aliniau băncuțe cu perne și coverturi din lână, de tot felul de culori. Sub masa aceea se afla un radiator și, așa cum se obișnuia în aceste ținuturi, o altă sursă de încălzire a picioarelor erau gălețile cu jăratec încins. Interiorul era din lemn. 

Pe peretele opus mesei – la care ar fi putut încape de jur-împrejur între 16 și 25 de oameni, se afla o chiuvetă mică și un televizor, la care gazdele se uitau avide. Undeva într-un colț era o mașină de cusut sau probabil doar masa de la o mașină de cusut veche, o bucată foarte grea de mobilier, având în vedere picioarele din fier forjat. Extrem de intrigantă prezența unui astfel de obiect acolo, cel puțin mie așa mi se părea și dacă m-aș fi putut înțelege cu gazdele, le-aș fi întrebat despre istoria călătoriei acestuia. Pe scări se ajungea într-o altă sală de mese, total diferit amenajată, cu o sobă din tablă în mijloc, rotundă, care nu putea încălzi întreaga încăpere, dar atâta timp cât era foc activ radia căldură cam un metru de jur împrejurul ei. Tabla nu ține de cald decât la distanțe foarte mici. Aici erau șase mese lungi, vopsite într-un alb metalizat, solide și se stătea pe bănci, toate construite temeinic. La ferestre erau pervazuri late, așa că, fiind foarte devreme, mi-am luat sacul de dormit și m-am cuibărit pe unul dintre ele, încercând să adorm. Mi-era frig, starea feței nu mă vitaliza în mod deosebit, probabil că aveam o stare generală de oboseală, relația cu Hari mă nemulțumea și mă influența negativ, independent de voința mea, așa că, în loc să explorez împrejurimile, am preferat să stau cu orele la orizontală. Sau mă aflam sub efectul aclimatizării, la peste 4.000 de metri.

Toată clădirea avea un aspect foarte primitor, chichos, multicolor, era frig, dar inspira căldură, căci tot interiorul era căptușit cu lemn de culoare deschisă, lăcuit.

Revenind la descrierea restului gospodăriei, peste drum de clădirea gastronomică terenul era generos și frumos organizat, aproape vestic european. În curtea hotelului deschis mai sus erau 5 căbănuțe din lemn, neizolate pe interior. Era lemn de bună calitate, alb, acoperișuri țuguiate cu tablă deasupra, vopsită în albastru. În fiecare se găsea câte un pat dublu, de mijloc, și o măsuță mică pe post pe noptieră. Pe pat se afla o pernă mare, grea și era acoperit cu o pătură foarte mare, foarte colorată și foarte grea. Și foarte călduroasă.

Toaleta era afară, tot într-o căsuță de genul acesta, dar mai mică. Locul respira relativ a Europa occidentală și părea incredibil. Recunosc că mi-a plăcut enorm, chiar dacă nu pot defini foarte bine motivul. Era un tot. De cum am văzut locul și cum bătea soarele asupra lui am zis ”E perfect, aici rămânem!”. Grija acordată a tot ce am văzut acolo m-a impresionat, oamenii se străduiseră să dăruiască căldură prin culori și curățenie. Era un frig dur, exista curent electric cu porția, era îngrijit, curat, era un lux la care nu mă așteptam și pe care nu l-aș fi pretins niciodată.

Citat din jurnal, ora 13:30 – la jumătate de oră după ce mă instalasem în camera unde aveam să înnoptez:

”Cel mai bun loc de până acum! Cea mai bună mâncare, cea mai bună cazare!!

Supă de cartofi (140 NRP), supă de tăiței (160 NRP), coca-cola/fanta (130 NRP la sticlă, 160 NRP la sticlă din plastic), o porție de vegetable fried potato, delicioasă și extrem de apetisantă, așa cum nimeni în Kathmandu nu a fost în stare să ofere costa 200 NRP. Prânzul m-a costat 500 rupii (prețurile la băuturile răcoritoare le-am notat ca și informație, nu am cumpărat).”

Totul era mai scump aici. O porție de dal bhat costa 320 NRP, ceai de mentă, progresiv cantitativ: 210/390/420 NRP – practic dublu față de atunci când mă aflam pe la 1.000 m altitudine.

Alt citat din jurnal, ora 17:20:

”Mi-am adus sacul de dormit aici și am încercat să adorm, din păcate eforturi fără sens, căci televizorul de jos e dat la maximum! Măcar au făcut focul în sobă, deși sala este mult prea mare pentru a se încălzi. Mai sunt doi turiști scoțieni, în rest nici un alt turist. Un nepalez fizic epuizat a venit și el aici și stă lângă scoțieni, lângă sobă, să se încălzească. Nu voi putea scrie prea mult, îmi îngheață degetele. Când am ajuns aici eram foarte înfometată și vagi dureri de cap se simțeau venind. Am luat nurofen și paracetamol, mi-e bine acum. Mâncarea a fost de-a dreptul delicioasă. Farfurie roșie, din porțelan, impresionant. Pentru cină am comandat exact același lucru. Hari m-a întrebat dacă ora 18 e bine. Am zis OK. El: ”sau 18:30?” Eu: ”18-18:30, când pot ei să fie gata, dacă e posibil nu mai târziu.” Și atunci m-a îngânat ca un prost cu ”mmm, da, când pot ei ….”. L-am ignorat.

Câțiva fulgi mari de zăpadă dansează pe coclauri. Uf, de s-ar opri televizorul ăla, m-aș simți ca-n paradis aici!”

-->

Am servit cina în sacul meu de dormit, savuram fiecare înghițitură. O supă de cartofi (era prea bună! 140 NRP), delicioasa porție de vegetable fried potato (200 NRP - poza de mai jos) și 2 litri ceai de mentă (390 NRP). Am făcut calculul total al cheltuielilor pe toată ziua: micul dejun în Manang 365 NRP, dejun (500 NRP), cină (730 NRP), bacșiș (60 NRP), cazare (150 NRP) = 1,805 NRP însemna cam 25 USD. Pe timp de vară, cheltuiala este, cu siguranță, mai mare și apreciez că poate ajunge la un 40-50 USD (cazarea e mai scumpă, temperaturile sunt mai calde și probabil bei mai mult. Eu am cheltuit 25 USD în condițiile în care consum destul de puțin și m-am abținut de la bere, de exemplu). 

Pe la opt m-am retras într-una din căbănuțele din lemn, să mă culc. 

Crăpau pietrele de frig. 

A fost o zi mirifică!

Himalaya 12_25.12.2008 (Manang)

povestea zilei de Ajun

Joi, 25 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna.

Stationare in Manang (3.540 m alt.), urcare pana la 3.800 

spre Ghetarul Gangapurna (7.455 m alt.)

Dimineața de Crăciun m-a luat prin surprindere. Avusesem o noapte înfiorătoare, în sensul că nu putusem să adorm sub nici o formă. E starea aceea în care îți dorești să dormi fără vise, dar ceva te ține treaz. În sacul tău de dormit e cald, dar doamne ferește să scoți unghia afara! Eram îmbrăcată, inclusiv cu o căciulă tip mască trasă peste cap și gât. Ca de obicei, aglomerație mare în sacul de puf: apa, aparatul foto, bateriile, șosetele, tricoul. Dureri de cap nu aveam, deci nu erau semne de rău de înălțime, nici măcar nu eram foarte sus, nu am avut niciodată probleme la 3.500-4.000 de metri. Retroactiv privind și negăsind alt motiv, bănuiesc că organismul avea puternic de lucru, așa că era prea ocupat pentru a mă lăsa pe mine să adorm. Astfel că pe la ora 8 și ceva când deschideam ochii …. Sau cel puțin încercam să îi deschid, eram chiaună de oboseală. Să mă fi ajuns oboseala din ziua aceea lungă când mărșăluiam în noapte spre Pisang? Cam ciudat, din moment ce ieri mă trezisem plin de viață și de energie. Una peste alta, nu puteam deschide ochii, simțeam un obstacol și nu înțelegeam ce. Am cotrobăit după aparatul de fotografiat și mi-am făcut două fotografii, căci nu aveam pe nicăieri o oglindă. Nu m-am recunoscut. Aveam o față extrem de tumefiată, gogoșată, ochii se pierdeau în niște cavități ciudate, nasul era dublu, buzele nu erau ale mele, bărbia la fel, obrajii moi și dureroși …. eram un monstru. Nu am știut niciodată exact de la ce mi se trăgea, presupuneam că de la mâncarea iute consumată în ajun, hidratare insuficientă în condiții de altitudine și frig.

M-am despărțit foarte anevoios de căldura sacului de dormit. În cameră erau zero grade și eu stăteam în culcușul meu la peste 20, conform ceasului cu termometru și altimetru. O variantă era să stau să zac toată ziua inertă, încercând să-mi recuperez somnul. Dar știam că nu este o idee bună. Trebuia neapărat să mănânc, să beau, să mă mișc, să ies afară, să respir, să mă preumblu, să mă aclimatizez. Pe lângă aceste detalii tehnice, era păcat să pierd explorarea zilei, oricât de epuizată și umflată cu pompa mă simțeam. M-am echipat și m-am îndreptat spre sala de mese. Cu foarte mare greutate am îngurgitat o porție de macaroane cu brânză (200 rupii) și am luat un ceainic mic de apă fiartă (150 rupii). Am mâncat afară, mi-a trebuit o oră întreagă să pot consuma porția de macaroane, alternând cu admirat peisajul și făcut fotografii. Undeva în fața mea, departe, se zărea un lac îngropat, aproape ascuns, de un albastru incredibil. Deasupra lui se înălța o spectaculoasă cascadă de gheață coborând de pe ghețarul Gangapurna – 7.455 m alt.. Aproape că nu îndrăzneam să mă văd mergând până acolo, prin pustiu, dar făceam curte ideii, sesizasem culoarea lacului din seara precedentă și mă atrăgea în permanență.

A apărut și Hari la un moment dat. Nu vroia să meargă pe nicăieri, vroia doar să stea și să-și spele lucrurile. Eram deci pe cont propriu, căci de la el nu am primit nici o îndrumare, nici o idee despre cum aș putea petrece ziua într-un mod interesant. Era o singură zi în Manang, eram obosită, era foarte însorit, deci nu avea rost să pierd timpul degeaba. Nu știu de ce nu am rămas în nici un loc să insist să explorez zona, probabil din cauza curiozității și a nerăbdării mele de a vedea ce aduce traseul în continuare. Cu siguranță a fost e eroare datorată lipsei de experiență, era prima ieșire pe care o făceam pe cont propriu și aveam multe bariere mentale, în mod ciudat nu am acționat în spiritul aventurii, inițiativei, explorării, m-am lăsat în seama cuiva, fără să cântăresc realul potențial al călătoriei pe care o făceam.

Starea feței, deși practic nu era dureroasă, mă influența într-un mod negativ de rău, parcă nici nu îmi dădeam seama dacă e frig sau cald afară. M-am îmbrăcat ca pentru foarte frig, am luat pufoaica pe mine, căciulă, mănuși, aparatul foto și șoarecele de pluș, companionul meu tăcut. M-am uitat bine în depărtare, spre lacul ademenitor și am schițat drumul spre el, așa că pe la 11 și un sfert am părăsit hotelul, am luat-o la stânga spre stupă și am urmat drumul ce cobora abrupt spre valea deșertică. Drumul părea lung, dar după ce am trecut un pod și am lăsat în urmă două clădiri din piatră, nelocuite, în mai puțin de un sfert de oră eram pe malul lacului. Albastrul acela de basm, ondulat cu striații albe de gheață, era la picioarele mele. Emoția era atât de mare, încât am simțit un fel de undă de teamă inexplicabilă, prea era liniște în jurul meu, prea nu era nimeni pe o rază infinită de spațiu. Mă simțeam dominată de o natură în stare să mă-nghită. Nu am mers spre dreapta pe malul lacului, cum îmi plănuisem de fapt, ci am pășit pe poteca din stânga sa ce urca îngust, nu foarte abrupt, dar foarte lung. Din față am auzit deodată glasuri și un grup de 4 americani a trecut anevoios pe lângă mine, fără să salute. Le era foarte teamă să nu alunece pe pietriș, drumul fiind îngust și un pas greșit putând să te ducă în jos ca pe un topogan nu foarte gentil. La baza potecii era chiar un indicator către un ”view point”, deci mă așteptam ca drumul să fie umblat.

Întorcându-mă cu fața spre Manang, care acum părea incredibil de departe, jos pe un versant de peste râu, imaginea era cu adevărat ciudată și cu o tentă de sinistru. Aveai impresia, prin monotonia cenușie a culorilor din perspectiva din care priveam, că ai în față un fel de cimitir al locuințelor din piatră, lipsit de orice suflare vie. Urcând și îndepărtându-mă, imaginea devenise un deșert, iar Manang era o platformă de orificii negre, acelea fiind de fapt umbra care cădea din construcția așezărilor. Se vedea clar stupa albă, impozantă, se vedea hotelul meu situat chiar pe margine, precum și întregul șir de hoteluri. Era o așezare mare. Se vedeau drapelele cu rugăciuni fluturând în vânt, iar grămezile mari de fân, de un maroniu-cărămiziu alcătuiau pete distincte de culoare. Și undeva deasupra Manang-ului se distingea o clădire joasă cu un acoperiș plat de un albastru intens.

 Se văd două poteci, una pe o muchie, spre lac, și una mai jos. Eu am circulat pe cea din stânga, de pe muchie, chiar deasupra lacului semi-înghețat.

Drumul a urcat apoi abrupt în zig-zag printre conifere de statură medie, ceea ce mă ferea de soare în mare măsură. Cu siguranță nu se poate vorbi de o pădure la altitudinea aceea, dar pinii erau destul de apropiați pentru a crea un fel de codru în dimensiuni mici. La o oră distanță de când părăsisem hotelul mă aflam la 3.800 m, pe un platou mic, unde vara cu siguranță se servește ceai și turiștii pot căsca gura la geața ce se revarsă în imediata apropiere venind ca din cer. Ești la 3.800 și aproape că atingi cu mâna un ghețar de peste 7.000 de m. Aveam la picioare întreaga vale a Manang-ului și satul în măreția lui modestă și ancestrală, lacul acela incredibil, eram depășită de emoții și de somn. 

 Se vede stupa aceea mare, albă, în dreapta ei drumul pe care am venit eu, coborând și traversând râul, cele două clădiri din piatră printre care am trecut spre malul lacului. Yak Hotel este chiar pe marginea din dreapta, ultima clădire surprinsă în fotografie.

(Pe banca aceasta am tras un pui de somn, la 3.800 m alt.)

Și mi-era foarte cald. M-am întins pe bancă, cu fața ascunsă de soare, cât puteam eu mai bine și am adormit acolo, fără vise – din ce îmi amintesc – timp de o oră. M-am trezit amețită, dar mi-am revenit în câteva secunde. Piuia totul a liniște și pustiu. Mi-am luat șoricelul și m-am uitat pe firul potecii în sus, era ademenitor să înaintez, dar nu mă     simțeam în stare, eram toropită, mi-era foame, soarele ardea. Am mai stat o vreme, după care am coborât pe unde urcasem. 

M-am dus direct la hotel, nu mă mai interesa nimic în jur. La ora 15:10 notam în jurnal ”dispariția bruscă a soarelui în spatele vârfului Gangapurna” și schimbarea radicală, la fel de bruscă, a temperaturii. La 15:50 mă cuibăream în sacul meu de dormit, îmi doream să pot adormi, să mă odihnesc, să simt somnul cum mă fură. N-am avut parte de acest lux, căci peste 20 de minute bătea la ușă Hari, o adusese pe Anna. Cei doi ajunseseră în  Manang abia azi la ora două, căci se abătuseră de la drumul drept și avuseseră o aventură prin înălțimi, bănuiesc că exact acolo unde ar fi trebuit să am și eu o inițiativă, și să urc spre gompa aceea  ancestrală din Bhraka.                                

Aleseseră Hotel Tilicho și Kul spunea că Hari ar fi trebuit să știe, pentru că amândoi agreaseră în Pisang că vom înnopta în Tilicho. Ce rost mai avea să încerc să  înțeleg comportamentul lui Hari? Concluzia pe care am tras-o a fost că gradul de prostie nativă își spunea cuvântul, oricât de grosolan sună acest lucru.

Am părăsit sacul de dormit, adio tentativă de somn. Am mâncat o supă de cartofi (120 rupii) care, față de cea din seara precedentă, avea și cartofi în ea. M-am străduit din răsputeri să mănânc și o porție de orez cu lapte și mi-am luat în cameră un termos mic de hot lemon (210 rupii), să am hidratare peste noapte. Mă simțeam din nou îndopată, în sala de mese se făcuse focul și începea să se încălzească, în afara mea mai erau trei nepalezi și doi oameni din partea hotelului, care găteau și serveau. La 18:10 eram din nou îngrămădită în sacul de dormit și scrijeleam puținele impresii de peste zi.

 ***

Districtul Manang, parte a zonei Gandaki, este unul din cele 75 de districte ale Nepalului, Chame fiind locația administrativă principală. Trecătoarea Thorung La, către care mă îndrept eu, este puntea de legătură între cele două districte Manang și Mustang, respectiv îmtre orașul Manang / Manang și Muktinath / Mustang. Valea

Manang, foarte aproape de granița cu Tibetul, oferă o mare varietate de floră și faună. De aici există trei rute: prima, via Thorung La, Muktinath și Mustang spre Lhasa – o călătorie de patru zile; a doua via Naur Khola și Naurgaon, 5 zile către Lhasa și a treia via Larkiya bazar, cea mai utilizată de locuitorii din centrul Nepalului.

Alături de populația Marwaris, care e emigrat din India în Nepal într-un număr foarte mare, populația Manang este cunoscută ca fiind cei mai buni comercianți ai Nepalului. Ei au primit din partea regelui o dispensă specială pentru a face comerț cu pietre și metale prețioase, ierburi și alte produse, în sud-estul Asiei și în afara granițelor. Mulți dintre localnicii Manangului își petrec șase luni pe an departe de casă, revenind doar în lunile de vară. Mulți stau în Kathmandu, unde copii lor pot învăța engleza la școala medie. Accesul în zonă a fost deschis străinilor în anii târzii ai deceniului 70 și o serie dintre localnici au renunțat la traiul tradițional bazat pe agricultură, orientându-se spre hotelărie. Drumul de legătură dintre Manang și Muktinath este folosit de localnici de sute de ani, pe aici vehiculându-și marile turme de oi și yaci.

Din punctul de vedere al posibilităților de cazare, ca și în Chame, hotelurile din Manang se diferențiază între ele în diverse categorii: A cea mai scumpă și D cea mai ieftină. Dacă călătorești cu buget redus, se recomandă înnoptarea în Ngawal și Ghyaru sau Tengi, unde tarifele sunt ușor mai reduse. Ca urmare a lecturării vechiului ghid găsit la finalul călătoriei mele, am aflat că Yeti Hotel aparține categoriei A. Oricum cred că în decembrie nu aveam mare lucru de ales, tarifele fiind oricum mai reduse, căci localnicii preferă – spre deosebire de cei din România – să aibă un oaspete, căruia să îi ofere un tarif cu 50 sau 60% mai mic, dar care oricum va consuma ceva pe timpul șederii și oricum îi va aduce un mic venit, mai mult decât încasări zero. Este o logică fundamentală, prezentă chiar și într-o țară atât de săracă și în niște zone atât de izolate și vitrege. Potrivit aceleiași surse de informații, în Manang există multe delicatese, cum ar fi pizza, plăcintă, hot chocolate – dar cum de Crăciun nu sunt probabil mai mult de 10 turiști în zonă, aceste locații turistice sunt închise în extra sezon.

Am căutat pe internet mai multe informații despre Manang, m-ar fi interesat mai multe detalii despre locuitori, vechime, casele acelea construite atât de înghesuit și cu un aspect atât de straniu. Din păcate nu am găsit alte informații până acum.

urmarea - click here

Himalaya 11_24.12.2008 (Pisang-Manang)

Miercuri, 24 decembrie 2008

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Pisang (3.300 m alt.) – Manang (3.540 m alt.)

6 ore mers + 1 ora pauză

Click aici!

 

Himalaya 9_22.12.2008 (Tal-Tamang)

Luni, 22 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Tal (1.700 m) – Tamang (2.600 m alt.)

 8 ore mers + 1 ora pauza

La 06:45 eram deja treaza, era un frig crancen, un frig rece, patrunzator, dar nu umed, era ca o prospetime foarte intensa. Dormisem bine si acum imi scoteam de prin sacul de dormit toate cele cu care imparteam spatiul calduros peste noapte: bateriile, bidonul cu apa, lanterna, aparatul foto, sosetele, tricoul.

Eram refacuta, plina de energie, aspirina luata inainte de culcare isi facuse efectul, nu mai simteam nici o durere la umeri si doream sa o iau din loc. Desi nu stabilisem un program cu Hari, era de la sine-inteles ca plecarea pe traseu trebuia sa fie undeva intre 8 si 9 dimineata. In fond, seara de culcai atat de neobisnuit de devreme, incat nu era nici un efort sa pleci atat de devreme si pe munte este recomandabil sa ai o anumita disciplina, sa iti rezervi marje de timp pentru situatii neprevazute.

Nu am simtit niciodata nevoia sa il intreb pe Hari, in avans, cum va fi traseul din ziua urmatoare. Cred ca imi placea elementul-surpriza. Avand in vedere apropierile dintre asezari, aveai sentimentul de siguranta ca te poti opri oricand obosesti, fie pentru a te alimenta, fie pentru a ramane peste noapte. Situatia s-a mai modificat in zilele urmatoare, distantele s-au marit, am trecut prin asezari “inchise” pe timp de iarna, dar, cu o singura exceptie, situatia nu a disperat niciodata. Per ansamblu, cred ca ma asteptam la mult mai greu si poate de aceea mi-a fost destul de usor sa fac acest circuit, desi nu neg ca greutatea din spate m-a cam secat de cateva ori. Daca ar fi sa schimb ceva, ar fi rucsacul si flexibilitatea, in sensul ca m-as mai abate de la drumul drept. Aici un rol important l-a jucat ghidul ales, care nu avea in el nici un pic de spirit de aventura si care probabil era chinuit de ideea ca trebuia sa faca acest traseu, pentru bani, departe de familia sa. Desi nu mai fusese pe acest circuit de multi ani, nici macar o data nu am surprins la el o bucurie fata de ceea ce ne inconjura, niciodata nu a propus sa pasim si in dreapta potecii, nu doar inainte, niciodata nu a sugerat vreo activitate sau vreo oprire “non-conformista”, a fost o prezenta plictisitoare si pur formala. Sper din suflet ca la o viitoare aventura in Himalaya sa gasesc o alt fel de personalitate.

Nu imi dadeam seama ca urma o dramatica schimbare de peisaj sau ca ceea ce ma inconjura in acea dimineata avea sa ramana pur si simplu unic prin salbaticie si culori. Eram plina de entuziasm, putin trista ca nu aveam cu cine sa impartasesc emotiile ce dadeau pe dinafara. M-am echipat, cu mare grija am dus rucsacul jos (scara de lemn care ducea la parter era aproape verticala si in interior era intuneric), i-am dat lui Hari sacul meu de dormit, am servit micul dejun, mi-am umplut termosul de inox cu ceai fierbinte, am mai facut cateva fotografii si la 8:30 paseam peste barna de lemn de la iesirea din gradina complexului Paradise, continuand drumul de ieri spre dreapta, direct catre arcada ce probabil simboliza acum iesirea din Tal. Simteam o ruptura zgomotoasa in suflet, dar ….. calatorului ii sta bine cu drumul, nu? Grupul celorlalti turisti parasise locul de jumatate de ora deja, Ana si Kul mai zaboveau, Ana nu se simtea prea in apele ei.

Odata pasind la dreapta in fata se intindea drumul, caldarea in care ne aflam, strajuita pe dreapta de peretele inalt si masiv de munte, iar in stanga de o mare de nisip alb si de firul turcoaz al raului Marsyangdi, se ingusta spectaculos. Desi nu imi venea sa cred de la distanta aceea, drumul devenea o poteca ce urca in trepte de piatra masiva si se ingusta amenintator, prelingandu-se in mod acrobatic pe langa piatra carga a muntelui si privind spre involburarea raului putin sugrumat. Vedeam un sir indian colorat miscandu-se, dar eram mult prea departe pentru a-mi da seama daca erau turistii plecati la ora 8 sau daca era o lunga caravana de asini.

Am trecut pe sub arcada (kani) peste care tronau cele trei insemne de factura religioasa, de culori diferite: alb, caramiziu si cenusiu. Din pacate, nu stiu inca ce anume reprezinta. Spre deosebire de kani de la intrarea in Tal, unde spatiul permitea, aceasta delimita foarte strict drumul, fiind practic imposibil sa nu treci pe sub ea, asa cum ar fi fost traditional, indiferent din ce directie veneai. Din directia mea, pe dreapta era un gard inaltat din pietre suprapuse, de cel putin un metru inaltime, iar pe dreapta cadea abrupt malul spre rau. Deci un localnic sau o caravana cu asini nu putea trece prin stanga. Din acest punct de vedere, nerespectandu-se credinta si traditia, nu am inteles sensul localizarii ei acolo. Am urmat incet drumul, Hari inca nu pornise si el la drum, am cam mers singura o buna bucata de drum si am facut o serie de fotografii. De fat, azi am mers absolut singura timp de 3 ore si chiar am savurat acest lucru. Avand in vedere ca nu exista o compatibilitate comunicationala cu ghidul nepalez, preferam sa merg singura, sa nu ma simt apasata de tacerea dintre noi, dar stiinc ca e undeva, fie in spate, fie in fata mea. 

 *priviti cu atentie poza, treptele se unduiesc pana jos de tot, departe, unde se vad doua siluete, apoi urca din nou .... si tot asa ....

Ma aflam sus, pregatindu-ma sa incep o coborare abrupta si foarte ingusta, periculoasa prin lipsa spatiului, cand m-am intors sa privesc in spate si am vazut o caravana numeroasa de asini incarcati ce nu puteau fi opriti. Ca urmare am stationat si le-am facut loc sa treaca, asteptand vreo 20 de minute pana sa ma depaseasca si cel care ii mana de la spate. Coborarea pe treptele de stanca s-a revarsat neasteptat intr-o noua deschidere ce se tavalea pe o intindere de nisip alb, si in dreapta, si in stanga. Nisip din cel mai fin. Am parasit poteca, am gasit un bolovan sa imi fixez aparatul de fotografiat si mi-am facut cateva poze, imortalizand entuziasmul clipei, debordam de fascinatie. Era, din nou, o combinatie de culori inedita in contextul acela: eu eram cu pantaloni negri, mulati, un tricou negru (costumatie imprumutata din garderoba mea de biker, ideala), esarfa rosie la gat, palaria albastra cu Kilimanjaro inzapezit, sezand pe nisipul alb si in spate curgand turcoazul raului. Si imbratisam la propriu intreaga emotie a momentului care se scurgea ireversibil si inevitabil.

A aparut si Hari, care a trecut pe langa mine, fara nici un cuvant. Din sens opus venea acum o alta caravana de asini, mai mica, la fel de incarcati, i-am surprins cand tocmai treceau cuminti pe sub o plomba stancoasa pe care era aplicata o stampila rosie maoista, enorma. Am ajuns curand la un pod suspendat, lung de vreo 60 de metri (1.850 m alt.) si aici am asteptat din nou vreo 15 minute, pana sa treaca intreaga caravana pe care o lasasem anterior sa ma depaseasca. La capatul celalalt al podului, drumul taia abrupt stancaria, castigand din nou rapid in altitudine. Caldarea in care era situat Tal nu se mai vedea, treceam mai departe, ca atunci cand dai pagina la o carte. Urcam cu atentie in serpentine prafuite, scurte si stranse, eram singura, Hari nu se vedea si in urma mea iar nu se vedea nimeni. Deodata am auzit din nou zgomot de talangi si un cap de asin a aparut de sus, la o diferenta de vreo 3 serpentine. M-am oprit, gasind un spatiu stabil si destul de departe de o eventuala lovitura, caci daca vreun asin s-ar fi lovit de mine sau de rucsacul din spatele meu, perspectiva prabusirii spre rau nu ar fi fost deloc imbucuratoare. Am asistat la o scena absolut induiosatoare, in fata careia chiar nu am stiut ce sa fac. 

Cand credeam ca nu mai vine nici un patruped, in curba isi face din nou aparitia un asin obosit, incetineste absolut epuizat, se uita la mine si se prabuseste incetisor. Nu avea incarcatura. Eram singura si nu am avut curajul sa ma apropii de el, ar fi trebuit sa imi dau rucsacul jos in primul rand si spatiul nu prea imi permitea libertate de miscare. Un al doilea asin a venit, a trecut incet pe langa cel prabusit, care respira cu greu, a trecut pe langa mine intrand in curba coboratoare spre dreapta, s-a oprit in panta si a intors capul, uitandu-se cu o blandete sfasietoare catre camaradul sau de munca …… am simtit ca pufnesc in plans, asa ca am urcat mai departe fara sa ma uit in urma. Eram sigura ca va veni ingrijitorul lor dar, sincer vorbind, nu am mai vazut pe nimeni venind si nu imi pot da seama ce s-a intamplat cu asinul epuizat. Scena se petrecea la 5 minute distanta de podul peste rau.

Drumul m-a condus pe teren foarte accidentat, urcand mereu. Eram singura in continuare, Hari isi alegea in general cele mai nepotrivite portiuni de drum ca sa dispara. Dupa aproximativ jumatate de ora am intrat intr-o zona asemanatoare celei din ziua precedenta, la care se lucra, in acelasi stil (parul si barosul), pentru construirea viitorului drum. Erau patru muncitori, un par si un baros. Am spus “namaste” si am trecut rapid mai departe, atenta sa nu ma pravalesc. A urmat o deschidere frumoasa, drumul s-a latit, mergeam paralel cu raul, foarte aproape de el si in fata urcau, parca spre cer, atat de multe si infinite pareau, alte trepte amenajate din piatra, de data aceasta mult mai late. 

Era ora 11 deja si cand eram aproape pe la distanta treptelor, am auzit zgomot din spate. Urca o cireada de bovine negre ca taciunele si cu coarne lungi, arcuite in fata. Nu erau multe, vreo 8, mergeau cate doua, deci m-am oprit din nou si le-am lasat sa treaca pe langa mine, lipindu-ma de peretele muntelui. Panorama pe care o lasasem in spate era o noua imagine din “Tara Minunilor”. Dupa o urcare atat de spectaculoasa, pe trepte, a urmat o coborare si mai spectaculoasa, aproape incredibila. Ei bine, aici a fost o portiune in care m-am bucurat sa vad oameni in fata mea, chiar si la o distanta apreciabila. 

Erau acolo, isi vedeau de drumul lor, daca m-as fi pravalit oricum nu m-ar fi auzit nimeni, dar prezenta lor im dadea un sentiment de siguranta. Nu sufar de rau de inaltime, deci coborarea nu a fost o problema pentru mine. Coborare, urcare, coborare din nou, de data aceasta pe poteca, treptele se terminasera. Din ce am citit, toata aceasta portiune de traseu fusese amenajata cu mare grija prin anii 1980, dupa ce o catastrofa naturala distrusese drumul initial din partea estica a raului. Drumul se impartea in doua directii chiar la piciorul de intrare pe primul pod, dar pe partea vestica a raului nu se mai putea circula, terenul fiind prabusit.

La ora 12 traversam din nou raul, pe un pod foarte scurt. Trei localnici, venind din directia opusa noua, incarcati cu furaje bine legate, isi scoteau sufletul urcand. Desi pare incredibil, acesti oameni isi petrec viata strabatand potecile Himalayei cu incarcaturi intre 50 si 90 de kg. Citeam ca un comerciant cara cam 80 de kg de marfa in spate si castiga o medie de 1,50 – 2 USD per kg vandut. Comentariile sunt de prisos.

Trecand si acest pod am urcat pieptis urcusul pe poteca ingusta, peste 10 minute intram in Dharapani, un sat aflat la 1.960 m alt. Intrarea este marcata de o kani din piatra si de acum incolo, toate satele vechi pana in Kagbeni isi vor marca granitele de intrare si iesire prin aceste chortens de mici dimensiuni (cele de mari dimensiuni se numesc stupa). Arcadele devin din ce in ce mai pitoresti, influenta tibetana fiind usor recunoscuta. In Dharapani ne-am oprit pentru verificarea permisului de trekking. Cei doi ghizi au ramas afara, Ana si cu mine am intrat in casa oficialului, care ne trecea intr-un registru imens. Aceste verificari erau oarecum neplacute nestiind cand sa te astepti la ele si trebuind sa iti dai rucsacul jos. Doar multumita intuitiei mele pastrasem permisul in buzunarul de deasupra al rucsacului, caci Hari nu ma avertizase ca pe traseu vor exista aceste opriri si nu imi pastram actele sau banii la suprafata, pentru a nu fi usor de gasit la o adica. Rationamenul pare lipsit de logica si poate chiar este, dar asa am procedat. Oricum, banii si actele sunt impartite cam in trei sectiuni si imprastiate prin tot atatea locuri prin rucsac, existand si cazuri de jaf la drumul mare.

In fata punctului de control se afla un panou pentru trekkers, in care li se atragea atentia ca satele care urmeaza si dinspre care veneam noi nu apartin de Aria de Conservare Manaslu, ci de Aria de Conservare Anapurna, deci sa aiba grija sa aiba un permis de trekking corespunzator. Mentiunea se datoreaza faptului ca in aceasta zona se intrepatrund traseele care vin dinspre Manaslu prin punctul de control din Thonje, unde eu nu am ajuns, nefacand parte din circuitul Anapurna.

Dharapani este impartit in trei sectiuni: partea de jos, cu hoteluri, oficiu telefonic, punctul de control, magazine si o prima “German bakery”. Nordul asezarii este considerat a fi o sectiune aparte si la 10 minute distanta o alta sectiune, cu o mica hidrocentrala, sursa de electricitate. Pe un panou mare, la 10 minute de punctul de control, scrie: “Wel come to ODAR! Odar literally means caves. The village got its name from the several caves presents in the village. It is at an altitude of 2.450 m and is about 30 minutes of walk from here. The village forms a perfect setting for viewing Manaslu, Lamjung Himal (Himal = munte in tibetana) and Annapurna II as well as surrounding places. One can get the typical homestay facility and experience true Gurung lifestyle.”

Se iese din Dharapani, se trece pe langa o scoala si drumul urca mai departe spre vest. La un moment dat se bifurca si aici am urmat drumul din dreapta, printr-o noua kani pe care scria clar: “make success distination Manang 2004”. Drumul din stanga se termina in satul izolat numit Kotre. Dupa aproximativ trei sferturi de ora printr-o zona impadurita cu “pini albastri” se ajunge lejer si relaxat la 2.160 m in satul Bagarchhap. Era deja ora unu, mergeam de patru ore jumate, eram din nou toti patru, asa ca am decis sa alegem un loc cu soare, sa ne punem tricourile la uscat (ce spalasem in seara anterioara) si sa mancam. Imi simteam stomacul absolut gol. Ziua ne apartinea din plin si ne bucuram de soare, dupa ce mersesem intr-o umbra rece ultimele 30 de minute.

Bagarchhap este primul sat cu arhitectura tipic tibetana: case din piatra insirate una dupa alta, foarte aproape (in Tal, de exemplu, erau distantate de gradini mari), acoperisuri absolut plate pe care se ingramadeau gramezi de lemn de foc. In 1995, in noiembrie, Nepalul a fost strabatut de o mare alunecare de terenuri si atunci o mare parte din Bagarchhap a fost distrusa, doua lodges demolate complet si oameni au fost ucisi. La iesirea din sat exista un monument in comemorarea acestora, dar desigur ca acest lucru nu l-am stiut atunci, din pacate. Recunosc ca aveam Lonely Planet cu mine, era singura carte pe care o aveam, dar niciodata nu aveam rabdare sa citesc inainte de a pleca pe traseu. In mare parte, satul a fost reconstruit, dar multi au ales pentru reconstructie asezarea urmatoare, la o distanta de jumatate de ora, Danaque.

Am zabovit o ora si un sfert la soare, eram singurii turisti chiar pe terasa primei locatii turistice, eram prea flamanzi pentru a merge mai departe. Am consumat o portie de dal bhat (270 NRP), fiind consistent si generos si avand gust diferit in functie de cine il pregatea. A fost chiar bun, in comparatie cu cel din Bhulbhule, care nu mi-a placut. 

Am continuat drumul de la ora 2 p.m., era o zi insorita, superba, chiar daca destul de rece, in fond trecusem de 2.000 de m alt.  Desi zona, inca joasa ca altitudine, ofera o bogatie de paduri virgine de pin si brad, acest patrimoniu se imputineaza permanent datorita construirii de noi locuinte, hoteluri si restaurante, lemnul fiind folosit in constructii, pentru incalzit si gatit. Este o pierdere regretabila, dar de nestopat. Drumul se mentine pe malul sudic al raului si, parcurgand zone de padure, trece prin Danaque (2.210 m alt.), numit si Syal Khola (“Râul Șacalilor”). Este un sat in toata regula, cu drum lat, amenajat, multe hoteluri si restaurante (a nu se pierde din vedere ca orice fel de cladire, oricat de darapanata este ea, construita fie din lemn, piatra sau tabla, daca ofera cazare turistilor, este numita “hotel”, iar sala unde se poate manca poarta fara exceptie denumirea generala de “restaurant”, indiferent ca podeaua este pamantul insusi). Aici am vazut pentru intaia oara, chiar pe mijlocul drumului, catre iesirea din sat, un zid lung, construit din piatra, vopsit in alb, cu foarte multe moristi de rugaciune si drapele colorate inscrise cu rugaciuni buddiste. Pe fata zidului scria ceva in nepaleza si in engleza: “Himali autonomous state H.Y.F.Manang”. Tot sub efectul legendei si a documentarelor vazute pe Discover Channel, in momentul in care am vazut sirul lung de moristi am incetinit mersul, mi-am dat un bobarnac pentru a-mi relua respiratia, am uitat total de greutatea rucsacului si am inceput sa merg cu palma peste fiecare morisca, m-am intors si am luat-o si pe partea cealalta in acelasi ritm de om care bause un pic mai mult ….. alta descriere nu am ……. Imediat dupa aceea, pe dreapta, din caramida vopsita cu alb, aparea o casuta, sa fi avut doi metri jumate, care adapostea o imensa morisca rosie incrustata cu rugaciunea eterna si omniprezenta Om Mane Pad Me Hum(banuiesc ca asta era).
Desi era prima  pe care o vedeam, nu am intrat. Ma simteam stinghera, stiam ca nu am bani de lasat, cum era obiceiul ….. deci am trecut incet mai departe, nedumerita, renuntand inca o data se il bat pe Hari la cap ca sa imi explice insemnatatea acestor lucruri. Mai mult ca sigur ca am fost clientul ideal pentru el, caci nu l-am deranjat prea mult cu prezenta mea, nefiind genul de client care, intr-un astfel de context, isi cerea neaparat, in stil european, drepturile castigate in virtutea faptului ca a dat niste bani.

Trecuse o ora de cand plecasem din Bagarchhap, ieseam din Danaque, am traversat apa pe un pod din lemn si drumul pietros urca pieptis prin padure, intrand in con de umbra de acum incolo. La inceput au reinceput scari din piatra, destul de late, facand urcarea si coborarea mai facile. Am auzit cunoscutul zgomot de talangi din spate, o caravana destul de mare de asini se apropia cu repeziciune, asa ca ne-am gasit fiecare cate un loc, intr-un picior sau tinandu-ne de cate un copac, pentru a face loc bietelor patrupede. Eu si Ana am sarit in timp util si ne-am 

lipit de o stanca asa cum am putut, din sens opus, pe treptele foarte abrupte si intrand intr-o curba suspendata spectaculara, venea o alta armata de asini, la fel de greu incarcati. Ar fi fost un accident mai mult decat nefericit sa fii impins de vreun animal, care isi vedea de drumului lui periculos, atent sa paseasca corect, sa nu isi rupa gleznele sau sa nu se dezechilibreze, riscand sa se pravale el si altii din jurul lui, ar fi fost un fel de macel. Am stat aproape nemiscate pe petecul acela de pamant, la semi-adapost, nu mai putin de 30 de minute. De sus venea un sir, cu o oarecare viteza, de jos urca un alt sir, deci oamenii care manau aceste patrupede au avut ceva de furca. A fost un spectacol aproape senzational, trebuie sa recunosc, terenul fiind atat de limitat si de accidentat.

La un moment dat, desigur ca totul s-a linistit si noi am continuat urcarea spre cer, spre curba aceea suspendata de pe care tot vazusem ca apar urechi si capete de asini, ca dupa cateva secunde sa le simtim respiratia aburinda prin fata noastra.

Am mai urcat prin padure pret de aproximativ o ora, soare nu mai era, ba dimpotriva, parea ca se coboara un fel de voal al cetei. S-a deschis drumul la un moment dat si dealul impadurit pe care urcam a oferit deodata o zona plesuva, descoperita, defrisata. Era o banca inalta construita acolo, aparea si o casa, drumul mai urca ca o dara, abrupt, si se ghicea inceputul unei alte asezari omenesti. Per total, drumul de astazi fusese, tehnic vorbind, mai usor decat ziua precedenta. In jurnal notam (si ma incearca un zambet ghidus acum): “Trekul de azi a fost cu 0,5% mai usor decat cel de ieri (!), deci indeajuns de greu.“ Ne-am oprit, am poposit pe banca aceea, toti patru, cred ca am stat un sfert de ora. Simteam nevoia sa terminam ziua de trekking, fusese abrupt, rucsacul era greu, soarele disparuse, ceata devenea tot mai patrunzatoare si zona, inghesuita parca in nelinistea perfida a unei paduri straine, nu parea foarte imbietoare in sine. Bine ca eram toti patru la un loc. Cei doi ghizi ne-au asigurat ca imediat intram in satul Tamang (2.600 m alt.) si vom opri la  Royal Garden Hotel. Asa ca am continuat urcusul. 

Drumul a intrat intr-un spatiu deschis, casele se intrezareau prin perdeaua de ceata, peste tot din pamant ieseau in afara cioturi de piatra tocita, dand impresia de resturi menajere si ambalaje. Ana si Kul, mai usori si mai rapizi, s-au detasat iar foarte repede de noi, dupa 5 minute de mers aproape ca ii pierdeam in ceata. Satul parea nelocuit. O prima casa pe stanga, dupa ce trecusem de Royal Garden Hotel, care era inchis – deci iata, trebuia sa mergem mai departe, sa ne incercam norocul la o alta pensiune care ne-ar fi putut oferi gazduire in Tamang, se pare de altfel ca era singura noastra sansa, Tamang (sau Temang) nefiind decat o asezare de tranzit pentru turisti. - , era construita in terenul acela stancos si denivelat, direct in deal, de la nivelul cel mai de jos ridicandu-se un soclu din pietre asezate unele peste altele, iar deasupra locuinta din placi de placaj. Pe o sarma atarnau haine la uscat, deci
locuia cineva acolo si pe timp de iarna. Cam toate casele aveau aceelasi design si baza aceea din pietre slefuite sau neslefuite era destul de inalta uneori. Unele gospodarii erau prapadite rau, plangeai de mila lor si iti imaginai cu greu ca acolo se poate trai. Altele erau ingrijite si dadeau un sentiment de solid. In fata unei astfel de intrari intr-o gospodarie, care avea si o banca lunga si neinteles de inalta la intrare, am avut nebunia curajului de a ma apropia de un dulau imens, care dormea, rugandu-l pe Hari sa faca o fotografie.

Doamne, ce mare dezamagire am incercat cand am vazut ca promisa gradina regala nu isi mai pastrase portile deschise si pentru noi ….. !! Ne-am oprit pe la ora 5 p.m. la Tibet Guest House. Se urca pe trepte din beton, se ajungea pe o terasa betonata, descoperita, unde era o masa lunga si o banca, in stanga se facea o scara din lemn, desigur ca foarte abrupta, care ducea la camerele de sus destinate turistilor, iar jos, la parter, putin mai jos decat terasa betonata, se forma un fel de curte interioara a gospodariei. In dreapta scarii de lemn, deci in dreptul terasei, se intra intr-o sala unde turistii serveau masa. Era o familie cu 3 copii curiosi, stiu ca doua fetite la vreo 5 si 8 ani au venit in camera, cu siguranta in cautare de dulciuri. Aveam doua paturi in camera, usile nu se puteau inchide, erau ca niste obloane defecte. Totul era facut din lemn brut, netratat, nevopsit, dar exista si un geamlac cu sticla. Si exista si putin curent electric, fantastic! Am inghitit foarte mult frig aici, sau, mai bine zis, poate ca de aici incolo incepeam sa mananc frigul permanent, care te taia din momentul in care te opreai din miscarea permanenta de peste zi. Probabil si din cauza draperiei de ceață poate si atmosfera sinistra dinaintea unui cutremur ce avea sa ne zguduie la 3 dimineata ….. nu stiu, dar era un frig aparte in Tamang.

Hari nu stiu pe unde a disparut. Era o figura noua ce a facut in seara aceea. Era devreme, evident, deci oricum si oricat de obosit erai, nu te puneai sa te culci la ora sase. M-am dus in sala de mese, caci nu prea aveam unde altundeva sa merg. Era prea frig si intuneric si sinistru afara. In sala era de asemenea foarte frig, dar macar ma zgâiam la toate lucrurile care erau pe-acolo și aveam senzația ca e puțin mai cald. O podea din scânduri de lemn, curată, niste vase din alama, lustruite, probabil extrem de vechi, ceva mobilier, multa coloratura, mușamale chicioase, tot felul de culori, semne clare de sărăcie și impovizație cu iluzia bunăstării și atragerii turiștilor. Cum Hari nu era, m-am descurcat singură, le-am aratat fetițelor gazdei ce aș dori să mănânc. A fost o supa clasica, la plic, cu taitei si o portie de vegetable fried rice, deci fara carne, 160 + 165 NRP = 325 NRP cina. Am tot așteptat, Hari nu a apărut, a doua zi am aflat că de fapt el era in bucataria gazdelor, unde toti, grupati pe podeaua din pamant, in jurul focului, mancau dal bhat. Kul mi-a explicat a doua zi ca asa ceva este foarte normal, ghizii se simt mai bine sa nu manance impreuna cu turistul sau cu turistii. Plus de asta, mancarea nu il costa nimic, iar turistul nu trebuia sa stie acest detaliu, desigur. Dupa ce am primit explicatia, am zis OK, dar trebuia doar sa imi fi spus de la inceput, doar nu il obligam sa stea sa manance cu mine. Dar eu am crezut ca mergem impreuna, mancam impreuna, bem impreuna, nu ne comportam ca in sclav si stapan sau print si cersetor! Oricum, fata de figura ce urma a doua zi pe traseu, asta era un fel de felie de tort dulce.

In sala a mai aparut o pereche de turisti, vorbeau engleza. Dar nu au fost amatori de dialog. Nu stiu din ce directie veneau, dar nu ne-am mai intalnit cu ei pe traseu.

Dupa masa am mers la culcare si atunci am realizat mai exact ca Ana si Kul erau combinati impreuna, nu doar ca turist si ghid. Ideea mi s-a parut inacceptabila din mai multe puncte de vedere, printre care si cel al igienei pe parcursul unui traseu atat de lung si in conditii atat de vitrege. Ma straduiam sa o inteleg si nu reuseam si cateva zile tot imi spuneam ca ma insel, cei doi nu au cum sa se culce impreuna! 

Noaptea a fost linistita pana la un moment dat. La 03:05 am fost smulsa dintr-un somn adanc de o miscare tectonica puternica. Casa era si oarecum suspendata pe un fel de deal, mansarda unde se aflau camerele pentru turisti nu parea foarte solida, probabil ca leganarea a fost chiar puternica, eu cel putin asa am resimtit-o. S-a auzit larma de caini, dar nimic altceva. Totul era cufundat in bezna si liniste, era incredibil de-a dreptul. Vreo jumate de ora am stat cu simturile ciulite, nu a urmat nimic si am cazut din nou in somn, cuibarita in caldura sacului meu aglomerat de dormit, in camera erau cu siguranta cel mult zero grade, dar in sac termometrul de la ceas arata 30 de grade Celsius!! Pe masura ce urcam in altitudine, si temperatura nocturna din sacul de dormit avea sa scada.

dansul pânzei de păianjen în curenții himalayeni

ziua urmatoare, 23 decembrie, click HERE