despre ideea de comunitate - bicicliștii pe recepție?

Nu am nici o treabă cu motocicliștii. M-am intersectat de foarte multe ori cu grupuri mari de motocicliști pe unde am fost – Austria, Germania, Elveția, Italia, România - și mereu impresia era aceeași: ăștia chiar dau sentimentul de a fi o comunitate! Apoi, pe parcursul anilor, îmi atrăgea atenția faptul că la un accident grav suferit de vreun motociclist în jurul acestuia sau, după caz, în preajma familiei acestuia, se aduna o întreagă ceată de motocicliști. Puneau mână de la mână pentru ajutor financiar sau executau diverse munci și servicii. Hm ….

Uitându-mă în lumea ”frățiorilor mai mici”, bicicliștii, sentimentul este la polul opus. Fără nume și fără numirea unor cazuri concrete, sentimentul avut de cele mai multe ori este că bicicliștii interacționează la un nivel extrem de superficial, sporadic, limitat, fără esență. Sunt grupați nu într-o comunitate – dacă ar fi, ar respira și s-ar observa chiar și de cei din afară -, ci în grupuri răzlețe, în ”bisericuțe”, cum se spune. Câțiva ani am acceptat varianta că așa e și normal, căci la nivel de București cel puțin știam doar 2-3 grupuri închegate. Erau niște prieteni care pur și simplu aveau acest hobby comun de a merge cu bicicleta pe coclauri.

Dar în ultimii doi ani a crescut numărul celor care promovează bicicleta, mersul pe bicicletă, exploratul coclaurilor, participările la concursuri, putem vorbi acum de un real fenomen al bicicletei (în România), de acest mijloc de transport fiind legate și acțiuni cu iz social, umanitar, istoric, omagial, economic. Mă refer aici la nivel mondial, nu românesc sau bucureștean. Foarte multe bloguri, foarte multe site-uri apărute peste noapte, din iunie și până în septembrie fiecare week-end oferă cel puțin câte un eveniment sportiv legat de bicicletă. Este o explozie fantastică. Desigur că există lipsuri (legate de abordarea cronologică, cum le consider eu*) și despre ele am vorbit în ”cum sprijinim o cauză”

În iunie 2007 am avut un accident de bicicletă, cu urmări pe termen mai lung, m-au ținut departe de pedalat cam un an jumate.

La început de august 2010 am avut un accident stupid de bicicletă, destul de banal, dar cu ceva urmări.

Ocazie cu care am aflat și de un alt accidentat, foarte grav, cu care am încercat să încheg un dialog, dar nu a fost interesat, pur și simplu când l-am întrebat cum o mai duce și cum se descurcă cu canicula, nu mi-a mai răspuns.

Concluzia mea:

Un accident îți dă - din păcate - ocazia să vezi suflul comunității din care faci parte, e foarte clar. Sau îți dă ocazia să vezi că de fapt nu faci parte din nici o comunitate, pentru că aceasta există doar în virtual și doar la nivel declarativ.

Atunci intervin niște situații limită, atunci cineva are nevoie de ajutoare de tot felul, atunci se declanșează, teoretic, anumite mecanisme. Faptul că în cazul meu mecanismele nu s-au declanșat am pus-o pe seama faptului că ”nu mă simpatizează nimeni”, ceea ce în condiții de genul acesta nu ar trebui să conteze. Ar trebui să fie prioritar aspectul uman al comunității (într-o societate care devine cu fiecare zi tot mai dezumanizată), deci al fiecărui membru în parte. Uman înseamnă chiar și partea  de comunicare. 3% din oamenii pe care îi cunosc mi-au urat însănătoșire grabnică, 1% m-a mai întrebat de sănătate în zilele următoare. Concluziile le trage fiecare în parte.

Cele două accidente au fost, în linii mari, șutul în fund de care uneori avem nevoie pentru a merge înainte. Comunitatea bicicliștilor pur și simplu nu există. Am lansat pe Facebook un topic legat de acest lucru, făcând referire la comunitatea motocicliștilor. Am avut, din probabil 100 de potențiali comentatori, un singur feed-back. Unul singur! Discutând puțin cu el, mi-a confirmat că părerea mea este împărtășită și de alții, faptul că bicicliștii între ei nu contează decât în baza unor conexiuni și interese de ordin ….. comercial! Ori sunt prea naivă, ori nu știu ce să spun, dar agreez doar în mică parte această teorie. Probabil sunt naivă.

Pe mine mă interesa cel mai mult aspectul uman.

Cireașa de pe tort a venit din partea organizatorului la un viitor concurs de mountain bike unde mă înscrisesem, achitasem taxa și urma să particip la final de august. Imediat după accident eram foarte optimistă și eram sigură că voi putea merge, mai ales că zona mă atrage precum un magnet. Cu două săptămâni înainte de concurs însă, analizându-mi mai bine progresele făcute la nivel de încheieturi și coaste, am anunțat organizatorul că nu mai pot participa. I-am scris și motivul. Îl rugam să îmi spună ce soluție îmi oferă pentru a-mi recupera cei 50 de lei achitați. Răspunsul a venit ca pliciul pe muscă! ”Taxa de participare nu este returnabilă.” Dacă eu găsesc un înlocuitor, acesta îmi poate da mie 50 de lei, dar o diferență de 20 de lei o va plăti totuși oranizatorului, pe motiv că taxa de 50 de lei era o taxă redusă de participare și se putea achita doar până pe 31 iulie. După această dată, orice înscris avea de plătit 70 de lei. Desigur că răspunsul organizatorului nu are absolut nici o logică, pentru că el nu a investit absolut nimic legat de numele meu, nu a inscripționat vreun tricou sau vreo diplomă sau mai știu eu ce, astfel încât să spună acum că are costuri neacoperite. El pur și simplu înlocuiește în tabelul lui excel numele meu cu al înlocuitorului meu.

Cuprinsă de scârbă față de o găinărie atât de penibilă, am mulțumit pentru înțelegere și sprijin și m-am apucat să caut înlocuitor.

M-au contactat 3 până acum. Dar cu nici unul nu s-a concretizat ceva. Presupun că ei, ca și mine, s-au gândit că au un mic beneficiu din chestia asta, putând să achite doar 50 de lei, în loc de 70. Când le-am explicat că au de achitat restul de 20 de lei la înscriere, toți au rămas să se mai gândească. Nici măcar nu încerc să înțeleg ce se întâmplă, cert este că se întâmplă și clar nu are legătură cu persoana mea.**
Ce vroiam să punctez aici nu este faptul că taxa aceea de înscriere se returnează sau nu, dar logica pentru cei 20 de lei se pierde pe undeva pe Dâmbovița .... 

Stând încă acasă și având ceva timp la dispoziție, destul de frustrată că nu pot participa la concurs, analizez pe mai multe fețe acest fenomen de lipsă a solidarității și chiar a compasiunii între bicicliști. Desigur că sunt foarte multe de povestit și că această concluzie se bazează pe o atentă observare a reacțiilor din ultimele patru luni de zile, de când a fost ”boom”-ul acela de la Prima Evadare.

Chiar și faptul că ne intersectăm din ce în ce mai mulți pe asfaltul capitalei, recunoscându-ne între noi prin faptul că suntem costumați la fel (de exemplu, cei care poartă cască și mănuși sunt diferiți de doamnele cu rochițe sau de oamenii nevoiași care își cară butelia pe bicicletă), dar nu ne salutăm nici măcar când ne desparte doar o roată, mi se pare ciudat. Eu am salutat de câteva ori, ca tipă, deși eticheta (old fashionistă) zice că domnii salută întâi, dar neprimind reacții asemănătoare, am renunțat.

Fiecare care vine cu un blog sau un un site pe piață simte nevoia să iasă în față. Nu remarc o fuziune de idei, nu remarc o colaborare strânsă între diverșii ”jurnaliști bicicliști”, totul e ”la vie en rose”, nimeni nu vorbește și de aspecte mai puțin colorate, îndemnurile la participări de evenimente sunt exuberante, organizatorii de concursuri au început să se întreacă între ei care cum să promită mai mult, mai bine, am sesizat și opinii legate de ”puteai și tu să-ți organizezi concursul în alt week-end, nu odată cu al meu”.  Direcția e bună, detaliile însă macină viteza de înaintare pozitivă. Nu există o coloană vertebrală, totul e doar la nivel declarativ. Mie mi se pare că ceva esențial lipsește, scapă din cauza vitezei.

Subiectiv privind probabil problematica, mie mi se pare că ar trebui să ne gândim să devenim o comunitate, o asociație unică. Avem nevoie de cadru legislativ pentru asta? Eu nu sunt genul de leader, dar există leaderi cu duiumul printre bicicliști. Nu e vorba că lipsește conceptul, ci lipsește ideea, inițiativa și dorința de a se focusa pe așa ceva. Când aveam 19-20 de ani mă alăturasem unui grup de alpiniști, al căror mentor era Taina Coliban-Dutescu, la vremea aceea singura alpinistă recunoscută a României, care a dispărut prin Himalaya la începutul anilor 90. Ne adunam seara într-o sală amărâtă și neîncălzită de la subsolul Facultății de Drept, într-o sală de sport de acolo ne puteam antrena, tăcut, modest, fără tam-tam. Taina organiza ieșiri și ne învăța, pe ăștia neintruiți în ale alpinismului, cum să apucăm ”meseria de coarne”, de la ea știu noțiunile fundamentale, cu ea am încercat prima oară ”bolovanul prostului” de pe lângă Cabana Secuilor. Vremuri idilice. Când plecau pe traseu doi-trei alipiniști și se întâmpla un accident grav, cum a fost cazul unui băiat care a murit, sau cum a fost cazul când după revoluția din decembrie 1989 câțiva dintre tinerii alpiniști au murit pe baricade, ne adunam în sala aceea micuță și vorbeam, căutam soluții cum putem ajuta rănitul sau familia celui decedat. Și gândiți-vă că totul era făcut discret, nu existau resurse pe vremea aceea, întrunirile nu erau permise ….. DAR EXISTA FRATE UMANUL DIN NOI. Nu aveam nevoie de proiecte sociale de amploare, nu se bătea nimeni cu pumnu-n piept, pur și simplu găseam căi de comunicare să ne întrunim și să facem ceva concret. Atunci când trebuia, nu atunci când aveam noi chef, că până ai tu chef, moare ăla aflat în nevoie.

Cam asta e ideea. Nu cred că trebuie să moară unii dintre noi pentru a vedea cât de detașați și nepăsători suntem la nivel interrelațional apropiat și concret, în ziua de azi, în clipa de azi, în realitatea din afara virtualului de sticlă. O comunitate nu înseamnă doar întâlnirea la startul unui concurs și ocazional, pe vreun traseu de week-end, mai ales că tehnica modernă ne dă sublima posibilitate de comunicare în timp real.

unii par că pot. de ce nu si noi? 
Este doar o temă de gândire, nimic altceva. 
De cele mai multe ori nu un articol scris de cineva schimbă voința și abordarea majorității, dar dacă știu că măcar am dat de gândit la cel puțin 10% dintre voi, tot e bine.

 anka - 17.08.2010

*pomeneam de lipsuri legate de abordarea cronologică. Un exemplu foarte recent: Parcul Natural Comana. Neamenajat, fără infrastructură sau o infrastructură distrusă. Puțin cunoscut. Am fost acolo cu bicicleta, în iunie. Ce face ministrul turismului în luna iulie? Un acord cu RATB-ul, să ducă oamenii acolo. Pur și simplu. Fără indicatoare, fără stații de autobuz gândite în logica sensului de a te deplasa până acolo, fără nici o organizare, nici o amenajare, nici o indicație, nici o informare către mase (ce puteți face acolo, care sunt condițiile, de ce să luați autobuzul și să mergeți 40 de km până acolo etc.), căci se știa clar care este segmentul de populație ochit. Mă uitam cretin la un reportaj făcut în urma primelor curse de acest gen și mă gândeam că dacă la nivel de minister demagogia și incapacitatea sunt atât de adânci, este utopic să ai alte pretenții. Oameni în vârstă, bucuroși să poată ieși un pic din București, oameni fără posibilități materiale, s-au trezit lăsați de autobuz undeva pe asfaltul satului, mai având de mers până la pădure câțiva km, caniculă, dezorientare …. Că doar ministrul turismului nu s-a gândit că în autobuzele RATB către Comana se vor îngrămădi tineri exploratori, dornici de aventură???
Există cu siguranță o legătură între exemplul dat și articolul meu despre ”cum sprijinim o cauză”.
*am rezolvat într-un final, Doina a finalizat oferta ei către mine și ne vedem zilele următoare să îmi dea banii, partea administrativă cu organizatorul concursului fiind agreată și de acesta. Mulțumesc.