Dieses Blog durchsuchen

Samstag, 22. Mai 2010

mie-mi place Trek! despre cum îți alegi bikla

uuuuf, fiecare are câte o mică obsesie sau un pitikutz pe kreier .... 
eu de ce am o armată-ntreagă ?!?!?!
see the video, I cannot comment this....
and this one too ....

Până azi, nu am călărit niciodată un full suspension și nici nu îmi doream, sincer vorbind. Dar după ce dai o probă cu așa ceva ........ te gândești că următoarele luni vei mânca doar mămăligă cu lapte și îți vei permite o bere bilunar, două concursuri pe an și nici un concediu pentru următorii doi ani ....
Merită efortul? Voi ce ziceți? În fond .... e doar o biklă...
Chestiunea stă în felul următor .... adică de ce și-ar lua cineva o biklă superioară din punct de vedere tehnic propriilor performanțe fizice? Este o întrebare pertinentă, este prima pe care mi-am pus-o și eu, de fapt primul argument pentru a-nu mi achiziționat o astfel de mașinărie.
Primul meu MTB era un Trek 4500 rosu, absolut superb! Căzusem rău cu city-bike-ul coborând în viteză de la Babele spre Sinaia și am decis spontan să iau un mtb .....  Bani de la un prieten, returnați în 3 rate. Nu prea am avut eu mare grijă de el, îmi era foarte dificil să îl spăl. După vreo doi ani de folosire mi-au spus niște băieți de la un service că ar trebui să îi schimb furca, căci dă semne de rugină pe interior. Până în ziua de astăzi nu sunt convinsă că așa era, dar atâta timp cât nu am văzut cu ochii mei partea din interior, nu comentez. În patru ani jumate nu am avut nici o problemă cu partenerul roșu, habar nu am câți km am rulat cu el, știu doar că am avut un accident nasol, soldat cu spitalizare și un an jumate stat pe bară și m-a purtat prin 5 concursuri. A suferit un upgrade relevant la un moment dat, în sensul că i-am pus frână pe disc pe față. În rest, era un hartail. Frumoasa și relativ obosita bikă mi-a fost furată din curtea firmei unde lucram, deși era legată cu un lanț destul de bun, în data de 7 iulie 2009. Eram atât de șocată, că nici nu am apucat să vărs lacrimi. M-am dus pe jos, cei 4 sau 5 km câți or fi până la băieții de la Surmont. M-am dus doar să mă uit cu jind la ce doamne iartă-mă mi-aș putea permite ..... 
Și am plecat acasă pe un TreK 6300, alb, cu ceva negru și roșu, superb, de 17,5 inches., tot un hardtail, dar cu frâne pe disc față/spate. Cel anterior fusese de 16,5 și fusese OK, uneori aveam impresia că mi-ar fi mai confortabil pe unul mai mare. Eroare! Cu 17,5 pot umbla la infinit pe asfalt și pe teren drept, dar pe pădure și alte nebunii și accidentări devine un pericol mare. Noul Trek nu l-am achitat nici până în ziua de astăzi, căci evident că am împrumutat banii. Dar banii îi strânsesem și tot se amâna întâlnirea cu prietena de la care luasem banii și care nu se grăbește cu primitul retur. Cu noul trek 6300 nu am apucat să fac prea mulți km în 10 luni de zile, vreo 3.500 cred. Am participat cu el doar la două concursuri: Maratonul Banatului din 2009 și Carpathian Adventure 2009 prin Cindrel. Prima Evadare din 9 mai 2010 nici măcar nu se pune la socoteală, căci acolo am căzut la km. 13 și am ieșit din concurs. Oricum, de acesta am avut grija și o baie cu spumă, degresat și uns și remontat roată față îmi lua cam două ore. Mare bătaie de cap când stai la bloc.
Cu ocazia căzăturii și a noroaielor mi-am dat seama pe bune că am un cadru care mi-ar putea deveni fatal, care nu îmi permite prea multă dibăcie la căzături și care până la urmă a băgat spaima în mine. Așa că, după cele două săptămâni de medical m-am dus, pe o ploaie cu bășici, iar la băieții de la Surmont să discut, să vedem cum putem face, ce variantă, cum mă pot ajuta să vând ce am și să cumpăr altceva. Am stat două ore acolo, chiar a fost complicat să iau o decizie. La bicicletă de city e clar că nu pot reveni, cel puțin nu încă, pentru că stilul meu de mers a devenit unul prea sportiv pentru o bicicletă cu ghidon urban. Tot felul de variante am învârtit. Două biciclete în apartament ar deveni o reală problemă de spațiu. Un trek 6300 identic cu al meu era doar la 15,5 inches valabil și, chiar dacă ar fi fost foarte bun pentru concursuri si accidentări, pentru șosea era mult prea pitic, eu având lungimea piciorului de 0,90 m. Să am în casă două biciclete identice iesea din calcul oricum. Un Garry Fischer pe roșu, cu roată de 29 era o tentație foarte mare mai mult din cauza design-lui, dar și a roții, doar că nu era montat să îl văd exact. Unul din băieți și-a dorit să cumpere Trekul meu, deci clar nu puteam să plec perpedes acasă. Faptul că și găsisem cumpărător era un avantaj demn de luat în calcul, scăpam de postat și căutat și întâlnit și alte discuții. 
După ce am vizionat mai multe biciclete, mi-au arătat și acest Trek Fuel X 5, cu cadru de 16,5, urât în draci ca și design, ceva ce mie personal nu îmi spune absolut nimic, doar că laptele e alb (!), nu îl pot asorta la absolut nimic.... dar ăsta este ultimul inconvenient pe o listă de neplăceri ale unei biciclete de munte și de competiții. Evit orice comentariu legat de costuri, asta e clar. Dacă mi-au dat-o să o și probez afară, prin ploaie, în momentul în care m-am suit pe ea am simțit o cu totul altă clasă de nivel. Mi-a luat jumate de oră cel puțin până să mă decid că o voi lua cu mine. Stăteam jos în magazin și mă uitam la ea. Mă gândeam că dacă prietena mea tot nu se grăbește cu banii, am banii pentru ea plus o diferență aproape insesizabilă, raportat la valoarea totală. E o bicicletă complicată, adică trebuie reglată în funcție de greutatea persoanei, inclusiv bagajul purtat pe spate. Cu cât o reglezi mai bine, cu atât e confortul mai bun. Se reglează viteza de revenire din șocului de amortizare în funcție de terenul pe care tocmai rulezi .... Are multe chestii care trebuie probate pe teren. Deocamdată e reglată pentru asfalt, pentru piciorul și greutatea mea. Și e dotat cu toate prostiile necesare în trafic: ochi de pisică, sonerie, licurici pe ambele roți. Ah, are cadru cu profil tubular, nu circular, cum am avut până acum. Și am cântărit-o cu toate accesoriile:16 kg. Nu am cântar electronic, nu pot spune mai exact decât atât. Dacă i-am scos șaua cu tot ce are pe ea, are 14 kg și un pic (în cazuri extreme, uite, cum a fost la CA09, merita scoasă șaua ca să poți traversa sutele de arbori peste care am trecut noi în două ore jumate). Chiar și vizual, este o bicicletă foarte robustă. Probabil nu pentru fete. La naiba!
Pot să spun fără nici o jenă că am avut o noapte semi-albă. Simțeam că am în holul locuinței un diamant peste nivelul meu, cu care practic nu am ce face. Dacă aș fi primit-o cadou, m-aș fi bucurat deplin de ea. Dar așa, chestia cu banii îmi cam blochează bucuria și mă uit acum la ea și mi-e și frică să ies ...... Este un sentiment că am o entitate străină în casă. Nu pot comenta mai departe ce anume m-a motivat să iau o bicicletă atât de performantă. Clar este că acum îmi doresc și mai mult să o scot pe teren și să îmi înving destul de multe frici pe care le am pe terenuri accidentate, asta ar însemna să ies cu cineva much higher ca nivel, de la care să mai și învăț cum să folosesc ceea ce am.  Așa, pe cei 15 km până acasă, am simțit un confort la coborârile de borduri, dar la urcatul celor mai înalte tot nu m-am încumetat pentru că teama de căderi și de durere mă blochează.  Ca să nu mai spun că mi se părea că am viteză mai mare, la un efort mai mic, ceea ce cred că este doar o iluzie. E clar că nu iei o astfel de bicicletă pentru oraș, e crimă! Dar trebuia să găsesc o soluție viabilă pentru ambele activități. Mai ales la obstacolele din traficul bucureștean, deja am dubii de mult timp că se mai poate circula cu un city bike. Poate doar când pedalezi cu 10/h și te duci la piață, la școală sau la terasă.
Ce să mai spun? Între un hardtail și un full este o mare diferență de confort, trebuie spus ..... dacă ai confort mai mare, plăcerea de a ieși crește. Și tentația de a deveni mai performant crește. Ce urmează, habar nu am. Vom trăi și vom vedea!
P.S. 0
Cineva mi-a scris, pe FB, ceva de ”americanisme produse în Taiwan”, cu referire directă la Trek. Dialogul e pe FB la mine, nu are rost să îl redau aici. Vroiam doar să punctez ceva la procedura de shopping .... o chestie care diferă relevant între bărbați și femei. La mine, latura emoțională are o valoare decisivă de cele mai multe ori. Dacă nu îmi place vânzătorul/vânzătoarea sau nu mă simt bine în prăvălia lui, plec. Cu atât mai mult cu cât vine vorba de o bicicletă, relația se prelungește, căci vii pentru un sfat, pentru un service, pentru o garanție, cam pentru orice e legat de biklă. E bine pentru ei, e bine pentru mine. Eu așa văd relația vânzător/client. O fidelizare în timp, neagresivă, fără să îmi pui pe tavă nu știu ce avantaje, care cu timpul se tranformă în servicii superficiale. Am mai încercat asta cu un magazin, nu dau numele ca să nu fiu nedreaptă, căci dupa un service la ei m-am lămurit și nu am mai fost curioasă dacă băieții chiar pot și știu mai mult decât să te facă din vorbe dulci. Cu Surmont am intrat prima oară în contact în iulie 2001. Ei au fost amabili și de gașcă, în timp ce cei de la Himalaya s-au uitat de sus de pe vârful Everest la mine. Și uite că la Himalaya am mai intrat de 3 ori din 2001. Chiar dacă în decembrie 2008 domnul David Neacșu a fost mai mult decât amabil (detalii pe Himalaya, introducere), nu a putut repara imaginea creată. 
Ieri când ieșeam cu noua achiziție pe ușă, în ploaie, Andrei, care îmi montase suportul pentru bidon, a spus să fiu atentă, că suportul probabil nu va rezista. Adică cum și de ce? Și Bobo a făcut un gest galant și mi-a înlocuit suportul meu cu un suport mai rezistent, luat de la ei din raft ....... e un gest mic, dar măreț ..... nu, nu fac nici o odă celor de la Surmont. Pur și simplu asta este experiența mea cu ei.

P.S. 1 - să nu faceți ca mine, nu cumpărați emoțional, căci s-ar putea să ieșiți mult prea scump! În general, greșelile costă. Dacă costă doar bani, tot e bine. Dar uneori e mai mult decât atât.

P.S. 2 - a trecut o săptămână de la noua achiziție. Și tot mă simt de parcă ies cu Hammer-ul prin București .... e un pic ciudat, mă gândeam să o bag la vânzare....

P.S. 3 - au trecut 3 luni și am depășit mia de km cu noul Trek, am făcut 7 concursuri cu el, două podiumuri (competiții modeste, dar ne bucurăm și la d-astea!), am luat și o bușitură stupidă și zdravănă cu el, ieri am reînceput să ies cu el, deocamdată doar asfalt.  E o biklă solidă, scumpă, nu mă personific cu ea și probabil nici nu se va întâmpla vreodată, dar trăim bine una pe lângă alta.
P.S. 4 - ian. 2011 - ba am ajuns să mă identific cu bikla mea cea grea. Și, vis-a-vis de ceea ce încercam să spun, cum că nu plătești doar valoarea produsului, ci și a service-lui de care ai parte încă din faza de client potențial (consultanță, advice, abordare din partea personalului), confirmarea faptului că cei de la Surmont știu ce fac și cum să facă mi-a venit acum pe e-mail de la un foarte vechi amic, care tocmai a venit de la magazinul din Câmpineanu foarte plăcut impresionat de abordarea băieților de acolo. Deci putem începe să facem un cântecel pentru echipa Surmont :-)) 
Și eu un amic care, ca și mine, de regulă găsește mai mult de criticat în juru-i :-))) deci ăștia când se apucă să laude, să știi că e a bună rău (!)



și ăsta e city-bike-ul cu care am urcat prima oară pe munți, aici Coștila, coborâre până în Sinaia 
Iar aici în fotografie este bikla pe care am închiriat-o în Nepal, pentru o tură de o zi. Întâmplarea a făcut să fie tot un Trek și am avut o zi superbă cu el!!!

Dienstag, 18. Mai 2010

tristețe de biciclist

Dacă veți intra pe Maraton Medieval Mediaș 2010 veți găsi informații legate de mult-mult îndrăgitul Maraton Medieval din Mediaș. Lecturați și ne revizualizăm pe parcurs și la finalul epistolei:
Suma necesara inscrieri la MMM 2010 este de 51 lei aici mi s-au cepuit pupilele dupa cum urmeaza:
TAXA de participare este 36 lei care se plateste in contul Directiei pentru Cultura Sport Turism si Tineret Medias prin mandat postal la orice Oficiu Postal din tara (nr. cont: RO81TREZ5775010XXX001038; cod fiscal: 18263735) pana la data de 10 iunie 2010.
Pe mandatul postal se va mentiona:
TAXA PARTICIPARE MARATON MEDIEVAL MEDIAS 2010.
La aceasta taxa se mai adauga taxa de 15 lei pentru inchirierea cipului de cronometrare aoleu, că nu mai putem participa fără să închiriem chip de cronometrare, în an de super criză economică, când geme țara de șomeri .... ah, ălora li s-a tăiat și dreptul și cheful de a mai vrea să facă sport d-ăsta în concursuri organizate, taxa care va fi achitata la ridicarea nr. de participare si semnarea fisei de inscriere in data de :
18.IUN.INTRE ORELE 18-21 SAU
19.IUN. INTRE ORELE 8-10
Inscrierea la MMM2010 se face prin completarea formularului de mai jos pina la data de 10. iun.2010. Validarea inscrierii se face in urma achitarii taxei de participare de 36 lei prin mandat postal la orice Oficiu Postal din tara, in contul: RO81TREZ5775010XXX001038; cod fiscal : 18263735 
PRIMII 300 INSCRISI CARE AU ACHITAT TAXA DE PARTICIPARE (36 LEI PRIN MANDAT POSTAL)  VOR PRIMI LA RIDICAREA NUMARULUI DE PARTICIPARE CITE UN BUFF CU MASCOTA MARATONULUI.
Va rugam sa verificati lista inscrierilor si in cazul unor neconcordante sa sunati la numarul:0269/830321. Validarea inscrierii se va face in maxim 3 zile lucratoare de la achitarea taxei la posta.
Anul acesta nr. de locuri este limitat la 400 aoleu, de ce așa puțini?!?!? Până ce și prin Băneasa am încăput mai mulți, care e supărarea de au voie doar 400? La linia de start se vor face inscrieri numai in limita locurilor necompletate.
Măi oameni buni ..... mmmăăăăiiii oameni buuni, cum să încep, ca să mă și înțelegeți de ce sunt ATÂT DE URIAȘ de tristă??? Cum .... cum draku să nu fi trist, când constați că într-o Românie care abia intră în criză, participarea la un concurs de mici dimensiuni (atenție, MICI dimensiuni scris cu majuscule) nu se mai poate face decât cu un chip elecronic care mă costă 15 lei? Cunosc frumosul Maraton Medieval din Mediaș din 2005. Umblam cu o bicicletă cumpărată în rate cu banii unui prieten, fusesem o gașcă la primul nostru maraton, în Miercurea Ciuc, și acum ne buluceam la Mediaș, unde am avut o revelație legată de peisaj, traseu, organizare, spectacolul medieval dinaintea startului ... ce mai, pur și simplă m-am îndrăgostit de tot ce însemna evenimentul în sine. Și am revenit în 2006, altă nebunie. În 2007 chiar înainte de concurs am avut accident pe un traseu de week-end, in 2008 încă nu eram refăcută pentru mountain bike, anul trecut am ratat drumul până la Mediaș dintr-o prostie. Iar acum .... ziceam că OK, sunt în sesiune, dar o fugă pentru Maratonul Medieval tot scot eu cumva, la naiba! 
Cum să dai jumate de milion de lei vechi doar pentru în start, acum pe bune .... Nu m-am putut abține și i-am scris lui Dragoș: ”bine măi dragilor, ACUM v-ați gândit voi să scumpiți și să condiționați participarea? Adică cum nu pot plăti decât în cont de trezorerie? Asta înseamnă musai mandat poștal, deci pierd și timp mai mult, și comision mai mare decât dacă aș fi butonat la bancomat. De ce vreți voi să transformați și aceste concursuri în ceva accesibil doar celor cu bani? Sunt foarte tristă.” Avem atâtea alte sporturi de lux în țara asta, de ce și mountain bike-ul? Aaaaa, o să spuneți unii, nu te pune nimeni să participi la concursuri!! Beeeeee, așa e măi, dar e aiuuuureeeea ..... De ce să transformăm acțiuni bazate pe voluntariat în acțiuni simandicoase? Acum nu vreau să merg până acolo încât să suspectez primăria locală de alte interese .....  Dar e scump, e prea scump.
În 2005 știu că organizatorii au găsit o soluție și ne-am putut pune corturile în curtea unui complex de la marginea orașului. A fost super fein! În 2006 știu că m-am hotărât spontan să merg și am putut avea un loc într-un dormitor comun al căminului unui liceu din Mediaș. Condiții mizerabile, dar era o variantă acceptabilă totuși. Acum, dacă fac un calcul, distracția asta mă duce la un minim de 400 RON: înscrierea, benzina, cazarea, mâncarea. 
Și limitarea numărului participanților la 400 ..... nu e frate cam puțin?! Ca doar știu traseul,  cum arată zona în general, suportă mult mai mult decât traseul din București, de la Prima Evadare. De ce doar 400 de oameni? Cazare se poate găsi și în Sighișoara, deci nu e vorba de capacitatea de cazare a orașului, clar.  
Pe site exista deja 40 de înscriși acum, nici unul nu a achitat încă. E acolo pus un 36 lei, parcă ar fi un preț d-ăla psihologic, cu 99 în coadă, pe bune. 36 + 15 fac 51. Parcă mă încurcă și acel 1 din final, putea să fie 50, nu? De ce 51? Ca să îmi arăți că se poate și peste juma de milion? Wow, ce pompos și grav sună: jumătate de milion .....
Ca să nu mai spun că am citit deja comentarii pe site, unii întreabă de recomandări cazare la un preț accesibil, altii descriu greutățile întâmpinate la plata taxei prin mandat poștal, date incomplete ..... abia s-a dat drumul la înscrieri, urmează restul
Eu m-am înscris, ce-i drept, dar încă mă mai gândesc dacă chiar merită acest sacrificiu financiar....TRISTEȚE INCOMENSURABILĂ PE PROPRIUL MEU TRASEU MENTAL DE BIKLĂ...
P.S. 0
Am primit feed-back de la organizator și e clar că opinia mea nu se pupă cu a maselor. Cipul de cronometrare cică a fost lăudat de toți participanții, pentru că se afișează clasamentul foarte rapid. OK, e conform chestii ăleia, ”dai un ban, dar stai în față”. Dacă lipsa de răbdare costă bani, atunci așa să fie! Poate dăm și profesorilor o idee, că așteptăm câte o lună sau două până ne aflăm notele la teste sau examene ..... și acolo, zic eu, parcă e mai important.
Pe de altă parte, înțeleg că aceste chipsuri de cronometrare au existat și anul trecut. De ce trebuie să plătim închirierea lor? Am fi putut depune o garanție returnabilă la finish. Buletinul și o sumă de bani, dacă cumva există riscul de a nu fi returnate. Ce plătim acum de fapt? Cine știe, să mă lumineze și pe mine, că nu-s la curent cu tehnica. 
P.S. 1
Cine pleacă de vineri, mâna sus! Poate mergem în coloană, poate ne cuplăm și facem costurile mai mici.
P.S. 2 - 19.05.2010
Despre cum plătim: Am fost la poștă. Era coadă. Am cerut formulat de mandat poștal. Am căpătat unul și am plecat, să nu întârzii la facultate. L-am completat cu ce știam, l-am sunat pe Dragoș să îl întreb cum fac cu denumirea exactă a destinatarului, el zice că pot prescurta Direcția pentru Cultura, Sport, Tineret și Turism. Și zice că probabil e posibil să achit și de la bancomat. Are dubii el. Am dubii și eu. Mă duc din nou la aceeași poștă. Am stat la coadă de 3 persoane. Dau mandatul. Nu e bine. Trezoreria de unde, ce oraș? Mediaș, Sibiu? Nu ajunge. Plus că ce e aia D.C.S.T.T.? Nu e bine. Nu îl mai sun pe Dragoș că nu mai am credit pentru prostii d-astea. Vin acasă și scriu pe forumul competiției: Ce filială a trezoreriei, că habar nu am. Anunț că nu am putut efectua plata, teoria e de nota zece, practica ne cam omoară. Încerc să mă debarasez să mai blamez mereu și să dau vina pe România. Deci de vină sunt eu, că nu știu în ce oraș este trezoreria Primăriei din Mediaș. Poate fi în Mediaș. Dar poate fi și in Sibiu. În Austria sigur nu este. Deci aștept răspuns. Dacă nu, cel târziu vineri achit prin bancomat.
P.S. 3 - 19.05.2010
In primul rind scuze pentru problemele intimpinate la plata taxei. Intentia a fost sa eliminam cozile din ziua inscrierii. Mai nou, plata se poate face si electronic dar in cursul zilei de astazi o sa aveti aici si un raspuns mai clar si mai detaliat din partea persoanei care se ocupa direct de verificarea platilor. Rugamintea e sa nu faceti mai multe plati pe acelasi nume ( -BADWORD- sa intimplat) si sa aveti grija cind va inscrieti sa nu tastati gresit. Sunt multe cazuri in care data de nastere a fost introdusa gresit si prin urmare categoria de virsta nu e corespunzatoare.
Raspunsurile noastre o sa le gasiti doar aici.
Anul acesta, organizatorul principal este Primaria Medias. Noi, A.S.CICLOMED, care am organizat acest eveniment pina acum, o sa ne implicam lafel de mult si in acest an, dar partea de responsabilitati, taxe, premii, etc apartine Directiei pentru Cultura Sport Turism si Tineret Medias.
P.S. 4 - 20.05.2010 
Pe mandatul postal la DESTINATAR completati: DIRECTIA PT CULTURA MEDIAS, la C.U.I. 18263735, str. C. Coposu nr. 3, loc. Medias, cont nr. RO81TREZ5775010XXX001038 deschis la TREZORERIA MEDIAS si la suma 36 lei. Pe verso mandat postal la loc de corespondenta se mai trec inca o data datele voastre si mentiunea: taxa inscriere Maraton Medieval 2010!
La expeditor rog completati toate datele personale, inclusiv CNP, pentru o mai usoara identificare !
Din orice banca se poate plati daca ai cont de debit la banca respectiva !
Pentru mai multe detalii nu ezitati sa ma contactati !!
Claudiu - 0740396682

P.S. 5 - keep in touch on Facebook, Maraton Medieval 
Here, surely after the ride! Enjoy it! 
P.S. 6 - între timp ”m-am mai obișnuit” cu aceste taxe, că nu am de ales. Concursul a fost o aventură frumoasă, comentariul e la luna iulie.





Montag, 17. Mai 2010

umor pe și despre două roți

... adică glume, bancuri, poante, ironii, perle - albe și negre - de la și despre bicicliști, despre ei și bicicletele lor ....
sau ale altora, evident!
Două blonde pe drum, pedalează. La un moment dat, una se oprește, se dă jos de pe biklă, scoate ventilul și lasă aerul să iasă afară din roți. Cealaltă întreabă: ”Fatăăă, ce faci tu acolo?” Și prima tipă dă cu răspunsul: ”Păi na, șaua e prea sus pentru mine!” Atunci cea care întrebase sare și ea jos de pe biklă, demontează șaua și ghidonul de la bikla ei și pune șaua în locul ghidonului, ghidonul în locul șeii, totul cu mișcări foarte grăbite. Prima se uită tâmp la ea și o întreabă: ”Da ce faci TU acuma, făi?” Și răspunsul se rostogolește apoteotic: ”Fatăăă,  eu mă întorc, nu mai merg cu tine. Ești prea proastă, fată!”

Biciclistul gol pușcă și polițistul:
Polițistul vede un biciclist dezbrăcat și îl oprește șocat:
”- Hei, jos de pe bicicletă. Ai înnebunit? Ce-ți veni să pedalezi așa gol pușcă pe străzi?”
”- Domnule polițist, vă rog, vă implor lăsați-mă să merg, am acasă opt copii și o nevastă!”
”- Aha ... păi spune-așa, în condițiile astea se poate spune că ești în haine de lucru.”
Doi informaticieni se întâlnesc în parc. Unul din ei avea o bicicletă nou-nouță. Celălalt se minunează: ”Wow, super biklă tu! Cu cât te ruină bijuteria asta?”
”Fu gratis, omule!”
”Păi cum așa?”
”Păi na, ieri mă plimbam pe-aici prin parc și văd o tipă că vine pe bicicletă. Se oprește la mine, se dă jos, se dezbracă de tot ce avea și zice că pot să iau orice vreau eu de la ea.”
"Bravos maestre, super alegere ai făcut! Oricum hainele ei nu ți s-ar fi potrivit....

- Tataie, unde te duci cu bicicleta?
- La cimitir, băiete, la cimitir.
- Și cine o ia apoi de-acolo?
Citat din informațiile postate de site de organizatorii Maratonului Medieval din Mediaș, 2010: ”IN CAZ DE PLOAIE TRASEUL POATE FI DEOSEBIT DE DIFICIL DATORITA NOROIULUI. 35 %  DIN LUNGIMEA TRASEULUI NU POATE FI PARCURSA CU NICI UN FEL DE AUTOTURISM.”  90% din participanțiila PrimaEvadare 2010 știu de ce!! :-))) am pus la glume, poante și alte zâmbete .... mai mult ca sigur băieții din Mediaș au citit pățaniile din București...

A pedestrian stepped off the curb and into the road without looking one day and promptly gets knocked flat by a passing cyclist.
"You were really lucky there," said the cyclist.
"What on earth are you talking about! That really hurt!" said the pedestrian, still on the pavement, rubbing his head.
"Well, usually I drive a bus!" the cyclist replied.

Sonntag, 2. Mai 2010

BIKE SKATING IN THE MUD - Prima Evadare 2010


Citiți cu răbdare, căci materialul se referă la tura de recunoaștere 
din 24 aprilie și apoi, mai jos, 
la prima parte a concursului din 9 mai 2010

Un ”aperitiv” înaintea startului din 9 mai 2010 :-) dă CLICK aici

Și iată-ne ajunși și la a doua ediție a singurului concurs de maraton pe două roți din zona Capitalei. Mult mai mediatizat. Dacă anul trecut, fără prea multă mediatizare, organizatorii s-au pomenit cu 600 de oameni la start, față de 300 cât estimaseră, sunt curioasă anul acesta câți vor veni.  1.000? 1.200? Eu la atât am estimat pe site, față de un 1.500 sau 800 al altora.

Sâmbătă, pe 24 aprilie, ne-am strâns vreo 60 de oameni și am mers în recunoaștere, însoțiti și de câtiva din echipa de voluntari-organizatori.
După adevărate dezbateri pe forum, care tindeau spre sinistru aproape, am reușit totuși să ne stabilim o oră comună de plecare. M-am trezit pe la 7,45, așa că nu mai aveam timp să pedalez până la Pădurea Băneasa, deci m-am echipat, mi-am pus bikla pe mașină și la 8,50 eram acolo, parcând lângă alte vreo 7-8 mașini mai matinale. M-a ajutat un băiat să cobor bikla de pe mașină și m-am pus pe așteptat. Grupul mare, care se adunase prin diferite puncte ale Bucureștiului, a sosit pe la 9, cred că pe la 9,20 am pornit cu toții. 
A fost o zi lungă, cu rătăciri prin pădure, multe staționări, prea multe mocirle și noroaie, cald, soare, dar bunavoie și pace. Nu cunoșteam pe nimeni concret, dar atmosfera nu a fost defel stingheră. Eram vreo 3-4 fete în grupa formată în față, restul doar băieți. 
Sincer vorbind, la un moment dat părea că mai mult staționăm, decât pedalăm. Și nu doar părea, ci așa era. Am intrat prin bălării, cu biciclete cu tot, se formase un rând uniform aliniat și organizat în șerpuire, cred că eram hilari pe-acolo. Nu prea știam pe unde ne aflam, dar ne bazam pe Daniel Sardan, în fond el era ”capul răutaților” (Daniel, e un alint :-)) și se oferise din partea organizatorilor să nu lase o ceată de entuziaști singuri pe coclaurile din nordul capitalei românești. Plus că mai și marca traseul de concurs cu banderolă alb/roșu.
Deși înțelesesem că existau și băieți cu GPS-uri, se pare că aceștia rămăseseră în grupurile formate în urma noastră. 
După ce am ieșit din acest prim hățiș, urzicați și deja ”înnobilați de ciocolata” gratuită oferită cu generozitate de mama-natură (aoleu, eu aveam niște ghete SPD noi-nouțe, plângea sufletul în mine, dar se pare că ăsta le-a fost botezul!), am dat cu nasul - pardon, cu pedala :-) - într-o lungă armată de bălți și mocirle, care mai de care mai elegantă și mai maronie, sulfurie, verzulie de la mătasea-broaștei care zăcea acolo la infinit .... un delir de culori, drept pentru care am și fotografiat cu o plăcere nebună acel joc de forme deloc apetisante pentru noi. Dar, cu ceva imaginație, le poți considera un lung șir de oglinzi diforme și vei fi acuzat de metrosexualism ..... e un termen nou în show-biz, băieții știu ce și cum. Adică mergi pe traseu cu oglinzi, ca să te poți admira tot timpul de jos în sus. Dar revenind la text, unii chiar savurează noroaiele, eu sigur nu mă număr printre ei. Am jurat că nu vin pe traseu dacă plouă!! 

Am ajuns și la a doua traversare pe asfalt și am avut și eu fericirea să văd zidul de beton, care anul trecut nu era. Traseul devenea tot mai interesant, ce să spun? Nici nu am apucat bine să îmi fac griji cum voi trece peste el, că unul din băieții opriți pe partea cealaltă chiar a fost cavaler și m-a ajutat. Cu șinele de cale ferată sunt învățată, dar cu ziduri nu prea. Doar cu zidul ăla din viață, prin care încerc tot mereu să trec cu capul și nu știu de ce nu îmi iese mișcarea, mă aleg doar cu niște cucuie :-))) 
Mi se părea un punct cel puțin interesant pentru viitoarea competiție, dacă e să excludem termenul de ”normalitate”, că doar ne aflăm în România și orice comparație cu alte condiții de prin alte țări europene a devenit de mult de prisos. Nu-i nimic, va fi un fel de cross country cu obstacole betonate, totul e să fii informat dinainte. Nu de alta, dar să nu te apuci apoi să arunci cu injurii la betoane, polițiști, căi ferate, starea vremii și mai ales voluntari și organizatori.
După ce treci centura, vine un alt tip de obstacol. Acolo presupun că în neguri îndepărtate de timp a lucrat o echipă de meseriași în ale scurmatului și atunci când să pună pământul la loc, au constatat că era mai mult, așa că nu l-au mai împrăștiat, nu l-au mai netezit, ce mai conta, din moment ce merge și-așa? Deci pentru ăia amatori ca mine și mai ales la îmbulzeală, dâmbul acela creponat de pământ se trece frumușel pe lângă bicicletă. Dă Neptun să nu plouă la concurs, să vezi nebunie pe-aici!!!
Cei mai puțin norocoși, au avut parte și de pene, ceea ce nu doresc nimănui, indiferent că e plimbare sau concurs, pe bune!
Vremea era ideală, terenul uscat, dar nu tare ca roca - vezi cum e omu, mereu nemulțumit? ba să nu fie noroi, ba să nu fie moale, ba să nu fie prea tare .... -, au urmat cred că încă max. 2 km pe teren deschis, cu spațiu destul de lat pentru depășiri, am trecut prin gunoaie, apoi curbă stânga spre o stână de oi, apoi se făceau două potecuțe înguste paralele, ca pe carosabil, banda 1 și banda 2, cu un șir verde între ele. Frumos, lejer, urcare de probabil 3%. Aici, atenție la eventuale șleauri care se pot forma, deși alea reale sunt prin pădure.
Urma o nouă trecere a centurii, dar aici nu era doar o traversare, ci se și mergea vreo 30 de m pe asfalt, se traversa și se intra pe pietriș și iarbă la stânga. Aici a fost un mic grup care s-a despărțit de noi și a luat drumul asfaltului spre București.
S-au mai mers vreo 10 km, destul de hurducănit din cauza urmelor de tractoare, atenție la un camion mare care venea și el prin față. Galbenul și verdele, combinat cu maroul închis al pământului erau o motivație în sine. Te uitai în sus și vedeai albastru. Ce poate fi mai frumos? Mai frumos decât atât poate fi, de exemplu, când în peisajul ăsta pustiu apare și o cumpănă .... îmi plac fântânile astea singuratice la nebunie! Și uite d-aia spun mereu ”mulțumesc” că pot merge pe bicicletă, căci doar datorită ei am ajuns să văd locuri pe care altfel nu le-aș fi întâlnit la viața mea.
Am ajuns din nou la asfalt și chiar în fața porților Palatului Ghica s-a făcut un popas îndelungat, la prăvălia de pe stânga, unde fiecare își putea lua ceva de băut sau de ronțăit. Aici am mâncat fiecare ce avea la sine, cred că s-a zăbovit 20 de minute. Am traversat și am intrat pe aleea Palatului, am ocolit prin stânga și a urmat o coborâre prin iarbă, cam abruptă pentru începători, îngustată apoi pe un singur fir de pământ prin vegetație înaltă, apoi s-a urcat un pic și am dat din nou de câmp deschis, curbă la stânga și ... pe-aici ți-e drumul mai departe.
S-a mai mers destul pe teren deschis, după care ne-am afundat din nou prin pădure și timp de o oră am avut parte din nou de un mirific peisaj al oglinzilor tulburi, unde am și luat o trântă zdravănă, imaginându-mi că m-aș putea echilibra pe cei 10 cm lățime care străbăteau un lung șir de mocirle-câh! Dar am căzut pe moale și nu foarte scârbos, tot e bine. Sunt mulți care intră cu biciclete prin aceste ochiuri de apă stătută, dar așa cum o dovedesc niște fotografii luate de alții, un ochi din acesta poate avea și o adâncime de 40-50 cm, fapt care cu siguranță de ia prin mare surpindere dacă intri în plin avânt cu bikla .... eu personal prefer să nu tulbur liniștea mormolocilor, așa că de obicei prefer să opresc și să ocolesc, dacă chiar nu am pe unde să mă strecor pedalând. E periculos și din cauza barei transversale a cadrului bicicletei, pe care îl ai fix între picioare, nu doresc nimănui senzația neasemuită a durerii respective.
albumul meu complet legat de PrimaEvadare (training, voluntariat, concurs)
Am pus aici link-ul, pentru o mai buna evaluare a micii aventuri.

A mai urmat o bucată de câmpie, un alt popas la soare, lângă o altă șină de cale ferată, iar pădure, glume, soare, umbră, uscat, noroi, verde, maro, galben, miștouri la adresa șoricelului meu din pluș, care a fost făcut iepure și acum tot cere morcovi, ca să-i crească urechile .... a fost frumos, relaxat, relaxant, am uitat de job, de nebunia socio-economică transmisă pe toate canalele de televiziune, am uitat că îmi caut un alt job sau și o altă colaborare sau că am rămas rău în urmă cu temele pentru școală.
Am ajuns la complex în Snagov la 16:30, deci după 7 ore jumate. Asta mă făcea să cred că anul acesta aș putea ajunge la finish în 3 ore, fără să mă mai opresc să fac fotografii pe drum (boală grea asta, niciodată nu îmi reușește. Un pic acolo, doar un pic să mai fac și eu câte o fotografie, parcă aș fi maniacă, zău așa!! D-aia ajung mereu la coadă la finish! Bine măcar că nu iau peste tot carnetul să fac notițe, cum făceam în drum spre Kilimanjaro, de exemplu. Nu frate, nu mă dau în bărci, Kilimanjaro îl poate face orice năuc!! Da zic așa, că în loc să mă hodinesc ca tot omu, eu scoteam caietul și notam!).
Aici am stat lejer două ore, oamenii și-au comandat de mâncare. Nu vreau, pur și simplu refuz să comentez cât de năuci erau cei de la terasă și cât de ”nu avem” am primit pe tavă. Ba că nu avem bere la 500 ml. Aiurea! Ba că nu mai avem ciorbă. Ba că uite Stela Artois la 500 ml, ba că uite nu mai e, doar Ursus la 33 ml. Erau depășiți de situație, în condițiile în care eram doar vreo 20 de oameni la momentul acela. Ba că ce rost are să mai dea cu cârpa pe masă, că e doar un strat de polen, nu are ce să-i facă! Și multe aberații specifice standardului de service din locațiile turistice ale României. Eu am luat doar o bere și mi-am consumat ce mai aveam prin rucsac, pregătit de-acasă. E an de criză, mai greu cu banii! Am ieșit anul ăsta la terasă de exact one time! Asta să fie supărarea! Dar în schimb am dat vreo mie de leișori pe tot felul de prostii legate de sportul ăsta .... deci asta e, luăm de la gură și băgăm la pedale :-)
Am pornit spre București, ocolind DN1. Puțin nedisciplinat, dar mi s-a spus că este inerent. Ce nu pot eu să înțeleg este faptul că deși șirul este format și ne deplasăm în același ritm, cât mai pe dreapta șoselei, pentru că ne aflăm în trafic, mai vine câte un bezmetic și dă înnebunit din pedale să se bage în fața ta, pentru a merge apoi fie mai încet, fie în același ritm cu tine, că oricum nu are unde să se ducă, tu mergi oricum cu 25 sau 30/h! Deci chestiile astea mă seacă pe creier și la un moment dat, după mulți kilometri din cei 50 per total, m-am dus în față, singură cuc, așteptând restul la anumite intervale. Regula de bază este că nimeni nu are voie să frâneze, nu se admit depășiri. Per total, cei 50 de km pe șosea s-au armonizat până la urmă, au ieșit super-fotografii făcute de cei din spate, a fost bine.
Această fotografie am denumit-o ”așa NU!!”, fiind vorba de biciclete trântite pe carosabil, în calea mașinilor.
Am ajuns cu bine la punctul de pornire în băneasa pe la 9 seara, am pus bikla jegoasă sus și pe la nouă jumate eram acasă. A doua zi era duminică și mi-am dedicat vreo 2 ore pigulind bicicleta și echipamentul, căci luni aveam din nou nevoie de ele, curate, începea o nouă săptămână de lucru, nu?
Noile mele botine SPD, de nerecunoscut, le-am pus pur și simplu în mașina de spălat și a fost o idee foarte bună, sunt ca și noi!
Aici este roata din față, după ce a făcut baie cu spumă :-)

În zilele de miercuri, 5 mai, și vineri, 7 mai, am stat câte trei ore jumate la punctul de înscriere de la Clubul Țăranului Român. A fost funny și frumos să fii un pic din interior, dar și foarte obositor.  Plecată de acasă dimineață la 7, ajungeam seara pe la 21,30, pentru ca a doua zi să o iau de la capăt. Dacă aș fi putut, aș fi luat un liber total de la job și aș fi făcut doar voluntariat pentru Prima Evadare.
Deși încă nu știam dacă voi participa, vineri mi-am achitat și eu taxa de înscriere și mi-am luat numărul de participare. Înscrierile au decurs binișor, concurenții au curs gârlă, în trei ore jumate cred că per total se adunau 5 minute de pauză. Verifică CNP-ul, semnează declarațiile, încasează banii și dă corect restul, distribuie numerele de concurs, completează tabelul din computer, vezi care era deja înscris on-line, care nu, ai grijă să fie pungile pregătite, să meargă pixul, să scrii pe pungi acolo unde e cazul, să spui ”mult succes!” 

Și acum să vedem o altă experiență, de data aceasta din ziua concursului. Mai întâi însă priviți o retrospectivă de la ediția I, 10 mai 2009 - click here

Sâmbătă seara mă întreabă un prieten dacă mă prezint la start a doua zi. I-am spus că nu am habar. Ceva îmi spunea să nu. Îmi doream mult să fiu pe traseu, în mai multe puncte, și să fac fotografii la greu. Era dificil de ales ce postură să aleg. Bicicleta era oricum pregătită, mi-am pregătit și rucsacul cu o jachetă de ploaie, un energizant, lanterna de ghidon, tricou de schimb, actele, un sandwich și o banană, aparatul foto cel mic și 4 baterii de rezervă. Șoricelul Diddl l-am prins de ghidon, împreună cu numărul de participare.
Și m-am culcat. M-am trezit duminică dimineața prima oară pe la 5, după o noapte petrecută într-un fel de somn-nesomn. Cred că acel conflict interior era prea puternic și de aceea nu am putut dormi cum trebuie. Văzând că nu pot adormi, pe la 6,50 am părăsit patul și am zis gata, asta e, mă duc spre Băneasa. La 7,50 ieșeam din bloc, eram aproape sigură că mă voi alătura concurenților.
Erau semne că stropise peste noapte, dar în rest părea frumos. Am refuzat ostentativ - probabil de dragul aventurii - să mă gândesc la prognoza meteo care arăta ”duș” deasupra Bucureștiului și am luat-o la pedală. Era o bucurie în sine să colind pe carosabilul pustiu și să constat că până la locul unde muncesc pot face 20 de minute, nu 35-45 cât fac în timpul săptămânii, cu aceeași bicicletă, dar în cu totul alte condiții de trafic. Pe Virtuții, spre Crângași, am depășit și am salutat un alt participant. Am ajuns pe la 8,30 la Academia de Poliție, era deja coadă la înscrieri, erau cei din provincie și bucureștenii care nu se înscriseseră până atunci. Am revăzut și am salutat cu plăcere fețe cunoscute, m-am amestecat prin mulțime și am făcut câteva fotografii. Se umflau roți, se împărțea apă din partea unuia dintre sponsori, se verificau frâne și șuruburi, se puneau numere, se completau declarații ...... Apoi am stat cuminte aproape de start, pe unde apreciam că va fi linia pentru amatori, în față fiind cei cu SPD-uri și cei mai rapizi, care în general termină astfel de curse în două ore. La o masă de oameni de peste 1.000 de participanți, pe un astfel de traseu, destul de sugrumat pe segmente lungi de drum, poziționarea la start este destul de importantă, a fost probabil primul lucru pe care l-am învățat din prima mea participare, la Mc. Ciuc în 2005. Anul trecut când venisem la start știu că fusesem surprinsă să văd și elitiști la start, nu mă așteptam ca și aceștia să simtă vreo provocare față de un astfel de traseu, fără diferențe de nivel și fără detalii tehnice relevante. Acum mi se părea normal, doar îi văzusem și în urmă cu două săptămâni. Te uiți la ei și te simți un pic insignifiant, dar îți trece repede și te uiți doar la frumusețea lor în sine ..... 
Te simți pur și simplu bine să faci parte din comunitatea respectivă, în fond mulți vin pentru ideea de socializare și experimentare, nu pentru a urca pe podium.
Când s-a lansat convocarea pentru ”poza de grup” prima reacție la invitație a fost o ignorare absolut naturală, parcă nu se auzise nimic, cred că și moderatorul a fost surprins. Pentru primii 100 de oameni care deja se plasaseră la start era exclus să îți părăsească pozițiile pentru a sări gardul verde și a ocupa spațiul cu iarbă din interior. În fond, indicația părea ilogică, pentru că nici nu ar fi încăput 1000 de oameni cu bicicletele lor în spațiul acela, deci poza de grup trebuia să surprindă și gazonul, și asfaltul. 
Cu greu au început să se miște însă ceilalți, astfel încât s-a creat un real ”curent artistic” pentru poza de grup și au ieșit foarte multe fotografii care pur și simplă îți respiră pe ecran starea de spirit și entuziasmul de la start. A fost o idee frumoasă, de comunitate, și rezultatele sunt pe măsură, bravo celor care au gândit-o și chiar au insistat în realizarea ei! 


Atmosfera a fost specifică, listen to the music, see the faces, feel the spirit! click here Hammer-ul era prezent cu muzică și moderator, s-a făcut convocarea și pentru o poza de grup, s-au ridicat bicicletele în aer, la ora 10 au început să se audă soneriile, se dorea startul, nimeni nu vroia să aștepte să vina primarul, așa cum aparent promisese, avea omul altele pe cap, mult mai importante urbei .... presupun că până la urmă nici nu a venit. A început numărătoarea inversă de la 10 ..... 1 și START!
Ce căutau două mașini parcate perpendicular chiar în zona de start, rămâne o mare enigmă pentru mine, cert este că tot șirul de o mie și ceva de bicicliști au făcut acolo o deviere de la linia dreaptă și presupun că cele două mașini au scăpat fără zgârieturi.
Cu probabil un minut înainte să dăm drumul la pedale a început să pice. Era prea târziu să mă retrag, nici măcar nu m-am gândit să mă retrag, o puteam face în fond. Pe porțiunea de asfalt până la curba la dreapta care intra în pădure am mers cu 30/h, apoi cei 10 km prin pădure au decurs chiar bine, mă simțeam bine, mergeam în ritmul meu, decisă să nu opresc pentru nici o fotografie, ci doar să îmi văd de traseu. Apreciez că eram în primii 150. Ploaia nu se simțea în pădure, singurul meu mic impediment erau ochelarii de soare, care îmi cam întunecau perspectiva, dar nu am avut nici un incident. Au fost vreo două-trei dopuri în zonele înguste, pe unde chiar nu aveai cum să depășești, deci așteptai, dar totul era la nivel de secunde, deci irelevant pentru un neaspirant la podium. Când am ajuns la zidul de beton am gândit ceva foarte admirativ pentru organizatori, care puseseră acolo o platformă din lemn care ușura indiscutabil trecerea de beton.
Fetele erau ajutate de voluntari, poliția stopa traficul, am trecut rapid, ca urmare observațiile nu sunt cine știe ce detaliate. După dâmbul acela de pământ, care acum se transforma lent într-un dâmb de nămol, urma teren de pământ înmuiat de ploaie și iarbă. Roțile acumulaseră în mai puțin de 20 de m un fel de înveliș compact de pământ, astfel că era ca și cum aș fi vrut să urc ghețarul încălțată cu pantofi cu talpă netedă. Dar încă nu știam ce înseamnă calitatea unui astfel de noroi pentru roțile unui mtb, nu mai avusesem ocazia. Mai pedalasem pe ploaie, dar fie eram pe asfalt, fie prin pădure, unde ploaia pătrunde mai greu. Așa că am luat o primă și ultimă trântă, căci a fost o trântă neinspirată și extrem de rapidă. Am căzut trosc exact pe partea stîngă, trezind din morți fractura veche de 3 ani!! Mi-am dat seama că ”am facut-o de oaie”, omoplatul parcă se desprinsese, opozabilul - și ăla operat cu ceva ani în urmă, pe role fiind - troznise..... Tot ce am pe stânga corpului s-a aflat, în diverse stadii ale vieții, în ghips: degetul opozabil, clavicula, omoplatul, glezna. Au trecut 5 oameni pe lângă mine, nici unul nu s-a oprit să îmi dea o mână, deși era clar că nu sărisem prea rapid înapoi pe picioarele mele, ci trăgeam din greu să mă ridic. Durerea era acolo și mă făceam că nu o simt, dar m-am ridicat și am pornit ușurel mai departe. De aici au început să curgă valuri de participanți și căzăturile au urmat ca la jocul de popice în fața mea, unii chiar de 2-3 ori la rând. În apropiere de stână am preferat să descalec pentru câțiva metri. Acolo am remarcat că fuseseră înlăturate gunoaiele care tronau în urmă cu două săptămâni. Am făcut curba la stânga tot pe lângă biklă, căci tot terenul acela semi-ciuruit de trecerea oilor, amestecul de pământ, ”măsline” și apă nu făcea zona tocmai ideală să cazi, fiind în sine teren destul de tare. Am trecut de stână, am încălecat din nou, ploua, am mai mers vreun sfert de oră cred,
după care am început să îmi dau seama ce tot făceau toți cei din față care stăteau aplecați și scurmau ceva pe la roțile bicicletelor lor. Hai că vezi unul, doi, trei oameni făcând același lucru, dar după juma de oră imaginea este ca o piesă de teatru absurd, toti repetă aceleași mișcări: pedalează, cad, se ridică, cad din nou, sau se dau benevol jos de pe biklă, caută câte un băț mai rezistent și încep să curețe la frâne în față, în spate, la schimbătorul de viteze, de pe roțile astfel curățate cad bucăți mari de pământ combinat cu lemne, pietriș, iarbă, balegă .... am dus-o în ritmul ăsta vreo jumate de oră, așa că am decis că este cazul să eliberez poteca și să fac poze. Am vrut să ridic bicicleta și să merg cu ea pe umărul drept, dar era incredibil de grea, de la 14 kg cred că ajunsese la vreo 18 pe puțin, deci varianta asta a ieșit din discuție pentru mine, oricât de incredibil mi se păruse, de obicei nu am probleme să traversez râuri sau alte obstacole cu ea pe umăr.

Scenele din jurul meu pot fi interpretate cu următorii termeni: hilar, absurd, măcel, masochism, scârbos, scabros, tortură. Cel puțin astea sunt comentariile de pe forumuri. Mă uitam la zdrahoni de bărbați care stăteau chirciți și meștereau la roata din spate, ulterior am aflat că erau chestii grave, adică rămăseseră fără schimbător, alții fără maneta de frână, alții fără lanț. E ușor să spui că ”doar cei fără experiență” și-au putut strica bicicletele în zona kilometrului 14, au fost foarte mulți fără experiență până la urmă. Am continuat pe lângă bicicletă, trăgând-o cu greu cu mine. Chiar și așa, tot trebuia să opresc la fiecare 10 m și să dau jos balegile acumulate în dimensiuni impresionante. Mulți nici nu se mai oboseau să găsească vreun băț, își foloseau direct degetele. A fost cu siguranță un spectacol pe cinste și mă gândeam că cei ce trecuseră deja de zona asta, probabil primii 100, nu vor ști niciodată ce au lăsat în urmă. Căci terenul era atât de sinistru de deteriorat nu atât din pricina ploii, ci din pricina sutelor de biciclete care deja rulaseră pe aici, logic.
Mi-am dat seama că nu am potențialul necesar de plăcere să continui să mă chinuiesc astfel, pe lângă bicicletă, încă 40 de km. Am mai avut tentative să ma sui și să încerc să bag viteză prin iarba, gândindu-mă că efectul de centrifugă mi-ar putea elibera roțile, dar având în vedere că nu mi-s tocmai Herkules, m-am liniștit. M-am oprit în ploaie și am început să râd, să iau totul ca pe un spectacol unde eu stăteam în loja principală!! Era o tragedie comică, parcă sună mai bine decât comedie tragică .... și nu, nu era o dramă .... sună prea extrem și pesimist, nu? Era hilar. Atât. Ploaia începuse aproape în momentul startului. Totul era parca regizat pentru a transforma această Primă Evadare într-un eveniment cu un răsunet și mai mare.

Un băiat m-a sfătuit să elimin frânele din față. Habar nu aveam cum se face această operațiune și nu mă imaginam colindând fără frâne. Experiența de a merge o lună de zile cu o singură mână, pe asfalt, o am la activ (desigur că în altă țară, ce credeți?!:), dar pe asta de a merge cu un umăr  ușor dizlocat și fără frâne chiar nu mi-o doresc.
Un băiat s-a întors brusc și a spus că el merge retur pe același drum, până la centură. I-am recomandat să meargă mai bine înainte, căci se apropia centura si era mai aproape probabil iar riscurile mai mici. Nu știu ce a făcut.
Cuvintele de ordine ale kilometrilor 12-14 ar fi, pe lângă cele menționate mai sus: ”hopa mitică, cade-n fund și se ridică”, ”mergi 5 pași și stai pe loc, să strângi balegă de foc!”. Căzut, săltat, înainte marș, trosc, poc, clitch, clatch, ”la dracu!”, ”Mânca-ți-aș ....”, ”Ce puii mei e asta???” etc. etc. etc. etc.
O imagine destul de apocaliptică a urmat în apropierea șoselei: să fi fost 30 de bicicliști calmați, înnoroiați, biciclete trântite, biciclete cu roțile în sus, rotind a pagubă, peste tot șomoioage de nămol năclăit, inclusiv pe toată partea carosabilă, un voluntar plouat nota numerele celor care treceau prin acel punct de control și nu îl invidiam deloc ..... era un haos de dimensiuni mici, dar profunde. Mă uitam la haina groasă de nămol de pe roțile biklei mele si nu am putut să o curăț, era atât de lipită de cauciuc, intrase cu atâta încăpățânare prin profil, ziceai că era de fapt o roată meșterită din lut, nu mai exista profil. Era bună de expus într-un muzeu de nămol, ca să arăți ce material bun de clădit case poate deveni amestecul acesta de mizerie și pământ.
Având în vedere că la viața mea mi-am cam evaluat riscurile la care mă expuneam, am decis să mă retrag și să o iau frumușel pe asfalt spre Pipera și apoi spre A1, unde locuiesc. Ploua în draci, a doua zi aveam de mers la servici, trebuia să mai fac și ceva pentru școală, deci am renunțat benevol la spriritul de aventură și am anunțat abandonul. A fost o decizie foarte grea să merg la băiatul acela să rostesc ”1499 abandon te rog”, dar se pare că până murim experimentăm câte un ”prima oară-n viață” ..... Sună ciudat, dar nu am gândit și nu am simțit absolut nimic atunci. Nu eram convinsă că vreau să abandonez, știam că regret, dar conflictul era prea mare. Noroiul de pe roți a început să se împrăștie violent prin toate direcțiile în momentul în care am prins viteză pe asfaltul ud, după vreo 3-4 km m-am oprit și eu, lângă alții care erau deja acolo, să dau bikla la curățat la o spălătorie ecologică, căci meritau pe deplin cei 5 lei!! Pe drum am văzut vreo două mașini cu suporturi de bicicletă care mergeau să își recupereze prietenii de pe drum.
Pe o ploaie serioasă, încurcând puțin traseele, am ajuns acasă după aproape două ore. Moment în care ........ i-n-c-r-e-d-i-b-i-l ...... s-a oprit ploaia de tot!!! Ce pot să spun? Jurasem că nu particip dacă plouă. A început să plouă la start și s-a oprit cand descuiam ușa blocului ....
P.S.1. Ulterior, după o pauză, a plouat din nou, cu și mai multă forță!!
         Mă așteaptă două săptămâni de inactivitate,  să mi se refacă umărul și opozabilul. M-am chinuit tare rău să scriu acest lung comentariu, simt nevoia să îmi ghipsez degetul mare de la stânga..... și simt nevoia să pedalez!!!
Să trăim și să ne revedem și recitim anul viitor, la ediția a 3-a!!


/ anka, 10 mai 2010, 17:50 h /


P.S.2. Au trecut două zile de la eveniment. ”La rece” scris, a fost o competiție dură. Căci, indiferent ce spun mulți, concursul e concurs și chiar și cei veniți pentru plimbare își intră în spiritul de competiție. Acum încep regretele și durerile. Regretele nu ar trebui să mă chinuie prea mult. Pur și simplu am căzut prea devreme și mai ales pe partea nepotrivită a corpului. Dacă cădeam pe dreapta, puteam continua, acolo nu am avut daune niciodată și e solidă. Sau dacă cădeam măcar la kilometrul 40, cu siguranță mergeam mai departe. Ghinion de neșansă. Sentimentul de a fi pierdut ceva frumos, fie chiar și o sumedenie de alte poze și un articol despre un eveniment trăit complet, de la început la final și after, se va atenua mai repede decât durerea fizică și neputința de moment a brațului stâng. Cel puțin așa sper.

I'm WATCHing YOU!! :-)