Tri-vocabulary: FITNESS and FATIQUE

Tri-vocabulary: ATP

 What does it mean to be "fit" actually?
This is a similar story with that of "what does it mean to be healthy?"

To be healthy does not mean just not to be free of pains or sympthoms, as probably all the people are used to think!

To be really healthy means to have a constantly joy to live, to wake up in the morning with the prosperous feeling of singing, going out and cut the grass :-)

This is HEALTH! 

When you are not feeling this way, something is wrong. The soul, the mind or another component of yourself stops you to feel the joy of living and taking action.

This is my exerience so far.

In the same manner, fitness means different things to different people.

In terms of sport, fitness is directly related to the sport art for which one is preparing.

Speaking about endurance events such as triathlons and duathlons fitness is the ability to resist or delay fatique at a desired speed!

Reduced fatique means faster race times at the same effort.

Why do we train actually? Everybody is training, but how many of you really know the reason for this longterm torture?

Why everybody is willing to take into account this long period of stress over the mind and body without understanding the complexity of the reasons of doing that? I find this state of facts a bit funny when I look to some of novice athletes and then listening about what have to say sometimes :-) about "feeling themselves tortured" but .... going on into the process.

We train to be prepared for something.

As my focus is the endurance sport - such as triathlon, duathlon, trail running, adventure races which takes days and nighs -, I will refer to such of activities.

We train to be prepared. Because once we decided to start a race (organized or not) we want to reach the finish, no doubts. 

So, in few words, we train to reduce the effects of fatique that accompany race-like effort.

"That sounds simple enough, but to complicate things, there are at least three physiological causes of fatigue that slow the endurance athlete:

1. Accumulation of hydrogen ions in the muscles and blood

2. Depletion of carbohydrate-based fuel stored in the muscles (glycogen) and blood (glucose)

3. Failure of the muscles' contractile mechanisms.

A scientifically based training program improves fitness by stressing the systems associated with these causes of fatique."

Source of inspiration: The Triathlete's Training Bible by Joe Friel  

Going back on text: Why endurance actually?

Because in my last 12 years of long races - mountain bike, duathlon, triathlon, running, trail running, adventure races - I saw how my soul, mind and body get improved.

Endurance is not a diet, but a life style. Who is not ready to understand this simple fact will never be able to change his/her life in a better experience.

Some of the benefits I could mention:

- better self image

- better confidence

- clearer thinking

- better sleep

- better life quality and quantity

- inedite experiences

- meeting special people

- discovering new limits, places, opportunities

 

Tri-vocabulary: ATP

Organismul triatlonistului de anduranță se compune din peste 650 de mușchi ai scheletului, care funcționează împreună și performează precum o mașinărie foarte complexă. Și foarte vie :-)

Energia necesară punerii în mișcare a acestor mușchi este depozitată în legăgurile ATP-ului.

Și acum începe distracția.

Ce este ATP-ul?

ATP = Adenosine triphosphate 

        = adică adenozintrifosfatul.

și uite-așa mă ajunge chimia din urmă, că tare m-a mai chinuit în liceu și abia îmi scoteam media de trecere!!

Ca să nu complicăm prea mult lucrurile, chestiile esențiale de reținut ar fi cam acestea:

*ATP-ul este acumulatorul de energie necesară celulei prin înmagazinarea și conversia energiei celulare după necesitățile metabolice.

*ATP-ul este utilizat în procesele de contracție musculară, transport activ și, în general, în procesele fiziologice consumatoare de energie, fiind până la urmă acumulatorul de energie necesară celulei. D-aia discutăm de el aici raportat la sport și la triatlon, la anduranță de regulă, că pe mine asta mă interesează cel mai mult.

Organismul nostru stochează zahărul din alimentele consumate sub formă de glicogen, care este o sursă de energie.

În același timp, corpul nostru aflat în efort fizic apelează și la resursele de ATP, care însă sunt limitate. După ce consumăm, prin mișcare/efort fizic resursele valabile de ATP apare necesitatea aportului mai mare de oxigen pentru a produce noi resurse de ATP. Ca urmare, în mușchi este pompată o cantitate mai mare de sânge. Dacă la mușchi nu ajunge suficient oxigen, se formează acidul lactic. Acesta se elimină din organism la 30-60 de minute după încetarea efortului fizic.

Atunci când organismul sportivului are nevoie de energie pentru contracțiile mușchilor, ATP-ul este hidrolizat (hidroliza = o reacție chimică între ionii unei sări și ionii apei, care formează un acid slab sau o bază slabă/reacție chimică între un compus organic și apă, produsă în prezența unui catalizator.) de o enzimă numită ATPase. Această reacție întrerupe legătura chimică, eliberând mult-râvnita energie.

40% din această energie este utilizată pentru munca celulară și mecanică, iar restul este eliberată sub formă de căldură.

Datorită faptului că ATP-ul poate fi resintetizat, iar energia este stocată și transportată în legăturile de ATP, elementul mai este denumit și ”valuta de energie”.

Există 3 modalități de resintetizare a ATP-ului: 

a.  ATP-PC (adenozintrifosfat-fosfat creatină (anaerobic);

b. opțiunea glycolitic-ă (anaerobic).;

c. opțiunea oxidativă (aerobic).

Pe durata efortului fizic, aceste trei sisteme de resintetizare acționează la diverse stadii, având loc un schimb-ștafetă între ele în funcție de necesitățile organismului.

Energia din timpul efortului fizic:

 Sursa: IM University - Course for IM Coaches

TRI-Vocabulary: FITNESS and FATIQUE 

Atunci când faci exerciţii fizice, pentru energia necesară contracturii muşchilor şi impulsurilor mişcării, corpul îşi pune la bătaie glucoza, zahărul pe care organismul îl stochează din alimentaţie sub formă de glicogen.

Citeste mai mult: adev.ro/mspm9a

Atunci când faci exerciţii fizice, pentru energia necesară contracturii muşchilor şi impulsurilor mişcării, corpul îşi pune la bătaie glucoza, zahărul pe care organismul îl stochează din alimentaţie sub formă de glicogen.

Citeste mai mult: adev.ro/mspm9a

Training oder Pause? Sei vernünftig!

Es geht mir weiterhin so schlecht .... Bin seit eine Woche fast ans Bett gefesselt und die Hustenanfällen machen mich fertig .... aber heute konnte ich bisschen durchs Haus spazierengehen und ein paar Minuten sogar im Internet surfen .... 

Als ich dachte, ich kriege meinen Wiederkehr ans ernsten Training im Griff, so wurde ich krank ... aber wie! Zumindest diese Lektüre steigt meinen Optimismus ein bissl :-)

Siegerin des IRONMAN Kalmar-Sweden, zweiter Platz beim IRONMAN 70.3 South Africa 2016 – Astrid Stienen ist nicht nur eine sehr erfolgreiche Profi-Triathletin. Die 36-Jährige ist auch Ärztin und weiß was zu tun ist, wenn Grippe und Erkältung zuschlagen.

#1 Sei ehrlich mit dir selbst 

Nimm Erkältungen und Fieber ernst und sei ehrlich in der Beurteilung wie heftig sie sind. Eine laufende Nase ist normalerweise nicht gesundheitsgefährdend. Das Training regt vielmehr die Blutzirkulation im gesamten Körper an und damit auch die Schleimhäute. Athleten, die in guter körperlicher Verfassung sind können mit leichtem Schnupfen sogar laufen gehen, aber sie sollten es sehr langsam angehen lassen. Entspann' dich und bleibt im GA1-Bereich. Das gilt allerdings nicht für Husten. Husten bedeutet, dass ein Infekt in den tieferen Atemwegen sitzt und in dann sollte man nicht trainieren. Wenn man nur etwas erkältet ist, kann man auch auf Stretching ausweichen, aber wenn deine Muskeln und Gelenke schmerzen, leg dich lieber hin und ruhe dich aus. Das Gleiche gilt für schwere Erkältungen und Fieber. Man muss auf seinen Körper hören und ehrlich mit sich selbst sein. Der Körper sagt einem, wann er Ruhe und Zeit zum Erholen braucht. Belüge dich nicht selbst: Medikamente zu schlucken kann die Symptome lindern, aber du bist noch immer krank. Wenn du zu früh wieder mit dem Training beginnst, kannst du die Infektion verschleppen. 

#2 Nimm dir Zeit 

Wenn du nur leicht erkältet bist, kannst du mit dem Training wieder anfangen, sobald die Symptome verschwunden sind. Wenn du Fieber oder Grippe hattest, solltest du dir noch ein paar fieberfreie Tage Pause gönnen. Zu viel oder zu intensiv zu trainieren kann dein Immunsystem weiter schwächen und das Risiko für Zweitinfektionen steigt. Eine der gefürchtetsten Folgen ist die Herzmuskelentzündung, die lebensgefährlich werden kann. Aber es können auch „versteckte“ Entzündungen entstehen, wenn der Infekt nicht komplett ausgeheilt wird und der Körper durch Training zu sehr geschwächt ist. 

#3 Sei vorbereitet 

Wie jeder andere auch, sollten sich Triathleten laut den Empfehlungen der jeweiligen Gesundheitsbehörden impfen lassen. Außerdem empfehle ich Indikationsimpfungen für Athleten mit erhöhtem Infektrisiko, zum Beispiel Gruppe oder FSME. Besonders, wenn du in Endemiegebiete reist, solltest du dich zum Beispiel auch gegen Hepatitis A und Gelbfieber impfen lassen. Plane den Impfzeitpunkt sorgfältig, sodass er in eine Ruhephase fällt, denn Impfungen können Nebenwirkungen haben. Sie sollten spätestens zwei Wochen vor einem Rennen gemacht werden. 

#4 Ruhig bleiben 

Training ist wichtig, aber sich auszuruhen und komplett zu genesen ist noch wichtiger. Wenn man krank ist und nicht nach Plan trainieren kann, sollte man ruhig bleiben und positiv denken! Ich weiß, das ist nicht leicht, aber man muss seinem Körper die Zeit geben, die er braucht, um wieder ganz gesund zu werden. Nutze die Zeit, um Dinge zu machen, für die du normalerweise keine Zeit hast: Mentaltraining, sich den Streckenverlauf anschauen und so weiter. Oder gucke einfach einen Film, lies ein Buch, tue, was auch immer dich glücklich macht (außer Schwimmen, Rad fahren und Laufen). Du wirst bald merken, dass deine Form nicht verloren ist, wenn du für ein paar Tage aussetzt. 

#5 Bleibe vernünftig 

Fange nicht einfach da wieder an wo du aufgehört hast! Beginne sehr langsam wieder mit dem Training und steigere dich behutsam. Der Körper sendet Signale, höre auf sie. Manchmal reichen drei bis fünf Tage, um wieder da zu sein, wo man vor der Krankheit war, manchmal braucht der Körper bis zu zehn Tage, um wieder auf dem Level wie vorher Leistung bringen zu können.

Originally from: here

Coaching Tipps für Triathlets_01

 Einmal pro Woche wäre gut, zw. 500 und 1.000 m, mindestens 15 Minuten auf den Zehen gehen. 

Für Anfänger, probiert euch die Variante "rolling",perfekt für eine "rollende" Lauftechnik.

Endurance (triathlon) is a mental matter

I do an experiment. No risks involved. 

It is a hot summer in Low Austria, where I am living since over a year. Temperatures in an open rural area around Vienna reach about 40°C, nights temperature are also over 30°C sometimes. I cannot sleep in the night. I cannot train during the day. I cannot train in the night because I am too tired. Heat and cold are the biggest energy thieves for me. And insomnia, of course. I survive using wet towels and drinking water, mineral water or lemon mineral water with honey.

I restarted to run 21 days ago. I mean to run as training. Very difficult and the heat does not make it easier at all. 

In 21 days somehow I've run 153 km. Not quality run, but more quantity run.

I do not find the right motivation, I do not trust myself anymore, I am sleepy, I think too much, I have no real goal and I have a lot of insecurity in front of me.

But somehow .... when I am thinking about running 153 km in 21 days and cycling about 700 km in the same period of time .... this give me hope. Hope to find me again. To "win" me again as I was 10 month ago when all started / stopped actually.

I read my blog and I watch my pictures from different endurance races I did in 2013 and 2014. And this give me courage.

This makes me to remember that probably more than 50% of your success in an endurance race is a matter of mind. Success = to finish, not to be the 1st.

Because an endurance race is different. If you run, cycle, swim or do all three one after another (triathlon on full or half ironman distances) more than short and standard distances accessible for everybody then you do endurance.

And not everybody have the mind for endurance. I always said, despite the fact I public presented "Himalaya accessible", that the Everest is not for everybody. Such as an ironman-distance triathlon is not for everybody. 

And endurance is oft also relative.

Two weeks ago I was cycling with Markus. He told me he subscribed for his first road cycling race, about 50 km with some aggressive altitude difference. We cycled 70 km together but in a slowly pace and with pretty many stops. Markus can cycle, can be fast, but because of lack of technique he needs to stop pretty often. 

I observed him and told him about some tips about a better cycling and I also enjoyed to see he is receptive to my advices and also feels better, but need time for accommodation.

He told me different stories about discussions on forums and how he never find the right advice. I said: If you need opinions, go on forums. If you need advice, go to a coach. The right coach for you or the right person for you who know what you need to know. Ask him/her, take his/her advice and then pay attention to your instincts. It is so, no need to explain why. It is important to know what exactly do you want. If you find out exactly what you want, you will find out the ways to reach that. No desires are coming to us in a stupid way, most of them suit to us, I have no doubts about this.

Back to the affirmation "endurance is relative": a road cycling race for 50 km can be an endurance event for Markus while for me the endurance starts after at least 80 km. 
As I advice him to visualize himself doing the race and reaching the finish in a time under 2,5 hours - he said it is not possible for him at that moment -, he apparently reached the finish line in 2 hours 28 minutes, hurraaaaa!!!! 

This does not mean that you come and say: "Wow, I've run 20 km, I am endurance runner!" For a real endurance runner, 20 km is only the warm up :-). But in sizes of people who just enter the race events world the first races are real "endurance" for them and this is why one of the important aspects is to understand how vital the mind is.

More than "normal" or short distances the endurance - long triathlons, long runs, long adventure wild races etc. - means another kind of pain, discomfort and low energy.

Many endurance sport people know this: "Go easy and become best friend with your own pain because you will need a best friend while racing." And it is so, I experienced this several times (Carpathian Adventure 2009, XMan Oradea 2014 and during the long trekking journeys in the high Himalayas).

And this is a mental matter.

Before an endurance event - doesn't matter if a race or another kind of journey - if we admit an Ironman-distance Triathlon is a journey, not just a race - you have to expect to feel various levels of discomfort. Otherwise the surprise will be overwhelming. 

And you need exercise. This means also time. Longer time. Best friendships need long time to become the best ones.

Remember that you needed a long time to grow up, to learn speaking, walking, eating, driving, swimming and so on, right?

Everything what needs your mental support needs longer time.

And you need a positive mind, no doubts.

If you start your first triathlon don't forget to remember it is your first. It is not an excuse, it is a fact. You have no history and you do not need to race against the others, but with yourself. Your mind is clear and this is your advantage. A busy mind is an obstacle.

If you ask me, at least the firs time is not a race, it is just a test. You are testing yourself, to want to taste it, to feel, to see if it is for you, if you want to do it again and why. Because "why?" is also very important. 

Along the fact the triathlon is a huge investment - financial, energetic, mental, habits, social/family life etc. - triathlon is a life style, remember this and decide if it is or can become your life style. This is why triathlon became a world wide industry. 

And, without competing, you do not do triathlon, but you swim, you run and cycle. 

(to be followed)

P.S.

About my experiment:

I want to see how much my mental positive thinking will help me in the next race I start in about one month!

Some stuff about drafting (TO Bike_Linz Triathlon 2015)

There is a lot of information about this event on its 11th edition, as it is a pretty complex one. 

As I was asked if I would like to come as Technical Official on the cycling route I said yes. 

First of all, I liked a lot on the bike route at IM 70.3 St. Pölten and I am willing to save so much experience as TO as I can!

Second, I never say "no" when I have to chance to be on the road again.

Third, transportation (and somehow accommodation) costs were covered and this was very important. So I said YES even if I knew it will be a busy and exhausting long week-end (which for the moment does not matter so much as I do not have to go in the office on Monday morning).

So, Friday driving to Linz: 209 km, about 2 hours. Going to the event area to see how the things are. Beautiful area, generous place, wonderful swim in the lake. At 2 p.m. was the start for Kids-Triathlon.

Saturday, 6th of June, technical meeting with the staff at 7:30 in the morning (this is why I choose to come to Linz on Friday afternoon), on duty for check-in post for about one hour and half and then on the motorcycle with Peter as driver for several hours.

At 15:45 I left Linz driving to St. Pölten (130 km, 1h15min) and on Sunday I started for my first road bike race! - leaving St. Pölten at 14:45 and driving back home to Vienna.

I have to say that the experience with the motorcycle driver in St. Pölten was better, as the guy was more carefully and gave me a security feeling, no sudden movement, not extreme speed. 

The context was also a little bit different, as in Linz the traffic was open, this means a lot of cars, which is a big challenge for competitors and for everybody involved, motorcyclists on duty especially. Races with open traffic are not so enjoyable for anybody, but this is not a reason not to start on it. You have an additional stress which influences your race, your mood, performance, this is for sure.

CHECK-IN point:

There were 2 check-in gates and we were 3-4 TOs for each of them. We had to check:

- if the competitor has the closed helm on the head;

- if the competitor has all start numbers with him: on the saddle bike, on the left side of the helm and the body start number.

We were not supposed to check the breaks or anything to the bikes!

The competitor have also to wear the colored access bracelet. 

If the number on the helmet was on the right side or in front of it, we asked him/her to remove it on the left side. Otherwise he/she was not allowed to enter the transit area. No negotiations.

If the competitor had the body start number not with him, he/she had to find it and show it to us. Otherwise he/she was not allowed to enter the transit area. No negotiations. And no, these are not stupid rules, but vital for the security and safety

The competitor comes in with all requested elements and goes to his place. If he wants to go out again, he have to let the bike helmet inside. The only access element for coming back is the colored bracelet. 

After the transition area is officially closed, nobody is allowed to go inside for any reason. If the competitor wants to add something to his equipment - sun glasses or towel or what ever he forgot - he can ask a TO to do this for him/her.

Event structure was, as I mentioned before, pretty complex for the day and it was probably the hotest day of the year so far!
The big half distance triathlon:
1,9 km swim - 90 km bike - 21,1 km run.
The new half of the half distance triathlon (a sort of hybrid-Olympic):
900 m swim - 45 km bike - 10,5 km run.
The sprint distance:
750 m swim - 25 km bike - 5 km run.
All distances could be done as individual and as team.
The event included:
° Upper Austria Country Championship;
° University Championship - award for the best students and employees of the high school system of Austria.   
Start hours:
09:30 for Sprint distance, men, 1st wave
09:35 for Sprint distance, men, 2nd wave
09:40 for Sprint distance, ladies & teams
12:00 for half distance
12:45 for Olympic distance.
The bike route was 45 km long, up- und downhills, open traffic. 
The TO motorcycles were split on 2 fix segments. On the downhill segments there are few things which a TO could see or do, actually you cannot do anything there.
For me and Peter meant a segment of about 15 or 20 km which we had to cover together with a second TO (from Luftenberg up to junction B3 to B125). We started from T1 and drove along the entire route, then about 5 km before the finish we returned about 15 km and then back and so on.
Every TO gets in the morning a complete excel list with the name of every other TO and their position in the race. This administrative aspect is prepared by the TO Chief.
In Penalty Box - here it was pretty strange located, inside the Transition Area, what myself I find improper - were a single TO, ideal is to be two of them and we had her phone number in case a competitor decide to leave the race on the bike course.
It was hot, very hot, my skin was burned out as I wasn't prepared with an adequate equipment and also no sun protection cream, so for me the hours spend on the route were a big challenge, but having fun and being interested in everything I saw and did I enjoyed the day a lot.
As always on the bike route the main issue is drafting. Long segments with strong wind attempt many competitors do stay in drafting, even if some of them do not quite realize that at the moment. 
Drafting is when cyclists race in a pack and one cyclist can shelter behind the other to save energy. This is what you have seen in the Tour de France. Drafting is normally against the rules for all but the Elite Competitors. You must not take shelter cycling behind or cycle beside another competitor during the race. You can be disqualified from the race for drafting. The drafting area - and penalties times - is defined different, it depends from race and country (!) In the picture below there are 7 x 3 meters (UK), in Germany and Austria the area is about 10 or 12 x 1,5 or 3 meters. This is why the competitor have to carefully read and understand the regulations of every event where he/she starts.

As I already mentioned in previous articles:
As competitor without much or/and long experience I cannot appreciate the distance from the cyclist in front of me. A Technical Official can see and judge the exactly situation very fast. It is pretty difficult, if not impossible to draft by intention and to say "sorry, I did not realized!".
I told several cyclists in this situation: "Pay attention, you are drafting."
Most of them say "Thanks" or "OK". This is the right attitude. They will not be penalized. The role of the TO is to be sure everybody play fair, nobody is cheating, nobody is trying by clear intention to get advantages during the race, nobody disrespect the rules. 
If a TO remains longer behind a group of cyclists this is because he counts. He observe the movements and he count. Me personally I count up to 20-35 seconds then I decide if it was drafting by intention or not and, as I said before, the judgement is pretty simple. If intention or bad willing, yellow card and no negotiation.
If the cyclist stay longer than half a minute close behind another cyclist this is clear drafting by intention, this is clear an advantage and this is not fair-play if the rule of the event does not allows drafting.
If you are overtaken you have to slow down for getting yourself out from the drafting area. If you do not slow down and stay in the drafting area longer than half a minute, you are subject to be penalized, yellow card.
If you get yellow card twice, the third will be a red one and you are DSQ.
If you argue with the TO you get red card.
So, after you leave the drafting area you can start your attempt to overtake the cyclist in front of you. Very few are successful about it. Of course, there are cyclists who slow down after they overtake another cyclist and this means lack of experience, not a very good judgement etc.
Imagine you are on the high way driving with 130 km/h and another car overtakes you, come in front of you and then slow down from 135 km/h to 130 or worse to 125 km/h. This seems a stupid thing to do and it is also not safe for anybody.
Another interesting issue is about blocking which is another non-fair-play stuff during a triathlon.

If you are a competitor and read this, do not forget a thing: the fact you do not know the rules does not matter when it comes to be penalized. When you start into a race your job is, along racing, to be sure about the rules. Reading and understanding. 
Pay attention to some simple facts which allows you to avoid being penalized:
! be sure you have the plug bar ends on your bike.
  When loading or/and unloading your bike into/from the car there is the risk the handle bar end get lost and you do not even notice. My advice: Replacement plug or wine cork have to be always in your pocket.
! The helmet must be closed and tight before you check-in. Between closure and chin strap it may be place for a finger, no more.
! No littering outside the littering areas allowed! In Austria you get red card without any further negotiation!!
! Avoid drafting, play fair. The time you have on your disposal to get out from the drafting area depends from race to race, profile, distance, country (15 seconds, 25 or 30 seconds). The exceptions are also depending of conditions and there are always or fast always segments on the bike route when drafting can be allowed, see uphill, downhill, narrow curves.
! Do not attempt, do not even think drafting behind a car. Drafting area in this case is 35 x 3 m!

When are you practically overtaken from the cyclists behind you?
When the front wheel of him/her is in front of the front wheel of your bike.
Questions? More information to add? Let me know.

Happy and safe race to everybody :-) 

P.S.

I gifted 2 penalties for drafting this time, this meant the cyclist had to go himself to the PB after the cycling route and stay there waiting the penalty time run out. 

      

Triatlonuri peste hotare: abordări, rezultate, comparații. PODESDORF

A sosit momentul să intru puțin în analiza unor concursuri la care am participat în 2014 în afara granițelor României, în Austria. Am avut privilegiul de a mă implica și în calitate de oficial tehnic ITU și de a trăi și ca sportiv o serie de triatlonuri care se organizează de mult timp în Austria. Federația de Triatlon de aici are o vechime de 25 de ani și părerea împărtășită cu mult haz de unii dintre veterani - cu care am petrecut trei zile de activitate intensă, vezi aici materialul în formă scurtă - este că ”haosul e la ordinea zilei. Niciodată nu știi ce te așteaptă exact, pentru că niciun eveniment nu este la fel cu altul sau cu ediția anterioară. Ca urmare, situații ”de căcat” pot apare întodeauna, indiferent de vechimea pe care o are instituția sau echipa de oficiali.” (Cine vrea, pricepe mesajul meu :-), că d-aia și scriu materialul în limba română). 
Pe de altă parte, aici nu există genul acela de clică, gașcă de interese ... adică nu vei vedea oficiali din conducerea federației fiind și în conducerea sau fiind proprietari de cluburi sportive de triatlon, deci având interese directe în campionate, de pildă. Nu poți avea coloană vertebrală dreaptă dacă te afli într-un conflict de interese. Ori ești președinte de club/antrenor și faci tot posibilul ca echipa ta/sportivii tăi să fie cea/cei mai bună/buni, ori lași funcția asta la o parte și ești oficial în fruntea comisiei de arbitraj sau în conducerea federației naționale. Ambele: Nu!

PODESDORF Triatlon:

A fost un week-end complex. Într-o zonă plată, care aparent chiar nu are nimic de oferit. Un sătuc austriac și-atât. Descoperi miracolul zonei doar dacă pui fundu la bătaie, pe șa, ca să zic așa. Doar astfel poți intra în rezervație, în pusta austro-ungară.
Dar despre zonă am scris deja un pic.
Șansele de a te caza departe sau prea departe de startul și finish-ul evenimentului sunt destul de mici. Prin departe înțeleg mai mult de 1 km și prin ”prea departe” înțeleg mai mult de 2 km. Totul în zonă se concentrează oarecum în centru: hoteluri, pensiuni, restaurante. Un loc cu aprox. 2.000 de locuitori ... cât de vast poate fi? Comunismul i-ar fi înghesuit probabil în 2-3 blocuri mai înalte. 

 Este un loc cu flair specific litoralului, dar nimic comparabil cu România. Este acea combinație de rustic, ancestral, natural și modern. E curat. Ordonat. Liniștit. Relaxant.

Locul merită deplasarea, ca să spun așa. E un microunivers generos ca spațiu și cu siguranță te scoate mental din orice griji.
Personal nu am avut o cursă prea bună, eram deja obosită, cu un week-end înainte alergasem alte două triatlonuri (olimpicul și IM 70.3 din Zell am See).

Dar am savurat cele patru zile cât am stat în Podesdorf și chiar și cursa în sine, pe lungime de ironman și chiar un pic mai lungă (4,2 km înot, 180 bike și 42 alergare).
De citit aici, post-event :-)
Validarea înscrierii era organizată în cortul imens de ceremonii, unde practic s-au ținut toate etapele evenimentului de sâmbătă și duminică: ”pasta party” de vineri, ședința tehnică, preluarea kiturilor, festivitatea de premiere.

Când m-am dus eu să-mi preiau kitul, era încă puțină vânzoleală.

Eram un pic aiurită prin fascinația generală care mă încarcă de regulă când descopăr un loc care mi se agață de suflet, așa că m-am dus să-mi iau sacul și habar nu mai aveam dacă mă înscrisesem cu chip-ul meu sau nu. Există aici un chip unic de la Pentek pe care, dacă îl achiziționezi o dată, îl folosești mereu la orice cursă unde Pentek realizează partea tehnică de timing. Norocul meu a fost că luasem totuși chip-ul de-acasă, așa, într-o doară!

Mi s-a părut ciudat că cei care predau sacii și aveau listele cu participanți nu erau totuși informați cine are deja chip-ul și cine nu. Adică dacă tot ai o listă cu 500 de nume, de ce nu ai o coloană adițională cu nr. de chip al fiecăruia?! Pentru că acest nr. se dă la înscriere, deci practic coloana respectivă ar trebui generată automat. Oricum, am trimis propunerea organizatorilor, că nu strică, nu? :)

După înscriere, mi-am băgat nasul și prin cortul de produse. Bani să ai ..... poți veni gol pușcă, că găsești aici, înainte de start, tot ce ai nevoie pentru concurs!

 Ochelari pentru toate trei disciplinele sportive, biciclete, pantofi, căști, șosete, costume și țoale de înot, alergare, bike, nutriție, ceasuri, amulets și alte chestii care cică îți dau nu știu ce energii .... nebunie!

Singurul stand de unde am luat ceva, după ce am declarat că frate, chiar nu prea știu ce aș avea nevoie, că prea sunt multe chestii, a fost acesta de la Natural Power. Foarte profi băieții, mi-au explicat tot și pentru 37 de euro am luat un pachet paușal care o să mă țină cel puțin un sezon!

Durerea mea era că vroiam ceva fără arome. De regulă, după multe ore de efort, organismul nu mai suportă dulce. Și am găsit ceva fără gust, ura!
Zona de tranziție a fost foarte spațioasă, era mult spațiu de desfășurare.

Și modelul acesta de rastele din lemn are un avantaj: se poate circula liber de colo-colo. L-am văzut destul de des pe-aici, și la Litschau.

Aici urma să fie ieșirea din apă, conectată prin culoar direct cu zona de tranzit. Vineri pe la prânz toată zona era aspirată cu o mașinărie - să nu fie chestii care pot răni oamenii la picioare.

Eu nu mi-am lăsat echipamentul peste noapte aici, nu știu de ce. Eram cazată cam la 600 m distanță, de ce mi-aș fi lăsat echipamentul afară, mai ales că se anunța ploaie?

La ședința tehnică, imensul cort s-a umplut de lume.

A fost scurtă, la obiect, explicită. Și da, liniște în sală, frate (!!!) Mai vorbeau unii, dar nici pe departe balamucul care există la ședințele tehnice de la majoritatea evenimentelor din România - nu am să uit nebunia de la Moeciu sau Zărnești sau Fără Asfalt, unde participanții veneau la ședința tehnică ca la ”clubul de povestit”, nu ”de ascultat și luat aminte”.

Am luat în centru o porție de spaghete - foarte bune, de altfel -

 și la hotel am primit micul dejun in advance :-) pentru dimineața cursei:

Și a doua zi la 6 eram la check-in.

Din păcate, zona de tranzit nu este iluminată, deci o frontală e musai la purtător!
Încă nu eram dumirită unde este startul, pentru că îmi era greu să-mi imaginez că va fi chiar de la far!! Și exact acolo a fost.

Apa tulbure, maronie, nu prea rece. Era o atmosferă un pic ciudățică. Nu am intrat cu plăcere în apa aceea, dar ce a urmat a fost aproape ca o revelație. Și START!!

După start, la câteva secunde, am pornit și eu, printre ultimii. Vroiam să mă obișnuiesc cu neobișnuitul. Aveam de înotat 2 ture și pe parcursul acestora au existat ceva nelămuriri pe care nu am reușit să le deslușesc. Anume, de ce unii care purtau căști roșii - deși proba lungă, la care eram și eu înscrisă -, după prima tură o luau la stânga, spre ieșire, când de fapt ar mai fi avut de înotat o tură? Să fi fost abandonuri? Habar nu am, dar destul de neînțeles, că văzându-i pe ei nu mai ești sigur că tu faci ceea ce trebuie.
Oricum, pentru mine a fost cea mai bună probă de înot ever! 1h41' pentru 4,2 km!

În tranziție am rămas ultima, că m-am mișcat super slow. Îmi dădeam seama că eram obosită, orice aș fi făcut, orice aș fi înghițit. Dar, intrasem în joc, deci hai până la finish, fie ce-o fi!

Pe bike nu a fost prea amuzant. Șase ture, ceva ploaie, ceva vânt, la final ceva soare, oprit la toaletă, m-am oprit o dată să văd dacă pot ajuta un concurent care făcuse pană.
Apoi, la un moment dat - de fapt de două ori! - mi-am dat seama că dacă nu mă ciupesc, voi adormi pedalând. Atât de obosită eram!!!! Și 180 de km este o distanță considerabilă .... acum, când scriu 180 km tot am impresia că e o greșeală, că nu se poate să pedalezi 180 de km într-un singur concurs, bașca probă intermediară .... nu pe bune! E un zero în plus acolo cumva?!

Mi-am dat seama că situația mea era cam ”groasă” și m-am luptat teribil cu starea aceea de somn. Să abandonezi pentru că te lovește somnul mi se pare hilar, dar și somnul ăla este un simptom care trage alarma. Organismul își cere dreptul la odihnă și somnul este cel mai bun factor recuperant!
După o cursă de bicicletă târâtă, a urmat un maraton de mers.

Nu am mers niciodată atât de mult într-un maraton, nici măcar într-o cursă montană. Dar nah, aveam timp .... Aveam mai mult de șase ore la dispoziție, limita fiind 15 ore. Da, cinșpe ore pentru o cursă fără diferență de nivel, atenție! Chiar și eu recunosc că pentru un amator antrenat la nivel mediu cursa asta poate fi absolvită în 13 - 13,5 ore!!
Erau de alergat patru ture, dacă-mi amintesc bine. Întunericul m-a prins când mai aveam aproximativ două ture, undeva pe la 18 km cred.
Nu aveam frontală la mine și cea mai mare parte a turei era prin rezervație, fără iluminare, clar!

 Deci alergi pe aici, dar pe întuneric beznă. Știi cum e?! De-a dreptul paranormal, pe bune! Excitant. Pe penultima tură tot mai întâlneam atleți.

Apoi, după ce am intrat pe ultima mea tură, mai întâlneam atleți care ieșeau din ultima lor tură și urma să rămân singură de tot, vreo 8 sau 10 km.
Atunci a intrat pe rol ciclistul care pedalează în spatele ultimului sportiv. Din păcate, nu era dotat cu lumină pe bicicletă, mi-a spus că a uitat să o ia. Ne-am întreținut de vorbă destul de bine și-mi povestea că în urmă cu vreo doi ani poate, ultimul concurent depășise cu vreo jumate de oră limita celor 15 ore, dar fusese lăsat să termine și toți au așteptat după el. Omul vroia neapărat să termine distanța. A fost aclamat, așteptat și de public, felicitat și culmea, i s-a dat medalia de finisher și tricoul!!
Ideea este că evenimentele de acest gen sunt orientate către anumite valori, nu către clasamente seci. Sunt orientate către om, către motivare, recunoașterea eforturilor fiecăruia. Cei care termină ultimii suferă cel mai mult, de regulă, în fond ei sunt mult mai multe ore pe traseu și expuși multor dureri și emoții de tot felul.
Îmi povestea tipul că acel concurent a fost în extaz că a terminat cursa, nu conta că în cinșpe sau șaișpe ore. Era ideea să fie lăsat să termine ce îndrăznise să înceapă. Nu era olimpiadă, nu era campionat național sau mondial. Era Triatlon Austria, triatlonul unde oamenii pot încerca distanța de ironman fără să fie supuși unor reguli ”sângeroase” de descalificare. 
Mi-a plăcut povestea.
Ce mi-a mai plăcut la acest triatlon a fost atitudinea celor de la punctele de alimentare. Exista un punct de alimentare plasat la intrarea în rezervație, mai izolat. Cum pățisem la Litschau și în Zell am See la olimpic, când dispăruse un punct de hidratare cu mult înainte de terminarea oficială a cursei, mă gândeam că și aici mă paște același destin și nu aveam de unde să iau fluide. Pe ultima tură, când am trecut de băieți, i-am întrebat dacă stau până la final, că mai aveam de alergat vreo 3 km dus și retur ... deci mai dura min. jumate de oră până să vin și eu. ”Evident că stăm aici!! Cursa se termină oficial la ora zece, dar noi rămânem până termină de alergat ultimul concurent, chiar dacă e după ora zece.” M-a uns pe suflet răspunsul, deși știam că voi termina pe la nouă jumate toată cursa.

Finish-ul meu a început cu un sprint surprinzător pe ultimii 200 de m, de unde începea ghirlanda de oameni care aplaudau. Wow! Deci chiar impresionant. E chiar foarte greu să nu te simți motivat și să nu sprintezi din cauza entuziasmului, când îi vezi cum strigă, aplaudă, întind mâinile ... am rămas fără cuvinte, a fost un alt finish pe cinste și mult peste așteptările mele. Moderatorul a fost de milioane, îți auzi numele cam cu 100 de m înainte să ajungi la final. Au dat mâna cu mine moderatorul, directorul cursei și arbitrul principal și toți trei m-au întrebat cum mă simt și m-au felicitat. 

O tânără voluntară a venit cu o tavă imensă, cu țiplă deasupra: sandwiches și prăjiturele, doze de bere, energizant, apă la discreție.
 Era zece când m-am dus în tranzit să-mi recuperez echipamentul. Mi-am cerut scuze ”pentru întârziere” și doamna de acolo mi-a replicat: ”Stai liniștită, că nu e târziu!”
A doua zi la premiere am fost luată prin surprindere cu podium la categorie de vârstă, dar în fond fuseserăm doar trei dame peste 45 care concuraseră la tura lungă și primele două erau atlete de performanță. Locul 3 la premierea de Campionat Național pe distanță lungă a revenit unei triatloniste din categoria 30+.

Cel puțin locul I ..... uitându-mă la fotografiile ei din concurs mă gândeam: ”Băi, sigur e femeie?!” - Rudolf Michaela, cu 9h14' pe distanță de Ironman!

Dau nota 9+ pentru organizare, dar un 3 pentru comunicare post-event ..... 

DVD-ul comandat și deloc ieftin a venit după vreo lună, fără să fie comunicate motivele, la fotografii iar am avut discuții și probleme, tricoul de finisher a sosit după vreo lună și ceva și nu s-a potrivit cu ce mi se spusese la finish .... deci pe partea asta, foarte slab!

Dar da, este un eveniment la care sper să mai ajung în calitate de participant și să văd sus pe tabela de finish un maxim de 13 ore 30 minute :-)

A doua zi am făcut pe fotograful la olimpic:

Primul eveniment original de Ironman: greu de descris

Nu a fost neapărat un vis să ajung să trec alergând printr-o poartă de original Ironman. A fost o dorință mai degrabă, o curiozitate, România oferind mult prea puțin pe acest segment de anduranță și în condiții mult prea chinuite. Nu am găsit niciodată până acum vreo afinitate către produsele ”americănești”.
Nu a fost un vis să pot spune că în timpul liber ”fac” triatlon. Nu am știut niciodată să explic altora de ce tot timpul meu liber și mai toți banii, practic cam toate resursele mele s-au revărsat spre acest hobby: triatlon și alergare montană. Cu siguranță că toți avem păsărica noastră, stolul nostru și mi-e greu să-mi imaginez că există oameni fără aceste ”zburătoare pe creier”. Nu-mi dau seama cum decurge viața lor. Sunt oamenii care doar există, dar nu trăiesc.

Eu am un stol întreg, știu. Pentru că sportul nu este singurul meu hobby, este doar o fază prin care trec și care va apune la un moment dat, făcând loc și celorlalte pasiuni ale mele care mi-au fost cultivate prin educația timpurie și care există încă (pictura, desenul, lectura, scrisul, lucrul manual, călătoria, gastronomia). 

Anul trecut eram 80% sigură că voi înceta să mai merg la competiții dure. Din N și X motive.

Tot ce s-a întâmplat în ultimul timp a venit exact ca un val sau ca un voal, depinde cum vrei să o iei. Ca un val, ca un tăvălug de neoprit sau ca un voal suav care te ia și te duce cu viteză redusă de colo-colo.

M-am înscris la IM 70.3 Zell am See în septembrie 2013 dintr-o combinație de motive foarte pragmatice care nu aveau nici o legătură cu vreo emoție deosebită (în afară de aceea a revenirii în Alpii Austrieci) sau cu vreun vis sportiv.

a) era cel mai ieftin eveniment de Ironman, pe care mi l-aș fi putut permite vreodată;

b) era relativ ”aproape” de casă;

c) aveam nevoie clar de o ieșire din țară și mi se părea logic și util să combin un concediu cu o călătorie emoțională și un eveniment sportiv.

M-am înscris, achitând imediat după ce mi-am asigurat și cazarea. Habar nu aveam în 2013 că startul evenimentului avea să fie chiar la poarta hostelului unde mă cazasem. Era singura locație pe care financiar speram să mi-o pot permite și aveam la dispoziție opt luni de zile să economisesc cei 215 euro pentru o cazare decentă și alți probabil vreo 300 de euro pentru transportul București-Zell am See și retur.

 Între timp, viața mea a luat un alt drum, astfel încât am ajuns și mai aproape de Zell am See. Nu mă mai despărțeau 1.500 de km, ci doar 420. Asta schimba mult în datele problemei și faptul că nu reușeam, în România fiind, să găsesc o soluție fiabilă pentru transport se pare că nu a fost chiar o întâmplare.

Când m-am dus prima oară în Zell am See pentru tura de recunoaștere a traseului de bicicletă, în iulie, era cald, soare și mă bucuram să pot avea parte de un antrenament util pentru Eisenman Litschau.

În materialul respectiv descriu traseul, deci nu mă repet, link-ul este accesibil printr-un click.

Cert este că am prins frică de traseu și mi-am dat seama că nu-l pot face. Atunci nu l-am făcut integral, ca urmare nici la concurs nu-l voi putea face, cu atât mai mult cu cât știam că timpul limită era de doar aprox. 4 ore.

Pentru cei care se minunează cum de nu poți străbate 90 de km în patru ore: studiați profilul traseului și veți înțelege teama mea, veți înțelege că fără un antrenament specific pentru astfel de urcări, șansele să parcurgi distanța în timpul limită impus sunt destul de mititele. Din fotografie nu rezultă, dar urcarea are cam 10 km, cu ultimi 2 km destul de solicitanți.

Și nu era urcarea care îmi dădea sentimentul de teamă, nicidecum!! Că la urcare nu prea ai riscuri (dacă știi să manevrezi ușor SPD-urile, în caz că este nevoie să te oprești în rampă!!).

Coborârea de 7 km îmi dădea fiori ....

Dar să nu mă lungesc, pentru că raportul de cursă va urma abia.

Pentru a fi nebunia și mai mare, dintr-un spasm de entuziasm m-am înscris și la Tri the Lake, triatlonul pe distanță olimpică care avea să se desfășoare cu o zi înainte de Ironman, pe aproximativ aceeași infrastructură a evenimentului de duminică!!

Dar raportul de cursă al Tri the Lake va urma și el. Ce pot spune este că a fost o cursă:

GREA!

Lungă!

Friguroasă!

Ploioasă și aproape de nedescris de FRUMOASĂ!

Traseul de bicicletă m-a purtat pe dealuri și câmpii, printre sătucuri uitate de timp, totul era ud, maroniu, verdele ierbii abia de se putea recunoaște prin perdeaua ploii reci și dense .... Tri the Lake din 30 august a fost un extaz pentru mine, a fost o probă imensă de voință!

Trezitul la ora 5 și intratul în apa lacului de munte la ora 7 a fost proba de foc! Apoi faptul că înotul a fost mai lung cu aprox. 400 de m .... 1.888 în loc de 1.500 m.

Cu o zi înainte ”ieșisem la plimbare prin lac” și avusesem un ritm mai bun, pentru 2 km, ce-i drept fără valurile create de alții :-)

Apoi, tura de bike a fost următoarea probă de foc!

Din cauza vremii: max. 12°C și ploaie continuă, curbe, urcări, coborâri, vizibilitate redusă, vânt pe alocuri. Adventure pure! Am tras o beție de cinste prin pustietățile pătrunse de ceață și lacrimi dulci din cer. Hidratarea venea de sus și era de ajuns.

Alergarea a decurs foarte slab, dar nu mă strofocam, doar a doua zi aveam de gând să iau startul la Ironman, nu?!?!

Cum-necum, după 3 ore jumate am ajuns la finish și, udă până sub piele, am alergat de la linia de finish pe treptele Sălii de Congrese a Mercedes Benz unde se ținea ședința tehnică obligatorie pentru Ironman-ul de a doua zi! Cu siguranță că destui nu au priceput ce căutam acolo, udă leoarcă, cu nr. de concurs pe mine, parțial tremurând ....

Anunțasem organizatorul că voi întârzia, așa că am mai prins jumătate de oră din ședința tehnică ținută cu mult umor în limba engleză. Cea în germană se încheiase de jumate de oră, când eu alergam încă pe traseu.

De la ședința tehnică am mai alergat 2,5 km până la hostel, m-am schimbat și am plecat la premiere. Mi-am luat medalia, am revenit la hostel și apoi m-am dus să predau echipamentul în tranziție pentru Ironman-ul de a doua zi.

Deja sună totul destul de paranormal.

M-am întâlnit cu arbitrii cu care lucrasem în week-endul anterior în Weyer și chiar am avut emoții, la check-in, că nu voi avea voie cu Mr. Mouse pe ghidonul bicicletei. Mi se părea că Ironman este totuși un concurs mult prea select și serios pentru a permite jucării, dar m-am înșelat :-)

Mr. Mouse avea voie în cursă!!

 

Raportul de cursă va fi mai clar. Nu vreau să intru în detalii, pentru că a fost o cursă draconică pe care aș încerca să o detaliez, pe care nu toți au  terminat-o și pe care unii au terminat-o fie în ambulanță, fie în spital, existând căzături urâte și grave pe coborârea aceea de care eu mă temeam.

De la Ironbike-ul din 2011, eu personal nu am mai concurat niciodată la un alt concurs de anduranță pe o ploaie de asemenea ”dimensiuni”!

Acel 1,5 km spre vârful maxim al urcării, km 32-34, l-am parcurs mergând la deal, pe lângă bicicletă, uitându-mă în urma mea la ceilalți care veneau cu aceeași grație, prin perdeaua de stropi reci.

Apoi, pe coborâre, mă uitam la câțiva care plecaseră fără mănuși și înghețaseră în așa hal, încât trăseseră pe dreapta și încercau să-și readucă la viață degetele paralizate de frig.

La înot (2,120 km) depășisem vreo 10-15, la bicicletă nu cred că am depășit mai mult de 10-12 inși, iar la alergare maxim 4.

 Pe coborârea aceea, care mă ducea cu gândul fie la Transfăgărășan, fie la DN1 Predeal-Brașov pe ploaie, unde normal chiar și eu aș fi putut rula relaxat cu 45-50 km/h, strângeam din frâne și mai mult de 26 km/h nu am dat drumul, dar în același timp îngheța sângele în mine dându-mi seama că dacă chiar ar trebui să opresc, nu aveam nici cea mai mică șansă. Eram practic blocată în SPD-uri, pe o șosea udă pe care curgeau pârâiașe de apă, din fericire aveam mănușile de iarnă în dotare, mă dureau degetele de la frânat și bicicleta nu se oprea. Sună probabil exagerat, dar pentru mine a fost extrem, cu frica-n gât și stomacul în câlcâie!

Este inutil să mai spun cât de slab am dansat la alergare, dar nu-mi mai păsa. Eram fericită că reușisem să termin bicicleta în cele patru ore permise, știind că mulți în urma mea aveau să fie opriți pe la km 29, înainte de ultima urcare. Timpul limită total al concursului era de 8,5 ore.
Am fost aproape de un ”mic” colaps psihic la km. 86-87, mă gândeam că dacă și traseul de ciclism se prelungește, eu leșin. Am intrat pe plat, pe linie dreaptă și deodată am zărit grupul de poliție, voluntari, arbitri și am recunoscut punctul de ieșire din rezervație, pe unde urma să intru în Zell. Mai aveam de pedalat 2 km. Când am ajuns în dreptul oficialilor care indicau conștiincioși direcția, am zâmbit larg și am spus: ”Endlich, Heim!!” = ”În sfârșit, acasă!”

La alergare am mai avut emoții că nu termin, am mai intrat în vorbă cu o englezoaică, cu un alt tip care a făcut toată alergarea de 21,5 km în SPD-uri (!!!!) și care m-a încurajat, cu un alt tip care era relaxat, printre ultimii, fiind convins că nu există ”such a thing as a time limit!”. Deci a fost parțial socializare. 

Cu aproximativ 1,5 km înainte de finish am început să bocesc. Mă apropiam de final și plângeam de .... plăcere, nu știu de ce! De incredibilitatea de a termina această cursă!! Aproape că nu știam ce să cred și nu știam cărui miracol datoram acest lucru, când eu venisem în Zell am See sigură că una dintre cele două competiții pe care mi le asumasem avea să fie debutul meu în abandon voluntar. 

Înainte de a intra pe culoarul de finish, am mers la pas vreo 30 de m, să-mi revin și să-mi pun zâmbetul de față! Și a meritat. 

Ca și la ieșirea din apă, și aici mi-am auzit numele și țara și aplauze din toate părțile. Terminam cursa în 7:55:54 h.

La ședința tehnică, americanul fusese foarte haios:

”Ei și, atenție, guys! Veți fi strigați pe nume. Da-da, vorbesc serios! De unde dracu știe lumea cum vă cheamă?! Nu vă speriați, nu vă impacientați. Nu uitați că purtați un nr. de start pe care scrie mare, imens, numele dv. și țara de unde sunteți!!” - și toată sala a râs în hohote. Tipul chiar avea vorbele la el și a fost o plăcere să-l ascult ....

P.S.

Înainte de start, de la ora 8 la 10, am urinat de 6 ori, eram disperată că trebuia să îmi dau jos costumul de tri și să merg la baie.

În proba de înot am urinat de două ori. OK, no problem, sunt în apă!

Pe cei 90 de km de bike am urinat de două ori pe mine și mirosul nu-mi iese din SPD-uri, dacă are cineva niște idei ....

Pe alergare am mai urinat, pe mine, de încă două ori!! 

Dau aceste detalii neapetisante poate tocmai pentru faptul că ... frate, cursa a fost foarte tare! Nu știam și nu pricepeam cu pot unii să facă pe ei la concurs, dar acum știu și pot să dau și sfaturi :-) Pe caniculă nu cred că aș recomanda totuși ....

95 de sportivi nu au ajuns la finish (DNF)

60 nu au luat startul (DNS)

67 au renunțat după proba de înot sau în timpul acesteia

121 au renunțat după proba de ciclism sau nu au terminat-o 

Din 26 de participante la categoria de vârstă 45-49, șase nu au terminat cursa (în timp util sau abandon). 

Despre organizare și atmosferă, pe scurt:

Încă nu găsesc un contur lingvistic care să îmbrace o eventuală descriere a evenimentului, așa cum l-am perceput eu, din afară. 
Locația este paradisul din vis!

Având și puțin acces în interior, am văzut și aflat detalii care mă interesau și din punct de vedere tehnic.

Faptul că tocmai Zell am See, care cu siguranță nu oferă soluțiile perfecte pentru un eveniment de amploarea unui campionat mondial (30 august 2015), fiind prima intrare în Europa, este în sine cel puțin ”enigmatic”. Duminică s-a desfășurat în Zell am See abia a treia ediție a acestei competiții. A treia!! Nu e incredibil că la a treia ediție deja se știe că aici se va ține un Campionat Mondial?!

Zell am See nu ar fi devenit locul de desfășurare al acestui Campionat în 2015 dacă nu ar fi putut oferi o rută de ciclism dintr-o singură buclă și cu un anumit grad de dificultate. Ar trebui să mă simt chiar mândră că am putut face acest traseu, până la urmă!

Cu siguranță că ediția din 2014 a fost un exercițiu major de forță pentru o repetiție generală, organizatorii mai având nevoie de mici retușuri, din punctul meu de vedere.

Distanța de la finish la start/zona de tranziție este de aproximativ 2 - 2,5 km. După finish, sportivul trebuie să ajungă cumva la zona de tranziție, în timp util, pentru a-și recupera, în baza cipului de cronometrare, echipamentul (bicicleta și cei doi saci cu echipamentul de înot și bicicletă). Doar sportivul are acces la echipamentul său. Din motive lesne de înțeles, transferul acesta de 2 + 2 km retur la hotel trebuie asigurat cumva de organizator.

Sala unde se ține ședința tehnică s-ar putea să devină neîncăpătoare, deci vor trebui ținute mai multe sesiuni de ședință tehnică, în germană și în engleză.

Petrecerea de final la fel.

Etc. etc.

Organizatoric vorbind, evenimentul mi s-a părut perfect, exact, acurat, flexibil și inflexibil în același timp. O desfășurare absolut impresionantă de forțe și resurse, aproximativ 1.500 de voluntari, vreo zece ambulanțe plasate foarte, foarte bine pe traseul de bicicletă, poliție cu duiumul, arbitrii bine pregătiți, cu experiență, calmi, cu tact. Control permanent al rutelor și al sportivilor! Fotografi foarte buni. Comunicare perfectă! Un concept la care eu nu am găsit cusur, lucrurile erau gândite cu o logică și o cronologie debordante.

Am observat ”locul faptei” începând de vineri și până marți spre ora prânzului. 

Impresionant, covârșitor. De bun gust. Neagresiv. Calitate. 

Da, toate satele prin care s-a desfășurat cursa de ciclism, au fost blocate. Am pedalat pe lângă două cozi imense de mașini oprite, dar nu am auzit nici măcar un motor pornit, nici o înjurătură, nici o agitație, nimic .... se auzea doar vâjâitul roților bicicletelor și turația ploii repezite. Cred că șoferii din mașinile acelea erau uimiți să vadă ceea ce vedeau. La un moment dat, pe o pajiște la una dintre bariere, un elicopter roșu trona și parcă regaliza întregul eveniment din micul sat al Alpilor Austrieci. 

Comunitatea părea că respectă sportivii, respectă faptul că IRONMAN a venit din America, cu emblema lui, cu regulile lui, conlucrând armonios cu nația locală. Am simțit o împletire lină de engleză și austriacă, o compatibilitate odihnitoare între oamenii din furnicarul organizatoric.

Oamenii știau toți ce au de făcut. Cum, când, cât anume. În pofida ploii, care de regulă agită spiritele, atmosfera nu era agitată inutil. Lucrurile erau executate în ritm normal, nimeni nu se temea să se ude, să se murdărească, aproape toți oficialii zâmbeau, toți voluntarii aplaudau și stăteau la posturi și pentru ultimii 100 sau 200 din cei 2.200 de sportivi care pare-se au luat startul. 

Știu cum e viața de voluntar, cum e cea de oficial tehnic. E grea, frate. E foarte grea. E ca steward-ul de avion despre care toată lumea crede că are o viață de vis, printre nori, când de fapt el este doar ”un chelner la altitudine”, fiind la cheremul tuturor și nedispunând de propria lui viață. Oficialul tehnic nu se poate scărpina, nu poate sta jos, nu poate aplauda, nu poate face poze, nu poate sta la taclale. El observă, corectează, penalizează, stă drepți, imparțial, nu are timp să bea, să mănânce, să meargă la toaletă. El știe regulile și are grijă ca acestea să fie aplicate, dar nu demotivează sportivul, nu-l sperie, ci îl ajută în limitele regulamentului, astfel încât să nu-i creeze vreun avantaj față de alt sportiv. Are tact, e flexibil, știe să comunice și înțelege sportivul și cursa în sine.

Voluntarul are parte de ceva mai multă libertate, poate sta jos, poate mânca, bea, se poate duce la toaletă, poate sta la palavre, poate vorbi la telefon, poate face fotografii, poate încuraja, sta de vorbă cu sportivii.

Voluntarul e vizibil. Oficialul tehnic încearcă să rămână invizibil, dar să fie eficient și pe fază.

A existat un episod foarte prost gestionat, la final, despre care însă voi povesti în raportul de cursă. Poate până atunci să primesc și un punct de vedere din partea organizatorilor.
Concluzia mea:

IRONMAN ESTE UN PRODUS DE LUX!

Oferă, pentru banii dați, o călătorie-ntreagă, dacă vrei să o percepi ca atare. Este dureros de scump pentru foarte mulți. Da, IRONMAN ESTE UN PRODUS DE LUX ...

For over 35 years the IRONMAN World Championship has brought the world's best athletes together in competition.

The inaugural "Hawaiian IRON MAN Triathlon" was conceptualized in 1977 as a way to challenge athletes who had seen success at endurance swim, running and biathlon events. Honolulu-based Navy couple Judy and John Collins proposed combining the three toughest endurance races in Hawai’i—the 2.4-mile Waikiki Roughwater Swim, 112 miles of the Around-O’ahu Bike Race and the 26.2-mile Honolulu Marathon—into one event.

On February 18, 1978, 15 people came to Waikiki to take on the IRONMAN challenge. Prior to racing, each received three sheets of paper with a few rules and a course description. The last page read: "Swim 2.4 miles! Bike 112 miles! Run 26.2 miles! Brag for the rest of your life!"

In 1981, the race moved from the tranquil shores of Waikiki to the barren lava fields of Kona on the Big Island of Hawai’i. Along the Kona Coast, black lava rock dominates the panorama, and athletes battle the "ho’omumuku" crosswinds of 45 mph, 95 degree temperatures and a scorching sun.

The IRONMAN World Championship centers on the dedication and courage exhibited by participants who demonstrate the IRONMAN mantra that ANYTHING IS POSSIBLE.® On October 11th, over 2,000 athletes will embark on a 140.6-mile journey that presents the ultimate test of body, mind and spirit to earn the title of IRONMAN.

Originally from: www.ironman.com/