Ea, bicicleta, vântul, ploaia, traficul, haosul. Și un el.

Ignorând toropeala mentală care deja a cuprins majoritatea minților în această vară, într-un oraș infect și ajuns la saturația poluării datorată carburanților, călare pe o cursieră superbă – albă cu un fel de imprimeu bordeaux, executat manual, model special for women -, concentrată la trafic, ea – blondă, atletică, părul scurt, pantaloni albi mulați, tricou albastru intens cu o pisică imensă, ca imprimeu, ai cărei ochi galbeni, migdalați, te pot scoate din minți, fiind pe post de faruri fixate pe partea dreaptă a bustului delicat, cască roșie cu cozoroc și ochelari imenși de soare – străbătea orașul chinuit de miile de mașini în derulare. Brusc, simte o picătură de apă. Apoi zece. În mai puțin de un minut, se dezlănțuie un adevărat potop. Vara asta nu mai plouase, deci era momentul critic, când natura își aducea aminte că doar prin revoltă mai poate face omul să nu uite cât de neînsemnat este. Un vânt de-a dreptul turbat zburătăcea deodată tot ce găsea prin drumurile sale întortocheache și încurcate de clădirile din beton, oțel și sticlă. Într-o intersecție mare, haosul era în toi. Mai multe șine de tramvai se intersectau spre și din toate direcțiile. Mai multe cutii din carton dansau la cheremul sonor al vijeliei. Toate mizeriile lăsate de oameni prin aceste conglomerate urbane dizgrațioase și ucigătoare de sens al vieții dansau acum frenetic printre cabluri, mașini și capete de trecători. Femei proaste se chinuiau cu umbrelele smulse de vânturi. Ce dreaku să faci cu o umbrelă pe vijelia asta? Cel mult să-ți dai cu ea la fund, ca să urce mintea la cap.

Ea ezită. Semaforul punctă verde pe direcția ei de mers. Avea de traversat mai multe rânduri de șine de tramvai, puțin proeminente. Cutiile alea de carton și pungile de plastic o puteau transforma într-o componentă prea vulnerabilă a peisajului dezastruos. Se aruncă totuși în intersecție. Vântul era mai puternic și se strădui să-și mențină echilibrul pe bicicleta ușoară și aparent fragilă, din carbon. Era o țintă prea fragilă în calea vântului. Trecu cu bine de intersecția diabolică și opri. Să mai continue? Cu ploaia se descurca de regulă, vântul era însă prea riscant în trafic. Deodată vijelia începu de-a dreptul să urle și totul deveni de nedescris. Se retrase pe trotuar, găsi un chioșc închis, rezemă bicicleta de peretele clădirii și ea se lipi paralel de peretele chioșcului din metal încins, să nu o plouă. Deși era deja ciuciulete. Era ferită de vânturi acum. Și parțial de torentele de apă. Era bine. Nu se mai grăbea nicăieri, se adaptase situației și schimbase planul, anunțase că nu mai sosește acolo unde era așteptată. Stătea și se uita la spectacolul naturii din jurul ei, savurând fiecare picătură de viață. Viața asta, izvor de veșnice frustrări și dorințe. Fiecare dorință era precum o perlă neagră ascunsă în vreo scoică ce sălășuia pe solul unui ocean planetar. Viața ei era însăși căutarea celor câteva perle negre.

Trecu ceva timp. Nu contează cât. Suntem în afara oricărui timp. În povestirea asta, timpul nu are importanță.

Pe neașteptate, lângă bicicleta ei ferită de ploaie, răsări un el. Brunet, simpluț, rural. Nu știe să descrie mai mult, ca de obicei, ea nu se uită la fizionomiile celor din jur. E o chestie de genul pur și simplu. Nu reține figuri, nu acordă atenție, privește prin. Nici ea nu știe de ce, dar e foarte greu ca cineva să-i atragă vreodată atenția. Chiar foarte greu.

După un timp, el simte nevoia de dialog. Ea speră că e doar o părerere eronată, cum că el ar simți nevoia de un dialog cu ea.

”Și cum o să mergi fără apărătoare pe spate?”

O întrebase pur și simplu. Brusc. Abrupt. Fără alte introduceri. Îl măcina.

”Adică cum, cum o să merg?”

”Păi pe ploaia asta, o să sară apă.” O tutuia. Așa e în România. Lumea se tutuie cu mult timp înaintea apariției facebuk-ului. E un defect național. Nimeni nu le-a explicat vreodată implicațiile unei tutuieli abrupte, nimeni nu le-a explicat vreodată sensul și rolul unui anumit protocol.

”O să sară apă peste haine.”

”Ah, nu-i nimic, se spală.”

”Eh da, dar apa e rece și sare pe spate și boala nu se spală.”

Era un raționament absolut nou pentru ea. În afară de faptul că pe spatele ei trona un rucsac de 20 l, acoperit cu husă, niciodată în cele mai strașnice imaginații ale ei nu s-ar fi gândit că s-ar fi putut îmbolnăvi de la apa pe care roata bicicletei i-o aruncă pe spate. Tăcu. Mai bine. Alfel, severă și ironică, uneori sarcastică, ar fi putut să-l desființeze brutal pe bietul om.

”Mergi de plăcere cu bicicleta?”

”Da.”

”Sau de nevoie? Sau de ambele?”

”Eh, cam așa ceva.”

Tăcere în mijlocul vijeliei care părea să se mai înmoaie. Ea analiza vântul, ploaia o interesa mai puțin.

”Aoleu, ăia sunt pantofi speciali?”

Și ea își aduse aminte că era cu VFFs ai ei, albaștri, superbi, de alergare. Șoșonii cu cinci degețele, frumoși, comozi, o a doua natură.

”Sunt de alergare.”

”Adică cum? Alergi cu bicicleta? N-am mai văzut niciodată așa ceva.”

”Nu sunt speciali de bicicletă, sunt pentru alergare.”

”Adică alergi și cu bicicleta și fără?”

”Da.”

”Oooo, n-am mai întâlnit. Femeile de obicei nu ... ele vor alte lucruri, nu ....”

”Nici bărbații, stai liniștit.”

”Da, așa e. Toți vor confort, casă, mașină, multă mâncare. Nu am mai întâlnit femei care să facă sport.”
Tăcere. 
”Câți ani ai?”
Hm. Ce importanță are, la dracu!

Discuția căpăta deja avans și ei nu-i convenea. Hai, vântule, șezi odată, că trebuie să-mi văd de drum. Hai te rog .... Și vântul se potoli.

”Și eu aș vrea să alerg. Hai să ne-ntâlnim și să alergăm împreună!”

Ea păși cei 3 pași către bicicletă, o apucă delicat de coarne, se uită la el. ”Eu fac triatlon. Și trebuie să plec.”

Încălecă și dipăru prin restul picăturilor care mai căutau potecă către asfaltul odinioară încins, acum inundat de ape albicioase, de parcă tot orașul era o scurgere a unei mașini imense de spălat rufe și peste tot erau dâre spiralate și vârtejuite de detergent.

The End.