Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 17. Juli 2012

XSALT - Triatlon Sf. Ana - Triatlon nr. 12


Știți ce ar mai fi lipsit la toată lista de mici ghinioane de vineri, 13 iulie? Ca acesta să fie taman al 13-lea meu triatlon. Dar din evidența mea reiese clar, în mod ciudat aproape, că a fost doar al 12-lea, deci .... să fiu cu ochii cât cepele la următorul, nu? Că anul ăsta văd că linia directoare se numește ”pierderi parțiale, dar constante, de bunuri”.
aici un material despre comunicare ante-event. e de bine, parol! 

Update 22 iulie 2012:
 Materialul de pe blog a fost citit de 130 de oameni, totusi comentarii nu există. Este o oglindă a societății românești, o ”stare de facto a națiunii”, din păcate. Toți vor mai bine, dar când au ocazia să spună ce le place sau nu le place, majoritatea tac sau vorbesc pe la colțuri, în grupuri mici. Cu asta nu putem construi mare lucru. Și așa cum am spus în urmă cu vreo 5 ani, organizatorii trebuie să încurajeze concurenții să trimită feed-back și aici se poate gândi chiar și un formular unde concurentul bifează ce are de spus. Formularul poate apare pe site-ul evenimentului, concurenții primesc apoi e-mail de la organizator, după 3 zile de la desfășurarea concursului și sunt rugați să intre pe formular și să completeze, în sensul îmbunătățirii condițiilor. Mi se pare o cale eficientă și civilizată de progres. Și care nu ia atât de mult timp cât îmi ia mie să analizez fiecare cursă în parte :-)
18.07.2012
Sunt multe lucruri în acest ”raport de deplasare” pe care le voi păstra pentru mine și mă voi strădui să iasă un material mai neutru, fără prea multe nuanțe obositoare.
Fiind combinată cu o altă participantă la triatlon, nu puteam pleca de capul meu spre Tușnad, oricât aș fi dorit. Nu sunt genul de om care îi lasă pe ceilalți cu ”ochii-n soare”, așa cum mi s-a întâmplat anul acesta de 3 ori, dar sunt convinsă că fiecare va plăti propriile polițe la momentul oportun. Toți trecem prin asta.
În săptămâna dinaintea concursului nu mi-a mers deloc bine, din cauza caniculei. M-am târât la propriu, zilnic, pe două roți, dus-întors, între domiciliu și locul de muncă. În interior să tot avem max. 20°C, în timp ce afară să fi tot fost peste 50. O vară de coșmar pur în București, urăsc acest oraș, mai ales vara! Am și leșinat o dată. Tensiune mică. Așa că, dacă nu i-aș fi spus Roxanei că gata, mergem, are transportul și cazarea asigurate, cu siguranță că aș fi renunțat să mai particip.
Joi am decis că vineri nu merg la birou. Eram cam epuizată și îmi doream pur și simplu să dorm dimineață măcar până la 9! Ceea ce s-a și întâmplat. Am tot sperat ca Roxana să poată pleca și ea mai devreme de la serviciul ei, dar nu s-a putut decât la ora 12. De pe la 11 am început să duc lucrurile la mașină, am dat apă proaspătă pisicilor din spatele blocului – săraca, una are și trei pisoi care mișună acum pe-acolo -, apoi am luat și ceva de mâncare să le duc. Ah, și le-am dat și laptele pe care îl mai aveam, vai de steaua lor de suflete nevinovate.
Când m-a sunat Roxana, totul era pregătit, aveam să mai duc doar bicicleta.
Ca să o pot urca și fixa pe suportul de pe mașină, i-am dat șaua jos, ca de obicei de altfel. Uitându-mă mai atent, am observat că montasem suportul de bicicletă al Roxanei cam invers, așa că l-am demontat, l-am montat din nou, minutele treceau, eu asudam în caniculă. Am ridicat bicicleta mea de 15 kg, am reușit să o fixez. Apoi a venit vecinul taximetrist, un individ de vreo sută cincizeci de kg. S-a așezat la volan, a pornit motorul și a dat să plece. Uite nah, că și-a uitat sticla de 2 litri pe mașină. Evident că s-a prăbușit jos și eu am sărit să-l ajut, nu suportam ideea să-și mai unduie cele 150 de kg prin fața mea, în căldura aceea hămesită. Deci, numai fapte bune. Deși eu, de la vecini, am parte în general de mitocănii. Dar nu contează.
Am pornit și eu motorul la 12:25, am pornit ușurel, cu grijă, pisoiul era în cutiuța lui, deocamdată închis. Intru pe Iuliu Maniu, trec de primul stop și rulez ușor, vine un nou semafor, opresc și la 4-5 secunde mi se cutremură mașina sub mine, cu mine și cu pisoi și cu bicicletă cu tot. WTF?! Unul dintre coșmarurile oricăui șofer și posesor de auto: vine ”ăla” din spate cu botul mașinii lui de-ți f ... dorsalul mașinii tale! Nașpa. Da nașpa rău.
Nu voi insista mult pe subiect, dar cam asta e povestea primului punct din lista de ghinioane ale zilei de vineri. Desigur că și Roxana a avut de tras, căci săraca a cam stat 2 ore jumate spre 3, într-un București poluat și torid, cu un rucsac destul de greu, cu bicicleta, să mă aștepte pe mine. Timp în care eu mă agitam și apoi ”mă relaxam” pe la poliție.
Așa, deci, în loc să plecăm la 13 din București (!!), am pornit undeva pe la ora 15. În tot ghinionul ăsta, singurul noroc era că pot circula cu mașina și că tipul nu avusese viteză, bicicleta nu zburase de pe suport, pisica nu părea traumatizată și eu, din resurse interioare nebănuite, m-am mobilizat să-mi duc misiunea la bun sfârșit.
După patru ore jumate ajungeam în Băile Tușnad. Cum înscrierea și ridicarea kitului de participare începuse la ora 19, lucrurile se potriveau destul de bine, așa că am mers direct la Hotel Fortuna.
Acolo .... să vezi parascovenie, că nu se dăduse drumul la înscrieri. Aveam o mică problemă: muream de foame.
Mi-e destul de greu să comentez despre procedura de înscriere, a fost cea mai incredibilă experiență de genul acesta pe care am avut-o în decursul ultimilor ani, pe la înscrieri în concursuri. Pe puncte:
1. A început la 19:40. Eram cam în primii 10 oameni în rând.
2.  Erau doar două fete voluntare la înscriere și se vedea cu ochiul liber că trona o situație de criză, destul de bine mascată.
3. La o listă de aproape 300 de înscriși on-line, pe mesele din zonă nu se zărea nici o tastă de laptop. Doar sute de hârtii.
4. Tricourile nu erau puse în pungile deja pregătite.
5. Chipurile de cronometrare nu erau puse în pungile deja pregătite.
6. Listele tipărite se pare că nu erau deloc în ordine alfabetică și îmi este foarte greu să realizez în ce ordine erau trecuți acolo cei înscriși.
7.  La un individ se staționa între 8 și 12 minute, adică atâta dura per pax procedura de înscriere.
8. Criteriul de a fi găsit mai repede pe lista concurenților era fie să îți cunoști numărul de concurs (nu mă întreba de unde ar fi trebuit să îl știu, pentru că habar nu am), fie să spui aproximativ când ai achitat taxa de participare.
9. Ei și asta chiar era o problemă. Cine dracu să mai știe, că doar nu e singurul concurs la care participi? Plus că eu achitând paușal pe tot GrandPrix-ul, cred că achitasem din martie!
10. Eu personal am stat 65 de minute până mi-am putut lua kitul de participare.
 Este inutil să redau starea și comentariile din coadă, dar se putea mult mai rău. Organizatorul altui triatlon, care acum era concurent aici, și-a pierdut răbdarea, a boscorodit, a plecat, a revenit mai târziu. Totuși, s sportivii au dat însă dovadă de un maxim de toleranță, cel puțin de la 19:30 până la ora 21:30, când am plecat de-acolo. S-au regăsit, s-au reîntâlnit între ei și s-au luat cu poveștile, uitând că stau în picioare, majoritatea destul de obosiți, așteptând la o coadă care nu ar fi trebuit să prilejuiască o staționare mai îndelungată de cinci minute. Hai zece, treacă de la mine
Oricum, mă bucur că l-am putut face pe Zsolt să schimbe programul și să nu lase întreg procesul de înscriere pentru sâmbătă dimineața, ar fi căpiat la propriu de cap! Așa, măcar a rezolvat o mare parte deja de vineri, desigur că de oboseală nu avea cum să fie scutit, nici el și nici ceilalți din echipa de organizare. Riscurile meseriei ....
În afară de neplăcuta întârziere şi debandadă parţială de la înscriere, au mai fost două puncte pe care le-aş menționa ca fiind un pic „ciudăţele”:
Eu mi-am aşteptat rândul chiar în faţă, la masa cu hârţoage. Aşa am şi remarcat cum îi venea unuia rândul, el stătea în picioare în faţa mesei şi în timp ce vremea se scurgea, minutele fugeau şi se întreceau parcă unele pe altele, cele două tinere care se străduiau acolo să salveze situaţia vorbeau ..... în ungureşte. Şi concurentul, român, în ţara lui de altfel, nu înţelegea nimic. Şi stătea aşa vreo 10 minute, ele discutau de zor, căutau, nu găseau, el stătea probabil siderat de uimire şi blocat de ceea ce se întâmplă, nimeni nu îi spunea ceva pe limba lui maternă, maghiară nu ştia ..... ei bine, mie fazele de genul acesta mi se par total aiurea. Eu înţeleg conaţionalii maghiari că se descurcă mai bine în maghiară (şi eu visez mai bine în germană), dar chiar aşa, să îl laşi pe ăla ca pe un prost, să nu-i explici nimic, nici măcar un „ne scuzaţi, avem ceva probleme neaşteptate şi trebuie să mai aşteptaţi”, asta mi se pare naşpa.
Şi, a doua chestie: de ce oare chipurile de cronometrare nu erau deja puse în kitul de participare?
De ce tricourile nu erau puse în chitul de participare?
De ce se scriau acolo, pe loc, diplomele nominale de participare şi se şi dădeau concurenţilor?! Participarea înseamnă să iei startul, nu dai diplome de participare înainte de start, la naiba!
Toate aceste elemente înseamnă timp. Ca organizator, nu ştiu dacă chiar îţi permiţi să consumi acest timp atunci, acolo, când ai coadă de oameni obosiţi de pe drumuri de multe ore pe şoselele patriei sau de pe căile ferate ale patriei.
Explicaţii:
Explicaţia mea legată de toate aceste „puncte moarte” ar fi că ori nu a avut voluntari îndeajuns, ori, din motive care-mi scapă, s-au organizat pe ultima sută de metri şi nu au mai avut timp să pregătească complet kiturile, ori nu au primit produsele în timp util de la furnizori.
Explicaţia organizatorului legată de chaosul total şi de faptul că totul a trebuit să fie realizat manual: singurul laptop pe care erau salvate toate datele şi care ar fi trebuit să fie prezent acolo la înscriere se afla în maşina unuia dintre voluntari care, în drum spre zona de start, unde se ducea să lase tot felul de materiale, a avut un accident. Astfel că laptopul respectiv nu a mai ajuns nici el la Hotel Fortuna, în seara de vineri. Despre accident nu am detalii, dar presupun că a fost unul uşor, fără daune corporale. E clar că vineri, 13 iulie, nu a fost o zi lipsită de incidente pentru mulţi.
 Mai departe, că am staționat prea mult aici. Deci:
Mergem, ne cazăm, se adună toată gașca, pe la 11:20 noaptea mă retrag spre culcare. Totul era pregătit, echipamentul complet, renunțasem la neopren ..... echipament complet zici? Păi cască înot, ochelari înot, ochelari bicicletă, șapcă, cască bicicletă, șoșoni alergare, ciorapi, mănuși, costumul de triatlon, Mr. Mouse pe ghidon, numărul era fixat .... șaua .... aoleu, unde-i șaua de la bicicletă? Al doilea WTF!!!! pe ziua de azi. Tu nu zici că glumești .... Unde dracu e șaua de la bicicletă, io cu ce concurez mâine?! Sau nu mai concurez de fapt? Am dat bani degeaba pe transport și pe cazare, mi-am luat o zi de concediu degeaba ..... neeeeeeh!!!!!!

După ce am scormonit prin toată maşina şi prin toate bagajele posibile, am ajuns la trista concluzie că nu, chiar nu am şaua de la bicicletă. Unul din băieţii din gaşcă mi-a spus că la un diametru de 31,8 mm a tijei voi găsi cu siguranţă una de împrumut chiar a doua zi, la start.
Cert este că eu nu m-am putut linişti. Profitând de faptul că avusesem ceva comunicare mai personală cu Zsolt, organizatorul, l-am sunat la ora aceea târzie, ştiind sigur că până pe la miezul nopţii ei oricum aveau să fie prezenţi pentru înscrieri, la Hotel Fortuna. I-am spus ce problemă aveam şi l-am rugat să încerce să mă ajute. I-am dat dimensiunea şi el a spus că va da mesaj mai departe unor băieţi care au în Tuşnad un business de închiriat biciclete şi care oricum vor veni la start sâmbătă.
Peste noapte nu prea am avut somn. La 3 dimineaţa, şi eu şi Roxana eram treze. Din motive nedefinite, nu prea puteam dormi. Ea a mai adormit, dar mie mintea îmi tot căuta drumul înapoi spre reconstituirea momentului incredibil de pierdere al şeii de la bicicletă. Cu siguranţă că plecasem cu şaua pe maşină, atunci când o dădusem jos pentru a uşura bicicleta ca să o pun pe suport, deasupra, şi aceasta zburase pe undeva pe bulevard în momentul impactului. Sau zburase de pe maşină chiar în parcare, când coborâsem bordura, deşi viteza era de probabil 2 km/h! Oricum, neatenţie, ghinion, cert este că am rămas fără „câinele de vânătoare”.
   După o noapte total neodihnitoare, pe la 7:15 mişunam amândouă prin cameră. Roxana părea mult mai fresh decât mine, nici nu ştiu ce şi când a mâncat ceva. Eu aveam în gând că plecăm pe la 9 spre locul de start – cca 25 de km -, startul nostru fiind la 11 şi şedinţa tehnică la 10. Dar cum ceilalţi aveau şi copilaşi care participau la Tri Kids, Roxana vroia să plece mai devreme. Startul copiilor era stabilit pentru ora 9!
Că „aşa-i în tenis”, m-am dat după programul lor şi pornem toţi, în 4 maşini, spre Lacul Sf. Ana, imediat după ora 8. Am făcut mai mult pe drum decât ne gândiserăm noi, cam 45 de minute, aşa că pentru startul copiiilor am ajuns cam la limită.
O surpriză plăcută a fost că taxa de mașină pentru a merge până în parcarea de jos era tot 20 RON, ca și anul trecut (na, că am uitat să împart costul ăsta!). Și că, ajungând devreme, am găsit rapid loc de parcare, cred că per total mai erau vreo zece locuri, parcarea era deja plină.
 Prima mea grijă era să văd cum rezolv cu şaua de bicicletă şi am început să-l caut pe Zsolt. Vestea bună era că într-adevăr, băieţii respectivi veniseră cu şaua pe care o aveau, plus un adaptor, 31,8 mm fiind o dimensiune mai rară. Surpriza a fost că diametrul era eronat. Era de fapt 31,6!! Aşa că a fost cu mare bâlci montatul tijei. Vestea mai puţin bună apoi a fost că înălțimea tijei era mult prea scăzută pentru mine, dar măcar puteam face cursa. Fiind un traseu destul de tehnic pe coborâri, înălţimea şeii conta. Existând şi destul urcări lungi şi anevoioase, existând şi vreo 5 km de asfalt, majoritar în urcare lină – dar obositoare -, înălţimea şeii conta şi mai mult! Din momentul acela mi-a fost clar că voi avea o pierdere relevantă de timp pe segmentul de mountain bike, dar mă bucuram că puteam face triatlonul, la urma urmei!! Uraaaaa! 
Dacă reuşeam să nu fiu chiar ultima dintre cele 6 înscrise pe aceeaşi categorie de vârstă, aş fi fost cu atât mai mulţumită. Din cele 6 ştiam doar două: Nathalie şi Maria Bădoiu. Pe Nathalie o ştiam de anul trecut foarte încrâncenată, iar anul acesta ne-am mai vizualizat la EcoMarathon, dar mi-a întors spatele, habar nu am motivul. Cu Maria Bădoiu m-am întâlnit anul trecut pe podium de două sau de trei ori şi ne-am salutat foarte cordial şi normal.
Condiţii meteo
Temperatura aerului părea mai domoală decât anul trecut. Dacă anul trecut am resimţit un 40 de grade C, acum să zicem că ar fi fost un 37, cam aşa apreciez diferenţa.
În schimb, apa mult mai caldă, deşi startul era cu o oră mai devreme.
Primul triatlon la care se interzice folosirea neoprenului, temperatura apei lacului situat la aprox. 1.000 de m altitudine având 26ºC! Vai, ce bineeee! Oricum nu mi-l adusesem.
Şedinţa tehnică
O chestie hilară pe partea de comunicare la acest triatlon este faptul că .... NU se dau informaţii detaliate despre traseele terestre. Adică nu ştii dinainte detalii despre diferenţe de nivel, specificităţi, pe site se pune o hartă fixă, pe care nu se poate naviga şi atât. Deci băieţii sunt pe minus aici.
Făcând excepţie de acest inconvenient, explicaţiile din şedinţa tehnică au fost clare, adică ai aflat că proba de înot se desfăşoară în două ture, cu o scurtă alergare între poarta de ieşire din apă şi cea de reintrare în apă, ai aflat că traseul de bicicletă e marcat cu bandă alb-roşu, că cel de alergare e cu bandă alb-albastru (la un moment dat, cele două sunt pe potecă comună).
Am asistat la şedinţa tehnică din largul lacului şi chiar a fost plăcut să ascult de acolo tot ce se povestea. 
O bilă deosebit de albă pentru organizatori: au angajat un moderator! Un băiat chiar bun în dicţie şi în întreţinerea atmosferei. L-am auzit cam toată ziua cât am fost prin zonă, l-am auzit când am ieşit din apă, la premiere. Foarte bună ideea, congrats pentru ea şi pentru prestaţia băiatului! Se numește Pal Pal Elod.
Probele la individual:
900 m înot
23 km mountain bike
6,2 km alergare montană.
Startul şi proba de înot
Cum stăteam cu faţa la lac, poarta de start era în stânga, cea de finish era în dreapta şi între ele să fi fost 30-50 de m. Faptul că aleseseră o variantă cu două ture pentru cei 900 de m însemna implicit alţi timpi de parcurgere faţă de anul trecut. Eu personal nu am avut nici o reacţie la noua variantă, că vai ar fi naşpa, sau vai ce bine. Mi se părea interesant, doar că vroiam să înţeleg logica deciziei, din moment ce mi se părea mai simplu să faci totul dintr-o singură bucată.
Explicaţia organizatorului m-a lămurit şi o redau aici, ca fapt divers, după ce am citit reacţii pro şi contra pe un grup de discuţie pe care l-am iniţiat eu pe această temă:
XTERRA este cea mai cunoscută serie de triatloane off road, la nivel mondial, fiind considerată de-facto campionatul mondial de sport. XTERRA Global Tour este proprietatea lui TEAM Unlimited și povestea a început în 1996 pe Insula Maui, sub denumirea de Aquaterra. Mai multe informații pe Wikipedia.
Organizatorul a sperat să strângă de la sponsorii importanţi o anumită sumă de bani care i-ar fi permis să achite taxa aferentă intrării în circuitul mondial. Promisiunile au fost mari, aşa că a început să se documenteze şi a constatat că la multe competiţii Xterra din lume proba de nataţie se desfăşoară în două ture. Din păcate, sponsorii au dispărut şi din promisiuni nu s-a concretizat suma de bani necesară. Dar a rămas ideea celor două ture, care s-a şi aplicat, plecându-se şi de la premiza că astfel proba de înot, care îi sperie pe majoritatea, să poată fi parcursă cu mai multă uşurinţă şi de sportivii amatori şi cei începători. Astfel că s-ar putea populariza mai bine evenimentul, pe viitor, că tot se promovează atâta ”sportul de masă”.

Startul și prima tură (cel puțin prima jumătate a ei) le-aș defini ca fiind cam violente. Spre deosebire de proba de înot de la half ironman, de 2 km, unde am înotat 90% spate, aici am ales stilul liber și nici nu aveam altă șansă. Am combinat liber cu un fel de bras. În mod enervant, regulile din bazin nu se mai aplică și aici, decât dacă faci antrenamente consecvente la bazin și rulaj la greu. Aici e cu totul, cu totul altceva, din cauza aglomerației și a loviturilor, poate deveni o cursă de pură supraviețuire, dacă nu ești atent. Din acest punct de vedere, proba de înot începe să-mi devină cea mai antipatică. Mereu dau peste cel puțin unul care, înotând cam în același ritm cu mine, mă lovește brutal și nici nu se obosește să își coordoneze corpul ceva mai departe de concurenții pe care îi lovește la greu. Deci singura variantă este să renunț și să stau în spate, unde e mai puțină aglomerație, căci să stau în plutonul din față nici nu se pune discuția :-)
Traseul era un fel de dreptunghi, marcat cu imense baloane portocalii. Înainte de start, fiecare avea înscris pe un picior și pe un braț, numărul de concurs. La ce folosește chestia asta, nu am înțeles niciodată, din moment ce ai chipul de cronometrare la picior. Și apropos chip de cronometrare: nu știu ce s-a-ntâmplat cu el la acest triatlon, dar tare m-a chinuit pe picior, m-a jenat, nu se fixa bine, trebuia tot timpul să umblu la el, avea acolo la arici o chestie înădită. Supărător și desigur că a determinat niște timpi pierduți aiurea.
Ieșirea din apă începea, la prima vedere, la momentul când puteai  atinge solul cu picioarele, dar erau câțiva metri în care mâlul îți ajungea până la genunchi, așa că înotai. Dar până să te prinzi de chestia asta, mai pierdeai ceva timp. Se trecea prin poarta roșie de pe mal, apoi prin cea neagră, peste covorul cu banda electronică de cronometrare, și se alerga spre poarta roșie de start. Se intra în apă și se mai înota o tură. Chiar mi-e greu să comentez varianta asta de probă de înot. Tind să cred că prefer înotul dintr-o singură bucată, fără alergare pe uscat între ture și comentariile sunt și ele pro- și contra-, pe forum.
Tura a doua a fost cam deformată, una dintre balize deplasându-se destul de relevant și cred că am înotat 1 km per total, nu 900 de m, cât era declarat.
Cu tot cu alergare și deviere de baliză timpul pe care mi l-au înregistrat a fost de 22min46 sec. În 2011 înotasem la 22min40sec, dintr-o singură bucată, deci anul acesta clar un timp mai bun, aș aprecia eu chiar mai bun cu 2 minute, dat fiind alergarea și implicațiile întregii proceduri.
Tranziția 1: de la înot la bike
2min47sec am stat în tranziție. Am dat jos casca și ochelarii de înot, m-am așezat pe pământ să-mi pun șosetele și șoșonii de alergare, mănușile de bike, ochelarii și casca de bike, nr. de alergare, camelbag-ul în spate și run! Din apă mai ieșeau concurenți.
Mountain bike
Cei 23 de km de bike i-am suportat foarte greu. Pe de o parte șaua mult prea joasă care a fost handicapul principal la urcări, pe de altă parte canicula. Am fost întrecută de mulți chiar pe primii 2 km de urcare pe asfalt. Un pic demotivant pentru mine, dar nu aveam cum să schimb starea lucrurilor.
Am ajuns sus la barieră, am fost direcționați spre stânga, apoi urma coborâre și apoi se intra pe iarbă, în urcare, spre stânga. Eh, aici, deși foarte clar marcată curba spre stânga, spre marea mea surprindere – ca și la Fără Asfalt, de altfel – un pluton de vreo zece concurenți nu văzuseră marcajul și pedalau departe deja, în sus pe o urcare cu iarbă. Nu-mi venea să cred. Am urlat la propriu: ”Heeei, ați greșit traseul!!!!”, dar nimeni nu m-a auzit. Un băiat din fața mea ar fi luat-o după ei, dar așa și-a dat și el seama că era greșit și cei din spatele meu, care veneau imediat, m-au urmat. I-am și spus unuia: ”Îmi pare rău pentru ei!” Aici doar cei foarte bine antrenați pot urca segmentul de urcare, eu mereu îl parcurg pe lângă bicicletă.
Traseul îl parcurg pentru a treia oară, a doua oară în condiții de secetă, îl știu, nu prea e prietenos, anul acesta au fost ceva modificări de relief, segmentele nisipoase au fost mai lungi și încărcate cu mult mai mult nisip (efect al defrișărilor oare?), coborârile au avut șleauri uriașe și au fost total neprietenoase, pe una dintre ele chiar am căzut și m-aș fi lovit extrem de rău între picioare, dar m-a ajutat la țanc un concurent din urmă (mulțumesc numărului 237 că a fost pe fază și mi-a ținut bicicleta în râpa aceea, Lorincz Romeo), așa că m-am ales ulterior doar cu ceva hematoane și dureri specifice.
Oricum, s-a simțit din plin diferența de performanță, căci de aproape doi ani nu mai particip la cursele de mountain bike și nu mai am nici rulaj, nici curaj, nici dramul de tehnică pe care îl acumulasem în 5 ani.
Am depășit puțini, de regulă la urcări. Am fost depășită de mulți, de regulă la coborâri. Într-o curbă nisipoasă, când era să cad a doua oară, m-a depășit decis și Maria Bădoiu (anul trecut pe locul 3 la categorie, anul acesta, pe locul 1). Dacă cumva va citi vreodată acest material, îi reproșez faptul că nu și-a anunțat venirea, așa cum se face în orice concurs de mountain bike, așa că era cât pe ce să avem un accident urât acolo, de care ea nici măcar nu și-a dat seama, dar eu am rămas pe loc pentru redresare.
În rest, cei aproximativ 5 km de asfalt din ultima parte a cursei m-au ucis.
O chestie pe care o menționez din nou legată de hidratarea pe tura de bike și pe care am menționat-o (inutil) și anul trecut: când ai așa o caniculă teribilă afară, cum pui tu primul punct de hidratare abia la km 15???? E loc destul să se fixeze un punct de hidratare și mai pe la km. 8 undeva, cu siguranță ar fi binevenit multora (mă refer la amatori, nu la sportivii de performanță).
*Organizatorul a spus azi, 22 iulie, după ce a citit acest material, că va organiza în 2013 acest punct de hidratare și pentru proba de individual. 
Apa din camelbag-ul meu era atât de caldă, că nu prea ți-o doreai să o bei, dar nu am regretat că am cărat-o, mi-a fost de mare ajutor.
Am terminat cei 23 de km în 2h20min, cu 6 minute mai mult decât în 2011. Dacă aveam șaua mea, sunt sigură că aș fi scos un maxim de 2h05.
Tranziția 2: de la bike la run
Am ajuns la standul meu din tranziție și nu mi-a venit să cred că pe locul bicicletei mele era o altă bicicletă. Lângă mine erau două foarte tinere concurente, pe care de altfel le-am și văzut pe podium, pe locul 1, au terminat în același timp. Sunt prietene, colege sau surori, nu știu. Cert este că una dintre ele mi-a invadat spațiul din tranziție și am pierdut timp să dau bicicleta ei la o parte, încurcându-mă printre lucrurile de pe jos. La finalul cursei i-am spus ca pe viitor să fie mai atentă, nu se face așa ceva într-un concurs. A spus că nu și-a dat seama.
Am cheltuit mai puțin de un minut în tranziția a doua, am pus bicicleta, am dat jos casca, mănușile și camelbag-ul, mi-am pus casca de alergare și am pornit pe cei 6 km de
Alergare.
Prima poză după finish, când am ajuns la lucrurile mele din standul de tranziție
Aici am depășit per total vreo 5 concurenți, nu mai mult. Urcarea de la lac, pentru aprox 1,5 km, e ucigătoare pentru picioare. Dar e la umbră. Și au schimbat un pic din traseu, nu se mai iese la Cabana Sf. Ana, ci la asfalt, spre barieră. Nașpa, că e soare și aglomerație.
Nu prea e mult de povestit pentru doar 6 km. Am cheltuit 42min aici, față de 46 în 2011 (54min în 2010), fără să trag exagerat de mine. Era mult, mult, mult prea cald, era coșmar.
Finish-ul a fost discret, fără atmosferă. Ca și anul trecut, aceeași chestie cu nu te ajută nici un voluntar să-ți scoți chipul de cronometrare, doar ți se solicită destul de imperativ. Fiecare primește o medalie de finisher.
Cam asta a fost cursa mea. Puțin nemulțumită de deplasare în general, cu peripețiile de vineri, cu nesomnul de peste noapte, cu alte peripeții care au urmat sâmbătă seara și cu alte aspecte despre care mai bine nu comentez.

Timpii mei, rotunjiţi:
900 m înot, inclusiv alergarea dintre porţi: 9min21sec / 12min25 sec = 22min46sec
Timpul mai îndelungat la tura a doua se justifică prin includerea în el a segmentului de alergare şi a bucăţii de start, intrarea în lac fiind de adâncime foarte mică cam pe o distanţă de 20-30 m.
23 km mountain bike: 2h20min
6 km alergare montană: 42 min
Timp total: 3h24min faţă de 3h22min în 2011 (locul 1/6),
                    la 7 min mai târziu de locul I (Maria Bădoiu).
La general, locul 168/209 (lista de pe site nu este corectată, cei descalificați apărând acolo cu timpi net superiori).
Au fost 65 de ștafete, formate din doi sau 3 concurenți fiecare. 
Kitul de participare a constat într-o doză de Isostar, un tricou din bumbac, fără mânecă, cu sigla concursului pe față și logo-urile sponsorilor pe spate, o curea cu buzunărel de prins numărul de concurs - foarte utilă la concursuri, bună idee! - și o sticlă de apă plată, de 500 ml.
 echipa voluntarilor :-)
Povestirea participării din 2011 

Kommentare:

  1. curat ghinioane!!! abia astept sa vad daca ai concurat, cum ai rezolvat cu saua de la bicicleta, ai gasit-o?

    AntwortenLöschen
  2. ba oameni buni, concursul asta se desfasoara in ROMANIA! nu inteleg de ce la inscrieri, cat am stat acolo in fata celor doua domnisoare, mai mult de 10 minute, ele vorbeau doar in maghiara! stateam absolut ca idiotii si nu intelegeam nimic din ce se vorbeste, la mine in tara mea, se intampla asa ceva. Ne-au cumparat cumva ungurii si eu nu am aflat????? Anul viitor ma duc direct la unguri daca vreau sa fiu tratat in halul asta, multam frumos!

    AntwortenLöschen
  3. Multumim mult pentru acest material, asa macar oricare dintre organizatorii de evenimente afla ca nu este totul roz si frumos. Sunt lucruri pe care cel mai bine o simt concurentii pe propria lor piele dar rareori ajunge feed back-ul la organizator. Sunt critici negative si si pozitive din care invatam. Conform feed-backului primit putem sa facem ca la anul sa avem grija la inscriere, sa mai avem un punct de alimentare la 8 km......
    Multumim mult, si pentru anonymus nu v-au cumparat ungurii ci pur si simplu fetele erau depasite de situatie si cred ca din acest motiv vorbeau intre ele in ungureste(la anul incercam sa vorbim mai mult in romaneste) 1000 de scuze

    AntwortenLöschen
  4. Zsolt, scuzele se accepta, ti-am citit acum comentariul. Daca un organizator a ajuns sa reactioneze la asemenea materiale si critici, e posibil ca Romania sa mai aiba un pic de sansa! Salutari celor doua domnisoare depasite de situatie, materialul de aici m-a ajutat sa inteleg putin si din culise, altfel nici Dunarea nu va mai spala :-) Cu siguranta vin si anul viitor, chiar daca nu voi invata sa vorbesc ungureste. Bafta si felicitari acestui blog!

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)