Dieses Blog durchsuchen

Mittwoch, 19. Februar 2014

De la fisură la recorduri personale :-)

Poate că mă înșel, poate că e doar auto-sugestie, poate că mi se pare .... habar nu am. Cert este un singur lucru: cifrele vorbește! Sau dacă nu, înseamnă că toate ceasurile mele s-au stricat subit!
 Deși mereu altfel decât ceilalți, de când mă știu (Mamă, nu știu dacă să spun ”Danke” sau nu!), adică de pe la zburdalnica vârstă a grădiniței, când toți copacii și toate gardurile erau ale mele și stăteam cam des legată la propriu de cordonul educatoarei, că nici băieții nu erau atât de ”răi” și nebunatici ca mine, mediocritatea nu m-a ocolit și, din momentul în care am conștientizat-o, nivelul de frustrare a cunoscut dimensiunea necunoscută a infinitului. Și, pentru a mă auto-vindeca, de atunci mă uit cu mai mare atenție în jurul meu și descopăr că prea mulți mă depășesc, doar că au o genă a tupeului și lipsei măsurii asupra propriei persoane pe care eu nu le-am avut în dotare și de aici încolo nici nu mă aștept să le găsesc pe undeva, printr-un colț, ca apoi să strig în gura mare că ce revelație am!
   Deși neargumentat și prea devreme pentru un bilanț personal al anului în curs, am început noul an cu năstrușnica idee că va fi un an pe cinste! Din multe puncte de vedere. Mental mi-am resetat prioritățile și voi putea vorbi despre noua ordine doar după ce voi vedea că se prinde vreun contur. Deocamdată, starea de așteptare ..... is killing me!
   Oricum, sportul nu mai este în vârful piramidei. Nici nu știu, nu sunt sigură că a fost vreodată. Poate în 2011 și 2012. Voi putea aprecia mai bine mai spre toamnă, prin comparație. Oricum, de atunci s-au schimbat atât de multeee ....
   Deci, am decis că 2014 este un an deosebit. Primii pași i-am făcut, restul nu mai depinde de mine. Nu, nu dau acatiste. Eu cred în karma și-atât și știu sigur că este credința care mi se potrivește, pentru că la aproape 50 de ani ai atât de multe episoade lăsate în urmă pe care să le analizezi și să le înțelegi, încât poți recunoaște anumite aspecte din viața prezentă.
   În ianuarie, când mă simțeam atât de optimistă, odihnită, îmi intrasem într-un ritm nebun-nebun de mișcare outdoor - adică zilnic 15 km de ceva (alergare sau role), iar dacă nu cei 15 km, atunci 50 de km de bicicletă măcar. Mișcare, lectură și scriptologie.
   Apoi a reînceput jobul și a urmat o neașteptată săptămână de depresie, neputând să mă readaptez la trezitul în zori, 6.30.
   Apoi a venit viscolul și a fost și mai crunt, că trebuia să mă trezesc și mai devreme, că în loc de bicicletă aveam să apelez la autobuz, deci aveam nevoie de jumate de oră în plus.
   Între cei 15 km zilnici și venirea viscolului, într-o seară, pe 15 ianuarie mai exact, mă duceam în alergare - pe post de mijloc de transport -, din punctul A spre punctul B, 7 km, cu frontala. De la punctul B spre punctul final C mai aveam de alergat 11 km. Deci în total 18 km. Ei bine, la km 8 am căzut! A fost o căzătură ciudată. O reacție care nu pare a avea vreo legătură cu mine m-a ferit să cad pe burtă, implicit să-mi pleznesc fața, ochelarii, capul de asfalt. Ca și cum o mână m-a rotit un pic spre stânga. Așa că am căzut pe coaste. Unde nu am amortizare deloc. Alta era povestea dacă cădeam pe pulpele superioare ale picioarelor, aș fi zis că aterizez pe perne! Dar nu, de ce să-mi fie mie moale?! Viața-i dură, frate!
   Nu știu ce-i cu căderile astea pe stânga, că toate accidentele mari și căderile grave tot pe stânga au tras. Cântărește inima mai mult probabil ....
   Durerea la ultima coastă s-a instalat instantaneu. M-am ridicat cu greu, singură și am început să fac rotiri de brațe, mergând mai departe. Mă durea rău. Dar rău! Aveam opțiunea de a aștepta un autobuz, căzusem aproape în stația liniei 104. Mergeam cu el până la Eroilor și de acolo aveam altceva care m-ar fi lăsat în fața blocului, punctul C, destinația mea finală. Culmea e că nici nu m-am gândit să mă opresc din alergare. Am zis că mișcarea, continuarea mișcării este cel mai bun remediu pentru o coastă zdruncinată. Așa că am continuat alergarea pentru încă 10 km într-o oră. Era ritmul meu obișnuit de alergare pe străzi, fără stress sau panică de timp.
  Joi, cu dureri relevante în coastă, m-am încăpățânat să mă duc tot cu bicicleta la job. Vineri am cedat și am luat autobuzul. În week-end am zăcut și luni m-am prezentat la medic. Fisură de coastă, nimic grav, dar dureros enough, o rețetă de tablete anti-pain și anti-inflamatorii și concediu medical, ca să stau cuminte.
   Ziua de luni în sine a fost o mare provocare. În Țara Absurdistan, în prima zi de concediu medical trebuie să prezinți angajatorului și țidula respectivă .... dar mă abțin de la alte comentarii. Pe mine m-a afectat pentru că orice drum în plus de făcut însemna dureri, timpi morți de așteptat prin stațiile de autobuz, înghesuială .... societatea în care nu că nu ești sprijinit, dar ești și ajutat să mori cu zile!
   Am stat o săptămână cuminte. Am savurat timpul petrecut în casă, sincer vorbind. Nu am luat niciun medicament prescris, am băgat doar somn și repaos.
   După o săptămână m-am prezentat la job. A fost exact perioada când a început nebunia zăpezii, un oraș scufundat în dealuri de zăpadă răvășită. Evident că, pentru prima oară în ultimii trei ani de zile, mi-am făcut un abonament de o lună la un mijloc de transport în comun. 30 de lei pentru o linie de autobuz.
  După două săptămâni de la căzătură aveam o neliniște. Am evitat să ridic, să mut lucruri. Mă durea și când ridicam de jos un biblioraft gol. Dar la job, dacă tot te prezinți, ești luat de bun, nu vine nimeni să ridice în locul tău, toți sunt ocupați. Așa că, silită de împrejurări, a trebuit să-mi fac treaba în condiții normale și să-mi înghit durerile ca pe găluște cu prune date prin pioneze :-)
   Am analizat, m-am gândit și am decis să intru într-o piscină. Cum lucrez într-o clădire cu piscină ..... 
   Întâlnirea cu apa a fost divină. A fost o revelație. Am înotat aproape 500 de m, ușor ... wow!
   A doua zi m-am dus din nou! Am mai înotat 700 de m. WOW!!
   Pe 15 februarie, sâmbătă, la exact o lună de la teribila căzătură, m-am dus la Complexul Olimpic de la Izvorani. Ultima oară fusesem în aprilie 2013. A fost copleșitor. Singură în hala aceea mare, cu atâta apă în fața mea, atât de adâncă ...... un soi de frică m-a cuprins, dar mi-am dat drumul în bazin. Eram copleșită pur și simplu. 
   Doi km jumate într-o oră și zece minute este cel mai bun timp al meu la înot, cel puțin într-un bazin unde pierzi timpul cu întoarcerile. Și au tot fost 50 de întoarceri!
   În seara precedentă, pe 14 februarie, ieșisem la prima alergare outdoor. Surpriză mare, 13 km alergați într-o oră și 20 de minute. Așa, pur și simplu.
   Sâmbătă, după înot, am mai dat o tură de 15 km într-o oră jumate. Mi se părea de necrezut!
   Duminică pauză. De fapt nu. O pedală pe home trainer, 28 km/1 h, un alt record, pe bune!
   Luni am mai făcut un test. A fost cea mai rapidă alergare pe care am făcut-o vreodată: 8 km în 40 de minute. Cinci minute per km timp de 8 km este un record personal. Cu vreo 5 km sub 5 min/km. Incredibil! 
Și imedial un cool-down de 3 km/18 min, inclusiv un deal de vreo 500 m.
   Ideea este că, deși nu mă aventurez în a face recomandări cum să procedați, povestea asta mi se pare interesantă de urmărit.
   Mă gândesc uneori că am căzut pentru că prea ”o luasem razna” și era nevoie de o pauză de mișcare. Revenirea e prea rapidă, prea neașteptată, prea surprinzătoare pentru mine.
   Nu știu ce va urma, momentan am trei zile de pauză totală din cu totul alte motive. Dar simt că încep să mă cunosc tot mai bine. Este ceva foarte important, pentru că doar așa știi cum să te protejezi și poți recunoaște cel mai bun timing personal.
   Listen to your brain!
                        Listen to your body!
                                            Do not ignore your feelings!
                                                                    Keep your experience alive!
   

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)