Dieses Blog durchsuchen

Freitag, 7. Februar 2014

”Mănâncă&aleargă” - Scott Jurek - recenzie_ep.2: copilărie dureroasă

Episodul 1 - ideea de recompensă


Recitind cartea lui Scott Jurek, cu înghițituri mai mici și la un pace relevant mai lent decât la prima lectură, îmi dau seama că este una dintre cărțile pe care le-aș recomanda nu doar sportivilor, dar mai ales tinerilor răsfățați. Răsfățați de familie, de context, de soartă. Ale căror șanse de a face față unor greutăți reale care intervin în viață sunt fie relevant diminuate, fie egale cu zero.
Celor care-și  bat joc nu doar de propriul organism, dar și de resursele materiale, materiile prime și mediul înconjurător sub diverse forme.
Celor care risipesc pentru a se răzbuna sau pentru că pur și simplu nu le pasă, pentru că nu ei suportă cheltuiala a ceea ce consumă.
Celor care, deși au puterea și poziția de a impune o conduită care să protejeze consumul redus de resurse, preferă să rămână în colțul de maxim confort și să se facă că nu observă, doar pentru că banii respectivi nu sunt din propriul lor buzunar.
Celor care se plâng că a nins și ajung cu greu la locul de muncă, pentru că au uitat să mai meargă și pe jos mai mult de 500 de metri. Sau chiar nu au mers niciodată pe jos, pentru că par a se fi născut direct la volanul mașinii.
Celor care nu au îndrumarea necesară și sprijinul familial de a se conștientiza pe sine și de a începe mai devreme să caute ce vor să facă cu viața lor.
”Cu toții trecem, uneori, prin momente în care ne punem întrebări. Face parte din natura umană să ne întrebăm cum de am permis să ajungem în anumite situații și de ce viața ne ridică atâtea obstacole în drum. Numai sfinții sfinților și cei mai mari naivi întâmpină orice durere ca pe o provocare, percep toate pierderile ca pe o binecuvântare.”
Celor care se agață cu mare ușurință de renunțare și târzie lamentare, întrebându-se apoi, după 40-50 de ani, de ce nu le-au ieșit anumite lucruri importante în viață, pentru care aveau talent în cantități enorme.
”Când mergeai la cules de afine, cireșe, culegeai ore în șir. Iar când mergeai la pescuit cu bunicul Jurek, dacă te plictiseai, asta era, stăteai și pescuiai. Învățam ce înseamnă răbdarea în timp ce făceam sarcini plictisitoare dar, mai important, am învățat să îmi placă munca repetitivă și solicitantă din punct de vedere fizic.”
Dacă prima lectură a cărții am făcut-o din curiozitate, a doua se pare că o fac dintr-o anumită empatie mai profundă decât mi-ar fi plăcut să fie.
O copilărie complicată, lipsită practic de ceea ce definim azi ca ”deliciile copilăriei”, marcată prin foarte multă muncă (ajutor în gospodărie) de la o vârstă fragedă, responsabilități mari prea timpurii, disciplină de fier impusă de partea parentală, renunțări la lucruri care ar trebui să aparțină stadiului respectiv al vieții (joacă, mofturi, hoinăreală, răsfăț), izolare, austeritate și lista ar putea continua.
”Aveam 6 ani și așezam lemnele de foc afară, când o mașină s-a oprit în fața porții. (....) era a unui prieten din Proctor (8 km distanță). Mama lui îl adusese să ne jucăm împreună. Am scos un chiot și am rupt-o la fugă spre mașină, când o voce aspră m-a oprit.
- Te poți duce la joacă după ce terminăm de aranjat lemnele. Și la cum se prezintă situația, mai durează încă două ore.
Era tata și știam că n-are rost să comentez. Așa că i-am dat vestea în șoaptă prietenului meu, iar el i-a spus mamei lui. Ea mi-a aruncat o privire, apoi și tatei, după care au plecat. M-am întors la aranjatul lemnelor.”
Citind așa ceva și multe alte chestii în această carte, e imposibil să nu mă raportez la un trecut pe care am crezut că l-am digerat cu bine. 
Cu diferențe destul de mari de context, copilăria mi-a fost marcată de izolare, bătăi, pedepse gratuite, extrem de multă muncă fizică, responsabilități mari prea timpurii, sărăcie. O mamă bolnavă, fără figura tatălui prin zonă, la vârsta de 4-5 ani stăteam singură, încuiată în casă, bolnavă de vreo boală a copilăriei, în timp ce mama era la lucru. Fără telefon. Nu am avut șansa să avem telefon în casă până pe vremea adolescenței mele, cererea mamei pentru instalarea unui post telefonic a fost onorată de autoritățile române de atunci după 11 ani!
Apoi, la șapte ani, mama a devenit pacient al unui spital, eu eram în clasa întâi, cu cheia de gât. Știam să fac cartofi prăjiți și ouă. Și mămăligă știam să fac, deși cu cocoloașe, dar nu puteam să o răstorn când era gata, tuciul roșu și rotund era mult prea greu pentru brațele mele. Nu a stat nimeni să-mi controleze temele, să-mi facă ghiozdanul, să-mi facă pachețelul de mâncare pentru școală. Cine? Nu era nimeni prin zonă, târziu (prea târziu!) am înțeles de ce mama s-a ”furișat” aproape toată viața ei printr-un oraș mare precum Bucureștiul, dorind să nu iasă în evidență în timpurile comuniste.
”Tatăl meu nu era, totuși, singurul care menținea disciplina în familie. Când nu eram cuminte, mama obișnuia să mă plesnească cu aceeași lingură de lemn cu care amestecam aluatul. Ea a fost cea care mi-a interzis să mă uit la televizor mai mult de cinci ore pe săptămână.”
”Bătaia e ruptă din Rai!” - probabil gândea mama când mă croia fie cu făcălețul de mămăligă, fie cu un instrument mult mai crunt: cureaua din piele subțire pe care o moștenise de la tatăl ei, membru onorant al marii  burghezii de dinaintea războiului. Mi-a spus de câteva ori că ”măcar eu i-am scos catarama!”. Culmea cinismului mi se părea atunci când mă punea să o aduc singură la locul de execuție, căci cureaua aceea maro, îngustă și subțire, avea un loc bine stabilit în casă. Era la îndemână. Deși am fost, în același timp, ”un drac de băiețoi” și ”un înger de copil”.
La televizor aveam voie doar duminica, la serialul pentru copii de la ora 9 și la ora prânzului, între 13 și 14. Ridicarea de la masă în timpul servirii mesei era ”streng verboten”. 
Bine, că timp de televizor nici nu prea am avut eu. Începeam ziua la ora 6, înainte de 7 plecam de acasă, făceam între 60 și 100 de minute până la club/școală (iarna, mai ales, când erau 3 luni de zăpadă și viscol prin București, nu un singur viscol pe sezon!) și ajungeam acasă seara, în jurul orei 20. Asta a fost copilăria mea începând cu vârsta de 8 ani - când am început sportul de performanță la Dinamo - și până la 15 ani, când am renunțat la sportul de performanță. Și la sport în general.  
”Uneori, pur și simplu faci anumite lucruri!” - este motto-ul obsedant al cărții, cuvintele cu care Jurek a fost crescut. Diagnosticată cu scleroză multiplă, mama lui a devenit o povară de la un moment dat și treburile pe care le făcea ea în gospodărie au trebuit să fie preluate de Scott, fratele și sora lui fiind mai mici decât el cu doi-patru ani, dacă am reținut bine.
Aș vrea să pot spune altceva, că eram recunoscător să fiu de ajutor, că apreciam posibilitatea de a o ajuta pe femeia care mă iubea, dar adevărul este că uram acele sarcini. Uram ce se întâmpla cu mama. Niciunul dintre noi nu putea spune un cuvânt, totuși, din cauza tatălui meu, care fusese în marină și credea în disciplina militară, treburile se derulau pentru că uneori, pur și simplu trebuie să faci anumite lucruri! Fratele și sora mea, dar mai ales eu, trăiam practic în frică. Odată, după ce am stat o oră să aranjez lemnele, tata mi-a spus că le pusesem de mântuială și le-a dărâmat. A trebuit să o iau de la capăt.”
Aveam opt ani, eram în clasa a doua, când mi-am pierdut mărțișorul pe care îl purtam în piept. Am pierdut destul de multe lucruri în copilărie. Cum mama avusese o autoritate și o putere extraordinară să-mi insufle sentimentul de frică doar prin priviri și gesturi nesesizabile de ceilalți, eram un copil care știa ce este frica de durerea fizică și nu numai. Așa că, pentru mine, frica față de bătaia pe care aș fi luat-o dacă mama ar fi descoperit că pierdusem acel mărțișor, a fost atât de puternică încât după școală nu m-am mai dus acasă, ci am rămas teleleu prin marele parc al zonei, bântuind cartierul prin frigul lui martie. Seara, târziu, pe la zece, o femeie de pe stradă m-a întrebat de ce plâng și i-am spus că mi-e frică să merg acasă pentru că am pierdut un mărțișor. Pentru ca povestea mea să nu pară chiar atât de ridicolă, i-am spus femeii că era un mărțișor din aur!
Nu mai țin minte cum am revenit acasă și ce s-a întâmplat în seara aceea. Care seară, că era deja noapte și eu aveam opt ani și dispărusem de acasă de vreo 12 ore .... Cu siguranță că mama nu m-ar fi bătut pentru pierderea acelui mărțișor, dar acesta era nivelul fricii mele.
*
Unii vor dori să citească cartea doar pentru rețetele dezvăluite de un ultramaratonist extrem și vegan. Eu le sugerez să citească cartea pentru descoperirea anumitor valori și principii aproape pierdute, fără de care rasa umană nu are un viitor prea îndelungat. Nu vă așteptați să găsiți în cartea asta rețeta prestabilită a marilor performanțe. Căci în spatele performanțelor lui Scott Jurek stau:
- muncă,
- durere, 
- sacrificii și 
- probabil milioane de km alergați în neștire, mereu și mereu și mereu, în condiții greu de imaginat.  
(va urma

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)