Când destinația devine călătorie: Rowmania Delta Triathlon 2013_EP.3 - CAPIDAVA

Înapoi la episodul 2
"La intrarea în satul Capidava, pe terasa înaltă a Dunării, apar zidurile masive ale cetăţii romane şi bizantine, ridicată pe un masiv de calcar care străjuieşte şi astăzi apele bătrânului Danubiu!" 

 

fotografie din 2007

"Capidava este un toponim getic, care, potrivit lui W. Tomaschek (Die alten Thraker, II, 2, 83) s-ar traduce prin "asezarea de la cotitura" - adica tocmai cotul pe care il face fluviul intre satele Dunarea (vechiul Boazcic) si Topalu." (Topalu se află la 6 km distanţă).

fotografie de la începutul anilor 1970

Deci iată-mă în Capidava, amintindu-mi de lecțiile de istorie din școala primară .... Cum nu ajunsesem vreodată în viața mea în această parte a țării, desigur că totul era nou și incitant și cum una dintre primele mele dorințe era să devin arheolog ....

De la intrarea în sat și până la intrarea la ruinele cetății vechi de aproape două mii de ani, drumul șerpuiește charmant prin ținut. Ruinele se dezvăluie libere pe dreapta drumului.

Am lăsat mașina pe iarbă, lângă drum și am intrat pe potecă, spre zidurile care, din păcate, nu vorbesc pentru toată lumea. Dinspre șosea venea cu pas rapid băiatul care la intrarea în sat se juca cu cățeii. Deși nu-mi place hărțuirea și nu agreez să mi se ceară sau impună ceva, deși întrevedeam o nouă cheltuială la orizont, neplanificată și deloc binevenită, puștiul avea un charm aparte de genul ”Pistruiatul”, așa că l-am lăsat să-și facă treaba.

Îl cheamă Alex și are 14 ani. Vara și-o petrece pe lângă arheologii care staționează aici de la jumatea lui iunie până pe 1 septembrie. Deci tocmai plecaseră. Îi plac apusurile de soare privite de sus, dintre ruine, deasupra Dunării ..... Știe că este un privilegiat să fie născut aici și să dispună de libertatea și liniștea pe care mulţi dintre noi nu o mai găsim.

Nu are internet, deci nu-i pot trimite pozele făcute. Un puști isteț, activ, cu inițiativă.

”La aproape 20 de km. in aval de Cernavoda, Dunarea face o mare cotitura, marginita pe dreapta de peretii verticali ai unor faleze de calcar, iar spre stanga de malul impadurit ca o perie al Baltii Ialomitei, luandu-o mai intai spre nord-est, apoi spre nord ca sa se mai intoarca inca o data spre nord-vest. O data facut acest urias ocol, in care fluviul a ros adanc din faleza de calcar a malului Dobrogean, albia se ingusteaza drastic si stim ca, de asemenea fundul fluviului se inalta, asa incat vara, cand apa scade de caldura, vapoarele nu mai pot trece.

 In fundul marii cotituri sta pitit, intr-un soi de gavan, satul actual Capidava, care si-a luat numele recent de la cetatea romana ale carei ruine il strajuiesc de pe un pinten stancos situat la SSE de sat. De acolo, de langa cetate, apusurile de soare, cand astrul moare in apele Dunarii, moarandu-i undele in toate nuantele curcubeului, se vad ca adevarate simfonii de culori si de lumina.”

”Imperiul roman ajunsese la Dunare inca din anul 14 d. Chr., cand generalul Aelius Catus a si intreprins o expeditie dincolo de fluviu pentru a-i tine la respect pe neastamparatii daci si pe proaspetii lor aliati, sarmatii. Dar legiunile nu-si desfasurasera efectivele decat pana la Durostorum, nordul Dobrogei de astazi fiind lasat in seama fortelor regilor sapaei, aliatii si protejatii romanilor, ajutati de fortele pe care le comanda Praefectus Orae Maritimae (comandantul litoralului). 

In anul 46, cand Regatul Sapaeilor a fost desfiintat, este probabil ca mici garnizoane romane s-au instalat in vechile asezari dacice de pe malul Dunarii, intre altele si la Capidava. Abia imparatul Domitian va realiza importanta strategica a pamantului dintre Dunare si Mare, folosind Dobrogea - sau dupa numele vechi Scitia Mica - drept baza de plecare a expeditiilor sale peste Dunare, impotriva dacilor. 

Soarta schimbatoare a acestor expeditii, efectul de dezorganizare pe care doua infrangeri succesive l-au avut, au impiedicat un efort sistematic de fortificare si garnizonare a malului Dunarii.”

  Imparatul Traian, in cadrul pregatirilor razboaielor daco-romane avea sa construiasca, cu detasamente ale Legiunilor V Macedonica de la Troesmis si XI Claudia de la Durostorum un castellum pe stanca de la Capidava care sa controleze vadul si sa stabileasca aici o garnizoana formata, probabil, din Cohors I Ubiorum. Se pare ca fortul de la Capidava nu a fost decat o veriga dintr-un sistem cuprinzand inca multe altele intre care trebuie amintite fortificatiile de la Carsium, Cius, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus. 

Fortul a fost prevazut si cu o instalatie portuara, cuprinzand un cheu, la apa, si magazii si alte anexe pe terasa imediat superioara, precum si cu un edificiu de terme - bai publice - in afara zidurilor de incinta, spre sud-est. Acest cheu era de fapt principala dotare a unei statii a flotei Classis Flavia Moesica a carei principala baza fusese stabilita la Noviodunum. 

Spre E si NE de cetate se intindea cimitirul tumular cu morminte de incineratie, cu inventare bogate, iar mai spre sud, un cimitir plan, cu morminte mai modest garnisite. Nu stim in ce masura fortul traianeic a avut un rol de jucat in cadrul episodului moesic din toamna primului an al primului razboi dacic (101 d. Chr.) cand a avut loc si marea batalie de la Adamclisi. Oricum el si-a indeplinit, in continuare, functia de garda a fluviului si a vadului de la Capidava, se pare ca fara prea multe probleme, in afara de schimbarea trupei de garnizoana, dupa 243 cand Cohors I Ubiorum este inlocuita cu Cohors I Germanorum civium romanorum, pana la sfarsitul sec. III d. Chr. 

Capidava se ridica pe malul drept al Dunarii, la jumatatea distantei dintre Harsova si Cernavoda, soseaua care leaga localitatile trecand chiar pe langa zidurile cetatii. Fortificatia are forma unui patrulater cu laturile lungi de la NV spre SE - 105m x 127m, cu ziduri groase de peste 2 m si inalte de 5-6 m, cu 7 turnuri de peste 10 m, din care 3 turnuri dreptunghiulare, 2 turnuri in sfert de cerc si 2 turnuri intermediare in forma de potcoava (U), o poarta lata de 2,50 m situata pe latura de SE care facea legatura cu restul teritoriului si o iesire strategica pe latura de SV a turnului dinspre Dunare, unde era amenajat portul.

Cetatea ocupa un loc important in sistemul defensiv roman facand parte din seria de castre si fortificatii ridicate in timpul imparatului Traian, la inceputul secolului al II-lea, in cadrul masurilor de organizare a limes-ului dunarean. Locul era deosebit de potrivit caracterului constructiei oferind o vasta arie de supraveghere: un masiv stancos care se inalta intre piciorul pantei ce coboara dinspre NE si Dunare. Masivul prezenta un avantaj din punct de vedere strategic si anume un șanț natural care pornea din Dunare, il ocolea pe partea de NE, pana aproape de coltul de est al cetatii. De altfel, forma masivului a impus forma si orientarea castrului.

Importanta strategica a locului a determinat instalarea unei statiuni militare precum si amplasarea si dezvoltarea unui centru civil in epoca romana. Castrul, situat langa un vad de trecere a fost construit de detasamente din Legiunea V Macedonica si Legiunea XI Claudia. Toponimul getic de Capidava - insemnand cetatea de la cotitura- confirma o locuire preromana, pozitia geografica deosebita explicand insemnatatea asezarii bastinase, loc care permitea comunicatia intre dacii din Dobrogea si cei din Campia Munteana. Tabula Peutingeriana ne ofera date exacte privind distantele dintre Axiopolis, Capidava si Carsium. 

Aceste distante coincid cu distantele dintre localitatile actuale Hinog - Capidava si Capidava - Harsova. In verificarea tabulei vine descoperirea unui stalp miliar in localitatea Seimenii Mici care da distanta de 18000 de pasi de la Axiopolis la Capidava adica 27 de km.

 "In prima jumatate a secolului al VI-lea d.Hr., numele Capidavei se regaseste in Ghidul de calatorie (Synecdemos) al lui Hierocles (637, 10), lucrare in care cetatea apare mentionata intre cele 15 orase (gr. póleis) ale provinciei.  Desi facand referinta la epoca romano-bizantina, cand a fost si redactat, Synecdemos-ul lui Hierocles este intaia sursa care afirma explicit statutul urban al Capidavei, pana in moment lipsind orice informatie literara sau epigrafica pentru accederea Capidavei la statutul municipal in epoca Principatului. 

 Mai mult, aici functiona in acea vreme si unul dintre cele tot atatea centre episcopale ale Scythiei, despre a carui existenta aflam gratie informatiei cuprinse intr-un text ulterior (redactat in sec. VIII-IX d.Hr.) - Notitiae Episcopatuum. Existenta unui episcopat in secolul al VI-lea d.Hr. la Capidava va fi contribuit, daca tinem seama de pozitia si rolul Capidavei in zona, la propagarea crestinismului atat in propriul territorium, dar si dincolo de limesul dunarean, in barbaricum.

In cursul sapaturilor arheologice din ultimele decenii, la Capidava au fost descoperite numeroase artefacte cu caracter crestin, intre care se disting mai ales piese din lut ars utilizate in scop liturgic sau decorate cu simboluri crestine, foarte indragite in epoca: un thuribulum (rom. cadelnita), ampullae sau eulogiae (mici recipiente din lut, in care pelerinii aduceau apa sfintita sau mir, la intoarcerea de la cele mai renumite sanctuare crestine ale vremii, cum este sanctuarul Sfantului Mina, de la Karm-Abu-Mina, in Egipt, ori Biserica Sf. Ioan de la Efes). Acestora li se adauga numeroase amfore, platouri si castroane importate din Asia Mica sau din Africa, decorate cu inscriptii si simboluri crestine."

"Pana in prezent, la Capidava au putut fi identificate ruinele unei unice bazilici, in coltul de nord al cetatii . Edificiul reprezinta cel mai semnificativ monument pentru viata religioasa a cetatii din cursul primelor secole ale Imperiului crestin (sec. IV-VI d.Hr.). Vazuta din punct de vedere al caracteristicilor sale planimetrice, bazilica apartine in mod clar primei jumatati a secolului al VI-lea d.Hr., marturisind influente ale arhitecturii religioase din spatiul syro-palestinian.
Bazilica a fost amplasata in coltul de N al cetatii, cel mai inalt si totodata cel mai vizibil punct din intreaga cetate. Ea suprapune un edificiu bazilical mai vechi si de mai mici dimensiuni, construit spre sfarsitul secolului al IV-lea. Din ultimul s-au mai pastrat doar urme ale absidei demantelate si distruse de lucrarile de amenajare pentru bazilica din secolul al VI-lea, precum si urme din fundatia zidului sau perimetral de vest."

***

După 35 de minute părăseam ruinele și promițându-mi să revin cu ceva lucruri utile pentru Alex. Deocamdată i-am lăsat un bacșiș și mi-am continuat călătoria de-o zi. Era foarte cald afară, drumul mă aștepta. Pe stânga se profila conturul Mânăstirii Capidava, cu siguranță un loc unde merită mers și stat.

 Mă despărțeau 7 km de Cernavodă și apropierea de ”civilizație” nu mă bucura neapărat, dar nu aveam de ales.

Cu siguranță că și satul Șeimeni merita să intre pe ruta mea, dar am luat-o la stânga, la momentul respectiv nestudiind harta pentru a afla că dacă o luam spre Șeimeni, de acolo puteam reveni pe drumul spre Cernavodă.

Eram deja de patru ore pe drum. Pisoiul se resemnase ...

Șoseaua urca și se pierdea spre cer, formând o imediată linie de orizont.

Imediat mă aflam la o ”răscruce de vânturi” unde indicatoarele îmi ofereau destulă informație. Evident că am oprit ... viața și răscrucile astea ....

Șoseaua urca din nou și la o curbă extinsă privirea mi-a fost atrasă de o imagine interesantă pe partea dreaptă:

Satul Șeimeni se cuibărea pitoresc. Un sat din Lunca Dunării pe care l-am pus pe lunga mea listă de ”to visit” and ”to feel”, pentru că locul are ”ceva”.

Primele detalii istorice care atestă existența localității Seimeni datează din jurul anului 1600, când o parte dintre soldații domnitorului Constantin Șerban Basarab s-au răsculat împotriva lui și au trecut Dunărea. Acești soldați, care formau armata plătită a domnitorului amintit mai sus, se numeau șeimeni.
Altă atestare documentară este legată de perioada din jurul „ciumei lui Caragea”, când populația a fost aparent decimată.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, zona a fost populată inclusiv de oieri din zona Nucet, cărora li s-au încredințat loturi de pământ, astfel devenind o parte din comunitatea locală.

*

Am părăsit locul, inevitabil. Călătoria mea se apropia dureros de final deocamdată, intram și orbecăiam o vreme prin Cernavodă, nenimerind din prima ieșirea spre autostradă. Ajungeam în București după șapte ore jumătate de când părăsisem Tulcea.

Înapoi la episodul 2

Când destinația devine călătorie: Rowmania Delta Triathlon 2013_EP. 2

Episodul 1 - click here
Și, așa cum ”life goes on”, tot așa și drumul meu prin Dobrogea, de una singură....

 Am trecut prin localitatea Cloșca, o așezare foarte mică, din ce îmi dădeam seama și unde există, chiar la șosea, un Schit al Marelui Mucenic Gheorghe.

Cum nu aveam nici un stres cu traficul, îmi permiteam să merg într-a-ntâia şi a doua, ca să mai adulmec, să mai fac fotografii peste mult literalizata Câmpie Dobrogeană ....

 şi aşa, uşurel-uşurel m-am apropiat de comuna Horia

Ţinutul uitat de timp .... exact aici mă aflam şi savuram privilegiul de a fi în mijlocul sălbăticiei încă nedistrusă de Homo Sapiens. Ici şi colo "vestigii" ale intervenţiei umane, cum ar fi nişte chestii din fier care au fost gândite iniţial ca "ustensile de joacă" pentru copiii din sat, cine ştie cu câte zeci de ani în urmă.
Comuna include administrativ trei sate: Cloşca, Horia şi Tichileşti. Horia este atestată documentar din 1877 şi se află la 2 km nord de DN2A Hârşova-Constanţa, în dreptul kilometrului 17.
Cele trei localităţi pe care le-am şi traversat de altfel, sunt aşezate pe o vale largă cu deschidere spre Dunăre. Pe firul văii curge pârâul Chichirgeaua care îşi formează cursul începând de la satul Cloşca.
La ieşirea din Horia am oprit să iau o tanti care făcea în disperare cu mâna. Pierduse autobuzul local şi venise la medic în Horia, ea fiind din Tichileşti, adică la aprox. 5 km distanţă. Aşa că i-am făcut un pustiu de bine şi i-am făcut loc în faţă.
"Din ce trăiesc oamenii pe-aici?"
"Munca câmpului şi creşterea animalelor şi primarul a adus nişte fonduri d-alea europene şi ne merge mai bine, că ne-am asociat şi nu ne mai e atât de greu."
Câte poţi afla pe un drum atât de scurt? Mai nimic. Am lăsat-o parcă în dreptul numărului 35 şi am demarat lent mai departe pe drumul pustiu. Ieşeam din Tichileşti, aflat la aprox. 15 km distanţă de Saraiu.

Habar nu aveam la acel moment că traversasem o colonie de leproși și ciudățenia este că informațiile pe care le-am găsit pe Wikipedia sunt în engleză, germană, mai puțin în română. Să-nțeleg că pe alții îi preocupă mai acătării istoria României....

Conform unui recensământ din 2001, localitatea ar fi numărat doar 22 de suflete .... Doamne, cum o fi?!

Totul a pornit de la construirea unei mânăstiri, ca apoi, în 1875, așezarea să devină o colonie unde se retrăgeau cei bolnavi de lepră. Există și o legendă conform căreia una dintre prințesele Cantacuzine, fiind bolnavă de această boală, a înființat colonia ca atare.

În iulie 1932, un grup de 25 de bolnavi aproape morți de foame la propriu, au intrat în orașul Isaccea, cerând de mâncare. Rămăseseră fără alimente pentru că guvernul nu mai plătise furnizorilor locali și aceștia nu mai livrau nimic.

Inițial, leproșii nu aveau permisiunea de a părăsi colonia - Doamne, ce viață o fi asta?! -. Se pare că încă există colonia, deși condițiile de viață s-ar mai fi îmbunătăți prin anii 2000, ca urmare a unor ajutoare din afara țării. Trist și umilitor ...

 Am mai oprit maşina o dată şi am privit în urmă, ca o despărţire .... lăsat în urmă un colţ de Terra neştiut de mulţi, nebănuit, un sterp colbuit şi ondulat de căldura soarelui într-un peisaj aproape pârjolit şi pierdut într-o tăcere plină de tâlc ...
Drumul continua, tăind mut câmpia deranjată de prea puţini oameni .... mie mi se pare un noroc că încă mai pot da de asemenea fragmente de rai, pentru că raiul nu se găseşte la supermarket ...

Indicatorul strâmb şi ruginit către o mânăstire mă trăgea de mână şi cu siguranţă aş fi intrat pe poteca invizibilă dacă nu aş fi avut pisoiul în maşină. Nu puteam pleca pe coclauri lăsând patrupedul într-o maşină închisă, care se încinge sub soare în doar câteva minute. Dar este, cu siguranţă, o zonă unde trebuie să revin în toamna asta, cu bicicleta pe maşină şi multe baterii în aparatul de fotografiat.
Intrarea în Topalu - sat pe malul stâng al braţului Ostrov al Dunării - este searbădă, nu inspiră nimic. Nişte tăieturi în asfalt ţi-aduc aminte că eşti la volan şi că poate le ocoleşti, chiar dacă rulezi doar în viteza a doua. Dar nu aveam vreun motiv să rămând în lâncezeală, pe stânga şi pe dreapta era doar vegetaţie înaltă şi uscată, aşa că am accelerat într-a patra.

 Sus pe firele electrice, o pereche de şoşoni se distra probabil privind trecătorii curioşi ca mine :-)
Am oprit maşina din nou şi am cotrobăit un pic prin zonă, deranjând un căţel cu picioare scurte şi trompetă destul de sonoră.

Satul a fost întemeiat de emigranţi români refugiaţi din Bugeac sau din Podişul Transilvaniei. Eu fost împroprietăriţi cu pământ şi s-au ocupat în special cu creştrea oilor şi pe acest drum chiar am văzut câteva turme blănoase, remarcabil de frumoase.

Toponimul Topalu este de origine turcă, fiind numele unui turc care a murit în 1877 în Războiul de Independenţă. "Topal" înseamnă "şchiop". 
Ca orice călătorie, şi aceasta trebuia să continue. Am trecut pe lângă o frumoasă troiţă (nu ştiu cum se numesc chestiile astea, sincer!)

 Foarte cald afară, aproape canicular. Înaintam lent, aşa cum mi se întâmplă când traversez zone noi, din care nu mă-ndur să mai ies. Sentimentul ăla că vrei să intri în eternitatea şi porii locului pe unde păşeşti .... aerul era vălurit de căldură, liniştea din jur era o binefacere de nedescris, luminozitatea era extremă şi acest lucru se vede şi în fotografiile supraexpuse, nefiind deloc un fotograf priceput şi neavând cunoştinţe tehnice.

La foarte scurt timp, în faţa ochilor razele soarelui reflectate în apa Dunării - braţul Ostrov - adăugau un plus de nebulozitate strălucitoare întregului tablou ce se desfăşura ca într-un film despre Evul Mediu ....

Intram în istorie, pe asfalt .... Eram în CAPIDAVA! şi aceasta era prima gospodărie, pe stânga, unde un băiat ce purta cu sine un flair local aparte, se juca cu un căţel, hârjoana lor atrăgând în secunde şi alte patrupede domesticite ...

  (aici urmarea despre Capidava)