Date contact:
Str. Portului nr. 34B, Tulcea
Telefon: 0744 514 867
contact@pensiuneadeltadunarii.ro
În rest, mi-a plăcut foarte mult şi am fost aproape de zona triatlonului (ceea ce a devenit foarte important pentru mine), luni dimineaţă am putut ieşi imediat pe faleză, pentru o alergare, deci plusuri şi minusuri. Managerul pensiunii, dl. Petre Bobârnac este o persoană stilată și a fost o plăcere să-l cunosc.
Cei 300 de km din Bucureşti mi-au luat cinci ore şi am ajuns la locul de cazare seara, la ora 19.
M-am cazat şi pe la nouă cred am coborât să iau o bere. M-am întâlnit cu Radu Magda şi Ionuţ Ancău, ulterior cu Sergiu Buciuc şi Claudia, soția lui. Cu primii doi am stabilit să ies şi eu a doua zi dimineaţă la o recunoaştere de traseu.
De la balconul camerei am putut urmări deschiderea oficială a Festivalului Rowmania, scena aflându-se la aproximativ 300 de m distanţă în dreapta, pe faleză.
A doua zi m-am întâlnit cu Radu şi Ionuţ la micul lor dejun, eu servind deja ceva adus de-acasă. Pe la 10 am pornit spre Lacul Ciuperca. Toţi eram pentru întâia oară în Tulcea. La gară băieții aveau întâlnire și cu Ciprian Bălănescu, așa că gașca s-a mărit.
Ne îndreptam spre plajă, la polul opus al lacului, unde știam că va fi acțiunea maximă de a doua zi. Pe lac erau deja canotcile pregătite pentru concursul de canotcă 10+1, la care se putea înscrie oricine de fapt.
Pe alee, din sens invers, venea un grup select din secuime, printre care și președintele Clubului Sportiv Trialuta din Sfântu Gheorge, organizator, printre altele, al Cupei României la triatlon. Cum nu comentasem deloc pozitiv Cupa României din 25 august 2013, a fost o bună ocazie pentru domnia sa de a iniția un dialog și eu cred că, deși parțial am vorbit unul peste altul de mai multe ori, ne-am cam lămurit care, ce și cum și ne-am dat frumos mâna pentru viitor. Pentru a doua oară mi-am oferit ajutorul pe segmentul de comunicare, acolo unde consider că ei stau cel mai slab. Deci mingea e în terenul lor.
În timp ce eu staționam pe mal la discuții, băieții s-au avântat într-un antrenament, așa ca înainte de cursă și ulterior ni s-au mai alăturat și Claudia cu Sergiu.
Între timp am aflat cum că se schimbase modificarea, startul nu mai era pe plajă, înotul ar fi urmat să se dea de pe un ponton la care se lucra ... nu insist cu detalii, acestea fiind descrise în concluzii - aici este link-ul.
Ne-am întâlnit cu Raluca Munteanu, din echipa de organizare, am înțeles că nu ne putem prelua kitul de participare, deși era ora 12, așa că băieții s-au dus să mânânce, eu am plecat mai departe pe bicicletă să văd orașul și parțial traseul de ciclism, nu înainte de a imortaliza zona unde urma să fie țarcul nostru de tranziție dintre probe.
Mi să părea cam expusă și neîncăpătoae, dar nah .... încă nu era amenajată. Îmi plăcuse la nebunie arealul lacului, era îngrijit, apa din zona plajei era mai curată decât cea din zona tranziției, unde urma să fie startul, dar de regulă te lași pe mâna organizatorilor.
Am rulat cam 2 km dus pe traseul de ciclism, ce eroare! Mă oprisem la poalele dealului de asfalt, nu-mi imaginasem că era de fapt inclus în cursa noastră de a doua zi!! Cam multe petice diforme și exagerat de multe capace de canal, mari, rotunde, defectuos amplasate ..... dar cum eu rulam prin trafic, regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului, mă gândeam că a doua zi, având tot bulevardul la dispoziție, situația va fi relevant mai bună. Ei bine, m-am înșelat. Cu atâtea clone de ”Dorel” care lucrează la ”întreținere drumuri”, e greu să ai o infrastructură rutieră prea bună în țara asta.
Orașul se prezenta charmant, luminos, mi-a plăcut.
După ridicarea kitului de participare m-am dus să alerg, vroiam să văd cum este o tură de lac, ce lungime are, cum mă simt. Nu mai alergasem nici un metru de la Reci, duminica anterioară.
Să nu uit să amintesc de conținutul chitului de participare, datorat unui sponsor deosebit de generos, după cum se vede. Conține chestii foarte utile unui sportiv și pe care nu prea ne îndurăm să le cumpărăm, nefiind deloc ieftine:
Duminică dimineață m-am îndurat și eu de un mic dejun pe la 8:30: cașcaval pane și omletă.
Pe la nouă jumate-zece am plecat cu aparatul foto prin zona de concurs, să văd ce fotografii pot face la cei de la sprint eventual.
M-am oprit de vorbă cu o doamnă ce purta uniformă de arbitru/voluntar, ca să aflu la final că era Elena Fidatov, o fostă atletă de top care s-a lăsat de sportul de performanță la 42 de ani! Dacă veți intra pe link, veți remarca - sper că, cu aceeași stupoare cu care am remarcat și eu - că informațiile despre domnia sa le datorăm exclusiv limbii engleze ....
Așteptau cu toții pe poziții, ea și alți voluntari, nedumeriți de ce nu apar cicliștii de la sprint! Era 10:15 deja.
Era cazul să merg și eu spre locul de start, așa că mi-am luat echipamentul și am purces. Startul încă nu se dăduse, fluierul răsunând abia la 10:53.
Am asistat cu plăcere la plecarea juniorilor în larg și ieșirea din apă, i-am urmărit prin tranziție, observând în același timp cam tot ce mișca în jur.
Peste tot se șoptea despre motivul întârzierii atât de enervante a startului nostru și faptul că nu se mai anunța cât mai avem de așteptat pe lângă zona de tranzit mă obosea fantastic. ”Știi de ce nu ne dă startul? N-o să-ți vină să crezi! Nu au destule cipuri de cronometrare!!” ”Haide tu, nu cred!” ”Zău c-așa e!”
Bicicletele dispăreau una câte una și speram să intrăm și noi cât mai curând în T1, deși nu prea înțelegeam unde și cum .... pentru că nimeni nu ne explicase până la final cum aveau să se deruleze lucrurile.
Ne-am dumirit de capul nostru: abia după ce terminau toți și-și luau echipamentul din T1 se făcea loc și pentru noi. Deci mai aveam de zăcut, așa că la unu fără zece tot pe margini eram, din păcate.
Peter Klosz a ținut și pentru noi ședința tehnică, după care a urmat ”strigarea catalogului”. Aveam nr. de concurs 36, imediat după Alex Diaconu. Am intrat și am fost repartizată la locul meu. Prezența arbitrului care dădea aceste indicații dădea un sentiment de siguranță, totuși nu m-am putut abține să nu întreb dacă zona de tranziție va fi supravegheată în permanență. ”Evident că da!”
N-aș putea spune că am intrat cu prea mare entuziasm în apă ..... calitatea apei aici era vădit alta decât cea din zona plajei, unde înotasem ieri dimineață.
De altfel, așa cum aveam să remarc a doua zi, la alergarea matinală:
Dar să nu ne legăm de nimicuri, nu-i așa? ”Scăldatul interzis” poate avea și motive de altă natură.
Startul a fost extrem de dezlânat, deși eram doar 42 de oameni. Am stat relaxat la urmă, în ultimul rând, nefiind neapărat ahtiată după pumni, genunchi și coate în mediul acvatic!
Aveam de înotat două ture. Apa caldă și tulbure. Mi-a mers foarte slab la înot. În mod cu totul neobișnuit, am înghițit trei guri zdravene de apă și efectul a fost remarcat din plin peste trei ore jumate, când aproape că fugeam spre hotel, la toaletă, simțind că pierd controlul asupra măruntaielor. Parțial m-am chinuit, fiind un alt concurent care nu se distanța deloc de mine și mă plesnea cu o insistență teribilă. Mă luptam să schimb direcția, reușeam, dar se pare că aveam efect de magnet. Dacă nu mă înșel, era Dragoș Ion, căci el se pare că a ieșit imediat după mine. Eu de regulă nu călăresc pe nimeni la înot, ori depășesc, ori mă las mai în spate.
În timp ce eu staționam pe mal la discuții, băieții s-au avântat într-un antrenament, așa ca înainte de cursă și ulterior ni s-au mai alăturat și Claudia cu Sergiu.
Ne-am întâlnit cu Raluca Munteanu, din echipa de organizare, am înțeles că nu ne putem prelua kitul de participare, deși era ora 12, așa că băieții s-au dus să mânânce, eu am plecat mai departe pe bicicletă să văd orașul și parțial traseul de ciclism, nu înainte de a imortaliza zona unde urma să fie țarcul nostru de tranziție dintre probe.
Am rulat cam 2 km dus pe traseul de ciclism, ce eroare! Mă oprisem la poalele dealului de asfalt, nu-mi imaginasem că era de fapt inclus în cursa noastră de a doua zi!! Cam multe petice diforme și exagerat de multe capace de canal, mari, rotunde, defectuos amplasate ..... dar cum eu rulam prin trafic, regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului, mă gândeam că a doua zi, având tot bulevardul la dispoziție, situația va fi relevant mai bună. Ei bine, m-am înșelat. Cu atâtea clone de ”Dorel” care lucrează la ”întreținere drumuri”, e greu să ai o infrastructură rutieră prea bună în țara asta.
Orașul se prezenta charmant, luminos, mi-a plăcut.
Așteptau cu toții pe poziții, ea și alți voluntari, nedumeriți de ce nu apar cicliștii de la sprint! Era 10:15 deja.
Era cazul să merg și eu spre locul de start, așa că mi-am luat echipamentul și am purces. Startul încă nu se dăduse, fluierul răsunând abia la 10:53.
Am asistat cu plăcere la plecarea juniorilor în larg și ieșirea din apă, i-am urmărit prin tranziție, observând în același timp cam tot ce mișca în jur.
cu siguranță că publicul spectator nu avea ce să caute atât de aproape de ieșirea sportivilor din apă
Era deja prea soare, prea cald și trecuse de ora la care ne așteptam să luăm noi startul.Peste tot se șoptea despre motivul întârzierii atât de enervante a startului nostru și faptul că nu se mai anunța cât mai avem de așteptat pe lângă zona de tranzit mă obosea fantastic. ”Știi de ce nu ne dă startul? N-o să-ți vină să crezi! Nu au destule cipuri de cronometrare!!” ”Haide tu, nu cred!” ”Zău c-așa e!”
Ne-am dumirit de capul nostru: abia după ce terminau toți și-și luau echipamentul din T1 se făcea loc și pentru noi. Deci mai aveam de zăcut, așa că la unu fără zece tot pe margini eram, din păcate.
N-aș putea spune că am intrat cu prea mare entuziasm în apă ..... calitatea apei aici era vădit alta decât cea din zona plajei, unde înotasem ieri dimineață.
Startul a fost extrem de dezlânat, deși eram doar 42 de oameni. Am stat relaxat la urmă, în ultimul rând, nefiind neapărat ahtiată după pumni, genunchi și coate în mediul acvatic!
Am ieșit printre ultimii din apă (aprox. 39-40 min). Timpii din clasament includ și T1 (deci un total de 42min46sec), unde eu am cheltuit aproape 3 minute, căci am ținut foarte mult să îmbrac costumul cel nou de bike (și nu regret nici până acum, sincer vorbind! Dacă făceam o tranziție rapidă, aș fi fost pe o treaptă de podium mai în față, adică locul 2 la categorie. Dar zău dacă contează uneori, și parcă din ce în ce mai puțin, no idea why!). Ca urmare, conform clasamentului, am ieșit a 37-a din totalul de 49, dar cel puțin 3 din listă apar în fața mea din cauză că, deși au ieșit după mine din apă, au plecat mai rapid din T1, pe ciclism.
Oricum, în timp ce mă moșmondeam, căci costumul e foarte mulat și intra greu peste pielea udă, auzeam din publicul din spatele meu: ”Aoleu, ce i-o trebui atâta, uite cum au ieșit deja alții doi din tranziție, haideți doamnă!” Probabil ar fi trebuit să mă simt un pic penibil, dar nu știu ce aveam ... chiar nu știu. Ceva nu-mi plăcuse la înot și dovada era că înotasem 99% bras, ceea ce e chiar ciudat.
În cele din urmă m-am urnit și eu.
Ciclismul a fost greu. Cel puțin pentru mine. Surpriza mare a fost cățărarea aceea mult prea lungă pentru un triatlon olimpic. Începea înșelător cam la 200 de m după ce virai dreapta de pe bulevard, pedalai cu soare în față și când te-ai fi putut gândi că gata, poți întoarce la intersecție, abia urma urcarea mai agresivă, să fi avut 100-200 m lungime? Abia sus, pe moț, vedeai voluntarii de la punctul de întoarcere. Mi-ar fi plăcut să știu dinainte, astfel de trasee necesită un alt tip de antrenament și în afară de urcarea de la Tri Brașov, nu avem ale triatloane de șosea de acest gen. În București nu ai dealuri. La Oradea, sigur, și la Reci mai e ceva de urcat, dar mai puțin agresiv. Detaliul a fost ignorat în descriere, păcat, dacă tot vorbim de un concurs pentru amatori. De opt ori .... mi s-a părut mult, dar a trecut cu bine. Mai neplăcută a fost partea cu asfaltul, plin de petice sumbru realizate, denivelări, incredibil de multe capace de canale peste tot, nu doar pe marginea bulevardului. Pe cât de bun este asfaltul spre Tulcea, pe atât de prost este lucrat în oraș.
Nu-mi amintesc să fii depășit mai mult de 2 concurenți, dar și ăia cred că rulau pe un hibrid sau un mtb :-). Depășită am fost, evident, de Bălănescu, Alex Diaconu, Ioana Molnar - care mi-a mai admirat și costumul, că tocmai intram pe coborârea aia unde prindeai pe puțin 50 km/h! și alții :-))
Cald era, soare era, urcuș era, condiții bune erau, dar nu mi-a priit.
Deci ciclismul m-a ținut 1h25min, cred că undeva pe la 37 km.
Am revenit în zona de tranzit, am lăsat casca și mănușile și am pornit la alergare fără nici o tragere de inimă. Nu mai aveam pe cine depăși. Mi-era foame. De ce oare? Păi de ce? Pentru că mâncasem dimineață pe la 9 și ceva, știind că am un start la 12. Doar nu era să mănânc la 11? Mi-era somn. Cald.
Am remarcat pe parcursul cursei o alt fel de atitudine a polițiștilor. Poate că mi s-a părut, dar mi s-au părut mie mai atenți, mai implicați, cred că erau mai fascinați decât agenții din alte orașe, fiind prima oară când vedeau așa ceva în Tulcea. Bravo, ce să zic! Sper că v-a plăcut spectacolul și că este mai plăcută așa o zi, fără trafic și bețivi sau bătăuși.
Din păcate, alergarea nu a fost lăsată în zona din jurul lacului, ci târâtă și prin oraș. Desigur, un punct de vedere subiectiv. Ieșeai din tranziție și alergai spre lac, o luai în stânga, parcurgeai o tură de lac, părăseai parcul și intrai pe tura de bicicletă, alergând pe stânga bulevardului aproximat 300 de m. Virai apoi la stânga, îndrumat de voluntari, spre faleza Dunării. Aici, voluntarii se străduiau să disciplineze trecătorii să meargă pe margine, dar era o muncă aproape utopică. În zona aceasta am auzit înjurături și vorbe urâte. O populație ignorantă. Dar, pe lângă inesteticul auditiv, te copleșește și o tristețe și un dezgust interior față de multe chestii, care nu au legătură cu triatlonul, ci cu mizeria generală a unei societăți și nații retardate în cea mai mare măsură.
Pe faleză nu alergai foarte mult, poate jumate de km, maxim 700 m per total, după care ieșeai din nou la bulevard, o luai la dreapta, ajungeai la lac și toată povestea se repeta.
Prin soare. Era deja ora 4 după-amiaza și tot pe traseu mă târam, dorindu-mi doar să termin. Era clar că startul atât de târziu și de întârziat mă influențase, apoi mai era și starea de rău care se apropia amenințător ca urmare a celor trei înghițituri zdravene din apa lacului.
La poarta Isostar de finish mai era masa cu voluntarii care îți dădeau apă, mai erau două fete care-ți atârnau frumos medalia de gât și, neclintit de atâtea ore, Peter Klosz! În rest, aproape nimeni. Deci un finish pustiu, sec, fad.
M-am bucurat totuși că la final erau cele două surori ale Clanului Butcovan :-), așa că meritau să mă bucur, că doar mă așteptaseră :-)
Mă simțeam bine și nu prea bine în același timp. Nu pot defini. Terminasem un triatlon care nu părea să fie cine știe ce scofală (Wrong!), printre ultimii. Ultima și la categorie, pe locul 3, logic. În spatele meu mai erau foarte puțini. Eram pe locul 35 din totalul de 42 de participanți și locul 6 din 7 fete, în spatele meu, la 8 minute, sosind Claudia Tănase, nou intrată în lumea triatlonului. Locul 2 la categorie avea un avans de 6 minute și locul 1 un avans de 16 minute.
În drum spre zona de tranzit, mergând să-mi recuperez echipamentul lăsat acolo, am aflat și ”bomba explodată”: se furase o bicicletă a unui concurent polonez. Omul era acolo, cam bulversat, am vorbit cu el câteva minute, pur și simplu nu înțelegea, nu îi venea să creadă, nu știa încotro. Mi-a spus: ”Am vorbit cu o doamnă. Dar nu știe nimeni nimic, ce e de făcut! Îmi vreau bicicleta sau banii. Nu pot să cred așa ceva!”
Pfui .... ce să comentezi?! I-am spus să meargă să discute cu cine credeam eu mai potrivit la momentul acela și am plecat, căci eram așteptată de prietenii mei din Baia-Mare și chiar trebuia să ajung la o toaletă decentă.
Premierea ne-a mai reținut destul de mult și, deși a fost frumos, totuși nu am perceput ca fiind o idee OK să lași premierea triatlonului la final, după cea a concursului de canotcă. Eram leșinați de oboseala zilei, mulți au plecat. Așa că ne-a prins opt jumate spre nouă.
Premierea triatloniștilor a început cu o foarte bună gestionare a incidentului cu bicicleta furată. Hoțul fusese prins - identificat fiind de Bejan Sebastian Tiberiu, potrivit afirmațiilor Ralucăi Munteanu -, bicicleta fusese recuperată, polonezul se putea bucura, imaginea concursului fusese salvată. Ceea ce era important, fiind implicat și dl. Patzaichin.
Poliția din Tulcea nu a onorat întrebarea mea legată de făptaș, Raluca Munteanu susține și ea că nu cunoaște identitatea acestuia, tot ce am putut afla este că:
- se trage din familie foarte bună, din Tulcea,
- are 16 ani,
- e pasionat de biciclete și cam atât. Când mi s-a spus ceva de genul: ”Nu a fost un furt, a fost un accident de fapt.” am rămas înmărmurită și mi-am dat seama că nu voi afla niciodată mai mult. Așa se acoperă probabil ”copiii de bani gata” din țara asta, care ”accidental” comit furturi premeditate. Alte zvonuri spun că adolescentul, după ce a ascuns bicicleta la un vecin, a ieșit din nou ”la vânătoare”, tot spre zona de tranzit a concursului. Așa a fost identificat, blegul de el!
Un alt ”zvon” care a persistat după acest concurs cu belele a fost acela legat de ”plicurile goale înmânate celor de pe podiumurile open”.
1. Despre premiere cu bani cash nu s-a pomenit nimic pe site-ul concursului, așa că nu se știe ce categorii de podium au primit sau ar fi trebuit să primească bani. Transparență zero și clar că este ostentativă și așa mi-e lehamite de poveștile astea legate de bani ......
2. Total nedumerită de așa un zvon caraghios, am întrebat-o pe Raluca. Explicația pare la fel de halucinantă precum faptul în sine și chiar și lipsa de comunicare și de coerență mi se pare inexplicabilă, ea fiind o persoană meticuloasă, din ce mi-am dat seama. Cică în plic se găsea un bilet pe care era înscrisă suma. De ce să dai în fața publicului un plic gol este peste puterea mea de înțelegere, oricât aș vrea. Cu atât mai mult cu cât nici pe biletul din plic nu explici procedura de încasare a sumei respective. Că de aici au pornit și discuțiile ulterioare care s-au prelungit vreo două săptămâni, chiar dacă oamenii în cauză și-au primit banii (la o masă de seară după triatlonul din Mamaia am stat cu una dintre premiatele în bani de la Tulcea). Explicația a fost pusă pe ”motive de ordin contabil” și altă procedură nu au găsit ....
Ca să închei o povestire la care nu am avut deloc spor:
Includerea triatlonului în Festivalul Rowmania a fost cât se poate de benefică, fiind în acelaşi timp un debut interesant pe piaţa triatlonului românesc.
Nu mi-a priit, dar mi-a plăcut per ansamblu. Am mari speranțe că în 2014 va fi un eveniment mult mai bine organizat și, indiferent dacă voi fi acolo pe post de arbitru sau de concurent, e clar că vreau să pun această călătorie pe lista de ”to do”.
În cele din urmă m-am urnit și eu.
Cald era, soare era, urcuș era, condiții bune erau, dar nu mi-a priit.
Deci ciclismul m-a ținut 1h25min, cred că undeva pe la 37 km.
Am revenit în zona de tranzit, am lăsat casca și mănușile și am pornit la alergare fără nici o tragere de inimă. Nu mai aveam pe cine depăși. Mi-era foame. De ce oare? Păi de ce? Pentru că mâncasem dimineață pe la 9 și ceva, știind că am un start la 12. Doar nu era să mănânc la 11? Mi-era somn. Cald.
Pe faleză nu alergai foarte mult, poate jumate de km, maxim 700 m per total, după care ieșeai din nou la bulevard, o luai la dreapta, ajungeai la lac și toată povestea se repeta.
Prin soare. Era deja ora 4 după-amiaza și tot pe traseu mă târam, dorindu-mi doar să termin. Era clar că startul atât de târziu și de întârziat mă influențase, apoi mai era și starea de rău care se apropia amenințător ca urmare a celor trei înghițituri zdravene din apa lacului.
La poarta Isostar de finish mai era masa cu voluntarii care îți dădeau apă, mai erau două fete care-ți atârnau frumos medalia de gât și, neclintit de atâtea ore, Peter Klosz! În rest, aproape nimeni. Deci un finish pustiu, sec, fad.
În drum spre zona de tranzit, mergând să-mi recuperez echipamentul lăsat acolo, am aflat și ”bomba explodată”: se furase o bicicletă a unui concurent polonez. Omul era acolo, cam bulversat, am vorbit cu el câteva minute, pur și simplu nu înțelegea, nu îi venea să creadă, nu știa încotro. Mi-a spus: ”Am vorbit cu o doamnă. Dar nu știe nimeni nimic, ce e de făcut! Îmi vreau bicicleta sau banii. Nu pot să cred așa ceva!”
Pfui .... ce să comentezi?! I-am spus să meargă să discute cu cine credeam eu mai potrivit la momentul acela și am plecat, căci eram așteptată de prietenii mei din Baia-Mare și chiar trebuia să ajung la o toaletă decentă.
Premierea ne-a mai reținut destul de mult și, deși a fost frumos, totuși nu am perceput ca fiind o idee OK să lași premierea triatlonului la final, după cea a concursului de canotcă. Eram leșinați de oboseala zilei, mulți au plecat. Așa că ne-a prins opt jumate spre nouă.
Premierea triatloniștilor a început cu o foarte bună gestionare a incidentului cu bicicleta furată. Hoțul fusese prins - identificat fiind de Bejan Sebastian Tiberiu, potrivit afirmațiilor Ralucăi Munteanu -, bicicleta fusese recuperată, polonezul se putea bucura, imaginea concursului fusese salvată. Ceea ce era important, fiind implicat și dl. Patzaichin.
- se trage din familie foarte bună, din Tulcea,
- are 16 ani,
- e pasionat de biciclete și cam atât. Când mi s-a spus ceva de genul: ”Nu a fost un furt, a fost un accident de fapt.” am rămas înmărmurită și mi-am dat seama că nu voi afla niciodată mai mult. Așa se acoperă probabil ”copiii de bani gata” din țara asta, care ”accidental” comit furturi premeditate. Alte zvonuri spun că adolescentul, după ce a ascuns bicicleta la un vecin, a ieșit din nou ”la vânătoare”, tot spre zona de tranzit a concursului. Așa a fost identificat, blegul de el!
Un alt ”zvon” care a persistat după acest concurs cu belele a fost acela legat de ”plicurile goale înmânate celor de pe podiumurile open”.
1. Despre premiere cu bani cash nu s-a pomenit nimic pe site-ul concursului, așa că nu se știe ce categorii de podium au primit sau ar fi trebuit să primească bani. Transparență zero și clar că este ostentativă și așa mi-e lehamite de poveștile astea legate de bani ......
2. Total nedumerită de așa un zvon caraghios, am întrebat-o pe Raluca. Explicația pare la fel de halucinantă precum faptul în sine și chiar și lipsa de comunicare și de coerență mi se pare inexplicabilă, ea fiind o persoană meticuloasă, din ce mi-am dat seama. Cică în plic se găsea un bilet pe care era înscrisă suma. De ce să dai în fața publicului un plic gol este peste puterea mea de înțelegere, oricât aș vrea. Cu atât mai mult cu cât nici pe biletul din plic nu explici procedura de încasare a sumei respective. Că de aici au pornit și discuțiile ulterioare care s-au prelungit vreo două săptămâni, chiar dacă oamenii în cauză și-au primit banii (la o masă de seară după triatlonul din Mamaia am stat cu una dintre premiatele în bani de la Tulcea). Explicația a fost pusă pe ”motive de ordin contabil” și altă procedură nu au găsit ....
Ca să închei o povestire la care nu am avut deloc spor:
Includerea triatlonului în Festivalul Rowmania a fost cât se poate de benefică, fiind în acelaşi timp un debut interesant pe piaţa triatlonului românesc.
Nu mi-a priit, dar mi-a plăcut per ansamblu. Am mari speranțe că în 2014 va fi un eveniment mult mai bine organizat și, indiferent dacă voi fi acolo pe post de arbitru sau de concurent, e clar că vreau să pun această călătorie pe lista de ”to do”.
Raport de cursă început pe 12 septembrie
și finalizat, cu greu, pe 20 septembrie!
O fotografie a lacului, ianuarie 2014
