În seara asta, pedalând din Colentina spre A1, am fost martora unui spectacol al naturii dezlănțuite .... un spectacol de lumini și umbre, ploaie și grindină, vijelie și torente de apă ce coborau dinspre Hotel Marriott către Piața Coșbuc, respectiv Piața Constituției. Cea mai mare pierdere a unei astfel de seri a fost lipsa aparatului de fotogafiat, căci a fost un spectacol inedit și absolut tulburător!!!
Am trăit destul de multe evenimente la viața mea, prin diverse colțuri ale lumii. Știu o mare parte din efectele naturii dezlănțuite. Eram la peste 3.000 de m altitudine, într-un sat izolat și pătruns de ceața nocturnă a lunii decembrie, în Himalaya, când la 3 dimineața un cutremur m-a trezit din somn și imaginea liniștei de după mi-a rămas în memorie precum o amprentă în plastilină. Sau coboram de la poalele muntelui El Altar, undeva într-o zonă mai izolată din Ecuador, când peste întreaga vale s-a așternut o pulbere aurie și un curcubeu incredibil a transformat totul în ceva absolut ireal, greu de descris, pentru a putea fi înțeles.
În câteva minute, lumina amurgului de martie a devenit întuneric. Dar un întuneric paranormal, căci nu găsesc alt cuvânt ca să încerc măcar să redau ce am văzut. Pe la Piața Muncii am aprins luminile de pe bicicletă, era cam șapte fără un sfert. Ploua decent încă.
Când am ajuns la Piața Unirii, simțeam că mă aflu în cu totul alt Univers. Fără glumă! După ce am traversat intersecția și am ajuns la zona circulară cu fântâni, m-am oprit și m-am uitat în urmă.
Dinspre imensul Palat al Parlamentului, dinspre o extremă stânga, o lumină incandescentă, de neon, a soarelui la apus, cobora deasupra întregului bulevard Unirii și scufunda oarecum întreaga zonă într-un joc incredibil de lumini. Dacă roteam capul spre stânga, în direcția mea de mers, eram orbită de imensul soare care părea a fi un bec de 3.000 W putere! Mă orbea. Am mai pedalat câțiva metri, am intrat în curba de la fântâni și soarele se afla acum în dreptul unei clădiri înalte. Se vedeau, proeminenți, doar norii, conturați extrem de puternic pe fundalul luminii agresive a soarelui. Era o poveste, era un film, era un Science Fiction! Am stat și m-am uitat minute în șir, mută de uimire.
După care a urmat o vijelie și grindină, care m-au însoțit pe întregul segment de drum până după Piața Constituției. A trebuit să încetinesc pedalatul și să mă opresc de două ori, pentru a nu fi doborâtă de rafalele de vânt și apă. În fața Ministerului Mediului era un grup revoltat de oameni care scandau ”De-mi-sia!” și vreo doi făceau fotografii. Era ireal, totul era ireal, începând cu lumina de eclipsă totală a soarelui, exact asta era senzația! Era incredibil și îmi dădeam perfect seama că intensitatea unei astfel de dezlănțuiri nu poate fi trăită mai bine decât din postura de biciclist. Dacă ești pieton, te ascunzi la metrou sau în scara unui bloc. Dacă ești la volan, eventual tragi pe dreapta. Dacă ești pe bicicletă, nu prea ai multe opțiuni, decât să riști. Sau, rațional vorbind, să te oprești. Dar eu nu am fost rațională și nu m-am oprit. În situații de genul acesta, extreme, evit să opresc. Pentru că oprirea înseamnă să întârzii a mai ajunge într-un mediu sigur și efectele pot fi mai greu de reparat. Cum nu eram foarte bine echipată pentru așa ceva, simțeam deja apa care pătrunsese pe peste tot. Era vânt, frig, umed, deci era important să nu întârzii aiurea în aceste condiții, pentru a nu intra în fibrilații din cauza frigului.
Am urcat pedalând dealul de la Piața Constituției la Hotel Marriott prin șuvoaie de apă mizerabilă.
Și atunci m-am simțit ca la IRONBIKE Munții Pădurea Craiului 2011, când m-a plouat 11 ore de traseu, fără pauză! De atunci nu mai fusesem atât de cotropită de ploaie.
A fost un spectacol pe cinste. Ploaia s-a domolit când eram deja trecută de Politehnică, mai aveam 4 km de pedalat. Acum era întuneric și singura luminozitate provenea precum un duh dintr-un cer vinețiu, strident de vinețiu. Un alt spectacol absolut inedit.
Am ajuns cu bine acasă și am început să mă storc precum un spongios. Eram siderată mental de spectacolul la care fusesem martoră ................ incredibil, absolut incredibil, nu-mi revin ....
De-a lungul Dâmboviței, spre Piața Unirii, arăta ceva de genul acesta:
Trecusem de Veteranilor pe Iuliu Maniu și mă apropiam de Gorjului, traversam o intersecție. În dreapta, în mijlocul unui lac ce se formase, stătea un maidanez, absolut derutat. Negru. Nu știa încotro. Apoi am apărut eu, pedalând. Și probabil că am devenit punctul lui de reper, că s-a chitit să mă ia la lătrat și alergat. În gândul meu: ”Da-păi sigur, exact TU-mi lipseai acu!!” Băi frate, parcă mi-ar fi auzit gândul!! S-a oprit brusc din avântul pe care și-l formase, deși era cu apa până peste genunchii lui, și nu a mai făcut nimic .... Săracul de el.....
București, 30 martie 2012, ora 20
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen