Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 13. Mai 2014

Donau Insel _ bike 01



Viena, 11 mai 2014, 22:01

”Nu mai faci diferența dintre ploaie și transpirație. Apa ți se țuguie pe maxilare reunindu-se într-un torent la capătul bărbiei, de unde își continuă călătoria, căzând în hău. Unele picături mor lovindu-se de cadrul alb al bicicletei, altele ajung până pe asfalt, murind cu câteva zecimi de secundă mai târziu. Te plouă în continuu de două ore. Cu stropi mari și reci. Treci de la un nivel la altul al aleilor lucioase cu viteza gândurilor tale, coborând și urcând, șerpuind și ținând dreptul perfect al unui drum perfect. Deși nu crezi în perfecțiune, iat-o lungindu-se lasciv în fața ta! În stânga, stropii reci și grei se strivesc de suprafața fluviului. Dunărea ….. Dunărea pare aici mai mult ca oriunde la ea acasă. Fluviul – muză pentru atâtea lied-uri, simfonii și valsuri. Un organ mai viu decât erai tu în urmă cu doar câteva zile. Curățenia apei este aproape traumatizantă, atât pe partea fluvială, cât și pe partea nouă – die Neue Donau -. Ce frumos sună, câtă melodie ….. și tu ai voie să treci prin această melodie ….  Târziu, mult prea târziu, dar totuși …. Ești un erou. Sau ești beat. Sau un erou beat. Eroul propriului tău basm. Fascinația prezentului îți dă toată această forță de înaintare. Și fizică și mentală. Este mult prea devreme pentru a putea spune multe, foarte multe lucruri, dar sentimentul că ultimele două zile sunt combinația perfectă a ceea ce era menit să simți și să trăiești nu-ți dă pace. Ah, uite aici, aici m-am oprit ieri. Era soare, cald, prea cald pentru o primă parte a lunii mai. Eram beat de fericire și nivelul fluviului a mai câștigat o miime imaginară din lacrimile mele atât de reale. Lacrimi de copleșire, de amintiri, de beatitudine, de incredibilitate. Te-ai așezat pe trepte, cu fața spre marea întindere de apă.
 Nu era neapărat nevoia de odihnă fizică, ci mai mult nevoia de a staționa puțin lângă roșul macilor și verdele crud al ierbii. Așa făceai și pe potecile himalayene, mai ales pe drumul de întoarcere: încetineai, te opreai aparent fără motiv, uitându-te în spate și mai puțin înainte. Veneai dinspre un fragment de paradis unde visaseși să pășești, ți se permisese acest lucru, dar ostilitatea locului nu ți-ar fi permis să supraviețuiești acolo. Așa că trebuia să te întorci de unde veniseși. Și nu te îndurai și fiecare pas devenea o durere cruntă care pornea, precum o cangrenă, mai întâi dintr-un ungher al creierului, invadând sufletul și lovind în membre. Și membrele nu te mai duceau, ci ascultau porunca: Acum te oprești, plângi, savurezi, îți revii și îți acorzi timpul necesar pentru a putea continua. Nu-ți cere nimeni și nimeni nu se așteaptă să nu privești înapoi, dar asta nu te ajută deloc. Nu uita: Paradisul este locul unde nu ne mai întoarcem niciodată.
Dar astăzi nu ești în Himalaya și nici pe vreun vulcan andean nu ești. Ești pe malul fluviului, pe Insula Dunării vieneze. Aici ești. Acum. Singur cu ploaia. Ploaia de astăzi, în puternic contrast cu soarele de ieri, a fost creată special pentru tine. În marile clipe ale vieții tale trecute, ploaia a fost marcatorul suprem am exprimării emoțiilor. Amintește-ți doar ……. Sunndalsora, Sundal Fjord, Norvegia, Peninsula Scandinavică …. Afară turna ca din furtun și tu te roteai în mijlocul străzii, plângând. Ei nu te-au înțeles atunci. Nu era nimeni care să te înțeleagă atunci, așa cum nici acum nu este nimeni. Suntem prea mici în fața măreției și complexității trăirilor umane și una dintre marile dureri ale vieții este și aceea de a nu avea cui să împărtășești și de a constata că, chiar dacă e cineva în zona ta, rămâi un neînțeles. Pentru că nu putem înțelege ceea ce nu ne străbate din propriul nostru interior.
Un minut 28 de secunde pe km …. Nu se poate! Nu îți amintești să mai fi parcurs distanțe cu această viteză, pur și simplu nu se poate …. E un vis ….
Ai 30 de km de asfalt fără obstacole. Te uiți după gropi. Nu vezi nimic. Măcar o gropiță, ceva. Nu se poate să ai așa un teren bun de antrenament, nu e uman. Nu te latră nimeni, nici un maidanez nu te pândește după vreo mașină. Dar nu pentru că nu sunt mașini, ci pentru că pur și simplu aici nu există specia ”maidanezi”. Dar vai …. Uite două rațe pe drum. Maca-maca …. Te văd că te apropii și se dau legănat spre marginea din dreapta. Două rațe, nu una …. Până ce și rațele se regăsesc și se recunosc între ele ….. Încetinești, vorbești cu ele, le faci o poză. Nu pentru că nu ai mai văzut rațe, ci pentru că momentul acesta va putea fi amintit împreună cu tot ce ai acum, în acest moment: miros, temperatură, umiditate, sunete și emoții. Le saluți și-ți vezi de drum.

Un minut 48 de secunde pe km …. Ceva se-ntâmplă, nu e un timp real. Nici nu știai ieri cum e să pedalezi pe asfalt umed, cu viteză. Dar ploaia asta, special creată pentru tine, nu te-a întors din drum. Era ploaia pentru tine, cum să o părăsești?!
Se mai scurg cinci km, de parcă te apropii de sugrumarea unei clepsidre uriașe. Desigur, este clepsidra prin care se scurge viața noastră. Unii o au mai înaltă, alții mai scurtă, unii o au mai bombată, alții mai îngustă. Unii au mai puțin nisip de scurs. Alții au pietriș sau pietre și pietrele nu trec niciodată mai departe de îngustarea clepsidrei … 
Cert este un singur lucru: că fiecare dintre noi trăiește în propria sa clepsidră. Timpul este același pentru toți, ca entitate abstractă. Ce eroare! Timpul este cea mai reală realitate de care avem parte, mintea noastră este abstractă și neputincioasă în cea mai mare parte a vieții. Dimensiunea clepsidrei face diferența și intensitatea cu care fiecare folosește spațiul interior al propriei clepsidre. Unii trăiesc toată viața uitându-se la clepsidra altora și nici nu simt că au trecut deja de propria lor gâtuire, deci restul nu mai este atât de mult precum a fost înainte de alunecare prin acel punct.
O frumoasă cochilie de melc matur răsare la orizontul roților bicicletei. Melcii sunt niște ființe interesante și sensibile. Viteza nu te lasă să oprești așa din scurt, așa că după vreo 30 de m întorci la punct fix și revii la mica târâtoare. Oprești. Iar. Și ce dacă e al cincilea melc de azi pe care îl ajuți să ajungă mai repede în iarba de pe partea cealaltă? Din sens contrar vin doi oameni însoțiți de doi câței puși pe șotii. Ar fi păcat să lași melcul la botul patrupedelor. Așa că frânezi, îl saluți, îi explici motivul pentru care îl vei sălta prin văzduh, asigurându-l de bunele tale intenții, îi faci două poze, îți ridici bicicleta biciuită de stropi și pornești. Te ia cu frig, așa că dai bice. Aleea șerpuiește și urmează o curbă fără vizibilitate. Încetinești. De teamă să nu apară vreun teribilist. Cum se întâmplă adesea prin Herăstrău, unde, dintr-un unghi mort, mai apare câte unul căruia nu-i pasă că de după curbă ar putea să mai vină cineva. Bucureștiul ăla, unde majoritatea au impresia că totul le aparține și că pot dispune cum vor ei de spațiul public, fără pic de respect pentru ceilalți …. Ce planetă bolnavă a devenit Bucureștiul! Este de fapt esența cangrenei care a cuprins întreg spațiul mioritic, cu excepții devenite irelevante prin minoritatea lor numerică.
În față se profilează un grup de 6 tineri pe role. Unul te vede că te apropii și îi anunță pe ceilalți. Se formează instant un șir indian. Treci nestingherit. Nu-ți vine să crezi. Frate, oamenii ăștia chiar sunt educați!! În România, te vede că te apropii și nu se mișcă nici măcar 1 cm. Păi ce drepturi ai putea avea tu și el nu?! De ce să se dea el la o parte?! Dacă i se întrerupe conversația pe mobil pe care tocmai o derulează, ținând aparatul cu o mână și cu cealaltă scobindu-se în nas sau smucind de lesă un cățel?
Chestia asta cu ”te las pe tine să treci” te lovește peste tot, nu doar în parc. Te-a lovit în trafic, unde șoferii încetinesc, te ocolesc, te așteaptă. Da frate, te așteaptă!! În București, șoferul de claxonează, te depășește la 10 cm distanță și apoi virează dreapta, tăindu-ți calea. Că tu ești un sărăntoc pe bicicletă, poți să mori. Să zici merci că nu a oprit și ți-a deschis portiera-n fața roții!
Uite un pui de melc …. Vai, ce miiiic eeeeee ….. L-ai văzut târziu și ai dat roata câș, mare minune că nu ai căzut. Rulai cu 42 km/h, știi? Te-am văzut întorcându-te și luându-l din mijlocul drumului. Ai stat mult cu el, nu te mai puteai dezlipi. Ploaia devenise mai bătăioasă și tu stăteai de 7 minute pe loc, cu puiul de melc. ”Hai, du-te-n iarbă, că mi-e foame și frig, trebuie să mă mișc. Mă bucur că te-am văzut!”
Îți continui drumul cu frenezie, peste 10 km ajungi la pod și de acolo poți reintra în oraș, de unde mai ai 5 km până acasă. Te așteaptă o supă bună, salată preparată și căpșuni. Dar cel mai important, te așteaptă o cameră caldă, un duș și un pisoi. 
Las că vezi tu acasă cât de rău te-ai jegojit din cauza ploii …..
Ajungi din urmă un biciclist tânăr de agrement. Pedalează relaxat prin ploaie. Îl vezi cum ocolește un melc și gestul îți face o plăcere de nedescris. Ajungi și tu la melc, îl muți în iarbă, pornești, ocolești o râmă și dai bice.
Urcare. Toaletă. Lași bicicleta afară, nelegată și intri la toaletă. Curat. Uscat. Sigur. Are și hârtie igienică în interior, mama-mia!!!
Afară, bicicleta te așteaptă. Ce relaxare e chestia asta cu lipsa hoției la orice colț de stradă/parc. Nu poți înțelege cât de relaxant este să știi că dacă ai coborât cu bicicleta afară din casă/bloc și ai uitat ceva în cameră, nu e nevoie să te întorci la etajul 3 cu bicicleta în cârcă. O lași în față, te duci sus, îți iei ce ai nevoie, cobori, îți iei bicicleta și-ți vezi de treburi.  În România, riscul de a nu-ți mai găsi bicicleta în același loc este mult prea mare. Păi de multe ori veneam de la servici și aveam nevoie să merg doar să iau lanțul, ca apoi să merg mai departe la magazin. Dar nu puteam merge la magazin fără să știu că pot lega cu lanțul acela de motocicletă, greu de trei kg, că d-aia nici nu-mi permiteam să-l car cu mine zilnic.  Așa că trebuia să urc cu bicicleta la etajul doi, să-mi iau lanțul și să cobor iar cu bicicleta afară. Ce porcărie! Acum nu mai e nevoie să fac așa ceva și relaxarea asta mă întinerește cu câțiva ani, pe bune!
Bucură-te de acest an, de acești km, de orice. E abia începutul și ai dreptul să poți uita durerea ultimelor două decenii de neputință și dorință. Ai dreptul să îți revii din permanente istovire. Învață să primești, acceptă să pricepi, străduiește-te să observi, înțelegi și acumulezi. E singura cale. Cineva, acolo sus, s-a trezit pentru tine.

Kommentare:

  1. Concentrarea asupra timpului prezent este, părere personală, net superioară aceleia des întâlnite în România, oriunde în România, asupra trecutului mai îndepărtat sau mai recent. Ai o viață și trebuie să te bucuri de ea, dincolo de aceasta ai o clipă pe care o controlezi, acum și aici, și trebuie să faci și să iei tot ce e mai bun, lăsând la o parte imbecila și imbecilizanta legătură ombilicală dintre majoritatea românilor și inefabila, inopozabila soartă atotputernică.
    Însă, dincolo de aceasta, existența înseamnă atât raportare la trecut, cât și năzuință spre viitor. Atât cât e nevoie pentru a atinge acel 'simț enorm și văz monstruos' caragialian. Acum câțiva ani a apărut o carte interesantă a lui Philip Zimbardo, un profesor extraordinar de sociologie american, care discută subiectul. Cum este de așteptat într-o societate ce își ascunde eșecul căutându-și viitorul în mod aberant și impotent în trecut, n-o vei găsi în română. Dar văd că a fost tradusă în germană de Springer, la Berlin. Mă refer la capitolul 4, pagina 99 în originalul scris în engleză: http://www.springer.com/springer+spektrum/sachbuch/book/978-3-8274-2845-5
    Lăsând la o parte titlul și subtitlul pompoase, tipice pentru secțiunea aspi-inspi corporatist dintr-o librărie, este o carte unde autorul experimentului Stanford demontează și explică foarte amănunțit raportarea omului la timp.

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Pledez pentru trăirea în prezent, dar nu exagerat, adica ignorând trecutul și făcându-te că viitorul este oricum asigurat. Fiecare individ trăiește prezentul influențat fiind de trecut. De trecutul său și de trecutul moștenit, pentru că venim pe lume într-o moștenire și trăim lăsând în urmă o moștenire, vrând-nevrând. Anii trăiți în Germania și călătoriile probabil m-au învățat să trăiesc prezentul la maximum, dar trecutul mă lovește din plin, mai ales în segmentele fericite ale vieții. Trecutul îmi arată că ceea ce trăiesc acum și definiesc ca fiind ”momentul meu fericit” trebuie și merită a fi chiar și supra-apreciat. Trebuie să știi să alegi de ce te bucuri în propria ta viață. Nu am putut niciodată să mă transform în individul care găsește bucurie în orice context. Nu contest că am avut și segmente bune în 20 de ani de România, dar negativul și mizeria au fost mai puternice.

      Löschen

I'm WATCHing YOU!! :-)