Dieses Blog durchsuchen

Freitag, 16. Mai 2014

Oradea-Viena: 510 km



Viena, 16 mai 2014, 20:23

Oradea – Viena: călătorului îi șade bine cu drumul 
Plecarea din Oradea spre Viena a fost un pic isterică. Adică nu eu, nu plecarea, ci pisoiul. 

Joi, 8 mai. Plănuisem să plec la ora zece dimineața, să am timp să ajung în 5-6 ore. Mai aveam 500 de km de parcurs, mai puțin din jumătatea distanței pe care o începusem cu două zile înainte. Având mașina încărcată la maxim, nu intenționam să rulez cu mai mult de 100-110 km/h. 

Ploua și era înnorat. M-am lăsat din nou răsfățată de Cristina, mama lui Cristi, am mâncat în pace, după care am vrut să iau pisoiul să-l așez în coș, în mașină. Cu o disperare greu de prevăzut – că doar îl cunosc de 16 ani! -, pisoiașul meu a-ncremenit în poziția care se și vede în imagine, refuzând să se lase ”dus de nas” și băgat iar ”la zdup”. Nu-i plăcea coșul? Nu-i plăcea mașina? Ideea de drum lung, deci aoleu, iar nu știu câte ore în cutia asta mișcătoare?!?!?! Foarte greu de spus ….

Ajutată de Cristina am reușit totuși să-l desprind și să-l așez. Ideea e că trebuie să fii extrem de ferm și să știi cum să-l apuci. Cu tot regretul, individul nu prea avea de ales. L-aș fi lăsat cu drag liber, în Oradea, la curte, dar nu e un pisoi independent, nu cred că ar supraviețui și nimeni nu avea timp și chef să se ocupe de el până să se obișnuiască cu regulile zonei.

Am pornit motorul la 10:10, lăsând în urmă gospodăria familiei Hanga și micul lor colț de paradis relativ.  Începeam o altă etapă a călătoriei și aveam emoții, fiind prima oară când ieșeam din țară cu mașina. Eram încărcată din toate punctele de vedere, și la propriu, și la figurat. 
Pe drum am oprit să alimentez, să fac plinul, 276 RON. Și să umflu roțile, spre o mai mare siguranță. Și să cumpăr vigneta pentru Ungaria, cea mai scurtă perioadă de timp fiind de 10 zile (măgarii!) și costând 47 de lei. 
La 10:50 mă așezam la coadă la trecerea frontierei. Actele pisoiului erau pregătite, măria-sa stătea cuminte în coș, pe scaunul din față, cu capacul pus. 
La 11:09 am dat vameșului ungur cartea mea de identitate. Toți cei trei oficiali rămăseseră cu ochii lipiți de bicicletele de deasupra mașinii și comentau …. Ungurul m-a întrebat un pic mirat dacă sunt singură la drum. Am zis că da. Mi-a înapoiat documentul și mi-a dat drumul să plec mai departe. Era 11:11. 
Atât, asta a fost tot. Deci 240 de lei cheltuiți pentru formalitățile pisoiului s-au dovedit a fi fost inutili, bașca că l-am și încipuit, săracu de el!

Ei bine, de imediat s-au schimbat în bine condițiile de drum. Era ca și cum apăsai pe o tastă și intrai în altă lume. Puțin credibil, nimic exagerat. 
Deși informațiile primite în România nu s-au potrivit cu realitatea – adică mi se spusese că după 20 de km intru deja pe autostradă și așa o duc până la Viena!! Aberant, nu e deloc adevărat! -, sentimentul că erai, în sfârșit, liber, te copleșea.
Este adevărat că și în România mai întâlnești astfel de întinderi pașnice de asfalt, cu puțin trafic, nu neg. Dar acolo bucuria nu ține mult, astfel de segmente de drum sunt excepții. Cum să faci 10 ore pe 600 de km, în primul sfert deja scurs din secolul declarat al vitezei?!
După jumătate de oră de la intarea în Ungaria începea să plouă.
Drumul mi l-am continuat cu grijă și trebuie să spun că indicațiile detaliate primite cu o zi înainte de la Cristi mi-au fost de un real folos.
Mă îndreptam spre Szolnok.
Din păcate am pierdut notițele de la el la momentul când am oprit și am deschis portiera. Mi le-a furat vântul din interiorul mașinii! Ideea era să intru pe M0 de la un moment dat, M fiind indicativul pentru autostradă. O altă informație utilă a fost faptul că ungurii numeau Viena prin Becs!
Era o zi demențială, uitați-vă la cer!!
Pe autostrada ungară nu cred că am intrat mai devreme de aprox. trei ore de la graniță, asta ar însemna undeva la 170 de km (?), deci nici vorbă de 20-50 km doar.
Reușisem să mă relaxez, așa că am dat drumul la muzică în mașină și am avut revelația Indilei ….. și ce revelație ….. ce voce, ce melodie …. 
Pisoiul nu mișca în coșul lui, deși avea capacul deschis, ar fi putut ieși să se plimbe prin mașină. Bine, că nu avea pe unde, asta e altă poveste …
Cum trebuia să opresc la o toaletă, am decis să facem o pauză mai lungă și să-l târăsc un pic la soare, la iarbă, gândăcei și alte miresme.
Și după 15 minute deja se tăvălea, golanul de el!
După jumate de oră plecam mai departe, nu mai aveam mult până la destinație. Mă rog, cam tot pe atât, trecusem granița de două ore jumate.
La 16:45 intram în Austria. Ora locală era de fapt 15:45. Nici un suflet de om, nu te oprește nimeni, trebuie doar să fii pe fază, căci trebuie să oprești să cumperi vigneta!
29 euro pe două luni. Cum în Viena cam orice deplasare aproape implică intrarea pe autostradă, am decis să o cumpăr de la bun început pe două luni. 
Eram în Austria …. Ob die Großmutter nun nur lebe … ob die Mutter nun nur lebe ….
Găsirea adresei unde urma să mă cazez mi-a luat ceva timp și ceva km buimăciți, câteva opriri și mici exasperări. Cred că mi-a luat undeva spre o oră …. Chestia e că intrarea are loc din autostradă, unde viteza de deplasare și de reacție este atât de mare …. Pfui, ce experiență!
Am găsit strada, numărul, am parcat, pisoiul mieuna, am dat jos cursiera, am încuiat mașina și tulea către adresa de office, unde mi se lăsase cheia de la domiciliu. Era o distanță mică, de doar  5 km … dar 5 km într-un oraș mare necunoscut pot deveni o aventură. Noroc că vorbesc limba și pot întreba la orice colț de stradă. 
Eram lihnită, emoționată, obosită, stresată din cauza pisoiului închis în mașină …. 
Să-mi fi luat între 40 și 55 de minute toată escapada. Am revenit la mașină, pisoiul era OK, puteam începe un nou episod din Muncile lui Herkules: descărcarea mașinii!!
Mi-a luat o oră de sus-jos-sus-jos permanent, chinuit. Și ca lucrurile să fie mai pe măsura mea, camera se găsește la etajul 3, totul este automatizat, ușa de la intrarea în clădire nu se deschide până nu lipești cheița de un buton.
Deci nu poți veni din stradă cu mâinile ocupate și să intri. Trebuie să lași totul jos, să potrivești cheița și să intri repede, căci ușile nu stau mult deschise după fundu tău!
Una peste alta, m-am chinuit destul.
Camera:
Imaginea nu prea lasă loc de comentarii. La câte modificări au urmat ….
Vai de steaua mea ce am mai muncit iar să dau canapeaua afară, să aduc un birou în loc, să rearanjez totul ca să-mi fie cât de cât util.

Una din priorități a fost să găsesc un loc pentru toaleta pisoiului.
Apoi, ca să-l relaxez după atâtea ore de crispată cumințenie, să-i dau cadou scândura cea nouă pentru gheare, cumpărată în ultima clipă din București.
 Scândurile astea mari nu se găsesc peste tot, este a patra pe care o are și e fericit cu ea, plus că e extrem de utilă, nu strică nimic altceva prin casă, tapițeria rămâne intactă!
La subsol am descoperit loc unde puteam lăsa bicicletele și în prima noapte am lăsat acolo mtb-ul, dar cursiera nu (!)
Am rămas în casă pentru restul serii, se făcuse deja ora opt la urma urmei! Adusesem cu mine niște chestii să am să mănânc așa, din prima, deci nu sufeream. Cristina îmi pusese în mașină lapte, dulceață, pâine, 3 ouă fierte ….

Am petrecut orele despachetând, aranjând, rearanjând …. Încercând să încălzesc puțin spațiul cu lucrurile cunoscute de atâția ani ….
Ce ciudat, cât de mult ne atârnăm de unele obiecte …. Am adus cu mine aproape numai obiecte cu o istorie lungă și încărcată.
Moștenite, primite sau muncite din greu. Un suport de șervețele, din lemn, sub forma unei ciupercuțe …. Stătea pe masa copilăriei mele, are cel puțin 70 de ani vechime!

Și aici o parte din medaliile la care țin eu cel mai mult, câștigate în ultimii trei-patru ani de zile ….

Pisoiul era extenuat …. În următoarele zile s-a pitit sub pat și acolo și-a făcut veacul, nefiind chip să-l convingi să iasă de acolo.
Și eu, dar încă nu-mi puteam permite să mă culc, deși a doua zi dimineață aveam deja program serios!
P. S. 25.11.2014
Am stat în camera aceasta, de aprox. 18 mp, inclusiv toaleta cu dușul și locul unde puteam pregăti ceva de mâncare, șase luni de zile. După aproximativ 3 luni, mutasem toate cele 3 biciclete tot în cameră, pentru că una dintre ele îmi fusese vandalizată, jos, la subsol și administrația clădirii nu și-a asumat nici o responsabilitate, a spus că îmi rezolv problema prin polița de asigurare a bicicletei. Ha!

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)