Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 24. Oktober 2017

Ironman: Journey sau competiție (cu cine)?


”Într-o zi, sufletul tău va prelua culoarea gândurilor tale”
Când am avut prima întâlnire cu Andi, cu aproximativ un an în urmă, pentru a ne cunoaște personal și a discuta despre obiectivele și așteptările lui din partea mea, în calitate de Ironman Certified Coach, nu am bănuit ce aveam în fața mea. Și nici nu aș fi avut cum să bănuiesc. Știam doar că e primul client pe felie de Ironman și știam că voi face tot posibilul pentru a-l antrena corect astfel încât cel mai important eveniment al anului, din punctul lui de vedere, să fie peste așteptările lui. 

Obiectivul meu ca antrenor este nu să forțez un obiectiv puțin realizabil, căci unii clienți vin la tine cu tentă de supraapreciere și nu știu ce înseamnă să își stabilească obiectivul corect. Prima conversație cu clientul include și definirea de comun acord a obiectivului principal. Atletul, indiferent de nivelul lui de performanță, trebuie să fie deschis în a înțelege că obiectivul trebuie să aibă la bază motivația corectă. Mulți nu conștientizează motivația ca fiind motorul nostru general valabil de a trăi. Nu trăim în competiție, nu trăim pentru a le demonstra altora că și noi putem, și noi avem etc. Fără componenta savurației, viața ta ar fi suferință și străduință permanentă, te-ar seca de energie și ai muri devreme. Așa am abordat mereu cursele la care am participat și acum, ca antrenor, asta e abordarea mea de bază. Fiecare individ este altfel structurat, fiecare are altă viață, alte necesități, alte percepții. De aceea e nevoie de timp și comunicare pentru a pătrunde în esența celuilalt, condiția de bază fiind deschiderea reciprocă, ceea ce implică o altă componentă vitală în relație: încrederea

Un alt obiectiv major al meu, în calitate de coach, este acela ca atletul să își atingă obiectivul:
·      În deplină sănătate și funcționalitate, deci
·      Fără accidentări de nici un fel,
·      Vital și după linia de finish,
·      Motivat și împlinit. 

Revenind la Andi și prima noastră întâlnire:
Un tip atletic, înalt (cam 190), bine antrenat la prima vedere, extrem de motivat, foarte entuziasmat la ideea că avea să ia startul la primul său Ironman. Familie mare și respectabilă în zona unde locuiește din generație în generație, cu fermă, podgorie și ceva autoritate la nivel local. I-am urmărit discursul și gesturile. Prea multă hectică, prea mult entuziasm, ceva disperare bine mascată. Dar la ora aceea nu aveam cum să știu că sentimentul de ”ceva disperare în culise” era practic componenta mea intuitivă care nu mă lasă niciodată baltă, doar eu pe ea. Aveam să aflu peste șapte luni jumate care era adevărul. 

Am discutat aproximativ o oră. 
Andi provine din fotbal. Fotbalul în Austria este sportul local nr. 1 și dacă ești atent la forma picioarelor bărbaților vei știi asta din prima! S-a apucat de triatlon în urmă cu doi ani, are la activ două halfuri (St. Pölten) și mai multe olimpice. Și are și el o dorință: o data în viață un full Ironman: Ironman Austria în Klagenfurt, desigur, cel mai aproape de casă.
Am făcut testele de bază, mi-am notat ce îi lipsește, i-am dat niște ”teme pentru acasă”, urmând să ne conectăm prin contul de Garmin și să îmi iau de acolo datele, am bătut palma pe cinci luni de coaching și cam atât. Ah, desigur, am discutat obiectivul și aici am insistat subtil de flexibilitate: ”OK, și dacă nu ajungi la finish în sub 11 ore, ce se întâmplă?” Vizibil nemulțumit, Andi a spus: ”Știu că sub 11 ore este un obiectiv foarte ambițios, dar dacă va fi peste 11 ore, maxim 12, voi fi mulțumit.” 
O altă întrebare importantă pentru mine era legată de componenta ”mental training”. ”Nu, nu …. Am auzit de asta, dar nu fac așa ceva, nu sunt genul și nici nu cred că am nevoie, sunt destul de motivat. Acest Ironman sub 11 ore este visul meu!

Am notat tot ce consideram că am nevoie și ne-am despărțit. Urma să lucrăm cinci luni împreună. Am stabilit căile de comunicare, frecvența, importanța onestității și a luării deciziilor de comun acord. 
Practica uzuală în Austria pe segmentul acesta de coaching este de minim șase luni. Șase luni clientul este legat contractual, indiferent ce intervine pe drum. Eu am oferit cinci luni și un tarif absolut modic, căci așa mi s-a părut cinstit pentru început.

Revenind la ”luarea deciziilor de comun acord” asta înseamnă practic că atletul nu își schimbă planul de antrenament și de competiții fără să întrebe antrenorul. Orice schimbare în planul de antrenament implică un lanț de alte schimbări pe următoarele săptămâni. 

Andi se antrena deja de două luni după un plan de antrenament găsit pe internet, gratuit. Un plan complex, ca plan general bine făcut, dar ca orice plan generalizat, nu este personalizat și adaptat nevoilor individului. Orice individ care intră într-un ritm de antrenament înregistrează modificări la nivel de performanță, la nivel mental și de percepție și abordare, precum și la nivel fiziologic. Așa se și argumentează rolul unui antrenor personal practic. 

Care sunt riscurile unui plan generalizat?
·      Suprasolicitare (ignorată, duce la demotivare, insomnie, scăderea apetitului, depresie, burnout)
·      Subsolicitare
·Accidentări (mai mult sau mai puțin stupide și ”inexplicabile”). 

Părerea mea, după ce i-am studiat planul după care se antrena și valorile cardiace a fost că Andi se afla la un pas de suprasolicitare. Asta însemna, din punctul meu de vedere, că la start va fi mult prea obosit, dacă va ajunge să mai ia startul ….

În afară de asta, tot ce făcea era: înot, alergare pe asfalt și ciclism. Atât (!) Un atlet care are în planul de antrenament pentru Ironman doar aceste trei componente este, pentru mine, un începător și trebuie luat aproape de la zero. 

Prima măsură a fost, evident, scăderea drastică a volumului de antrenament pe o perioadă de patru săptămâni și introducerea de sesiuni de fitness pe grupe musculare pentru construirea anduranței musculare. Mi-am luat la fiecare sesiune de antrenament o marjă de siguranță, intuind că Andi se va adapta greu și va avea tendința să facă mereu ”un pic mai mult” decât îi prescriam în planul de antrenament. La acest nivel am avut o intuiție bună și astfel nu mă alarmam de fiecare data când constatam că ”iar a depășit un pic”. Desigur că aici există și un joc psihologic, atletul se simte în autoritate, se simte stăpân pe decizia sa și asta e important (desigur că depinde întotdeauna de personalitatea fiecăruia, aici antrenorul trebuie să se orienteze ce anume se potrivește fiecărui tip).

Pe parcursul celor cinci luni au apărut multe modificări de plan, viața lui Andi fiind destul de aglomerată. Au apărut și lacune de comunicare, ceea ce nu e tocmai recomandabil în relație. Pentru antrenor este foarte important să știe dacă, de exemplu, clientul lui mai joacă și fotbal în timpul liber sau dacă clientul vine și zice ”În săptămâna X nu pot face antrenamente” antrenorul trebuie să știe motivul exact. În cazul nostru a fost o situație de genul acesta, eu nu am vrut să fiu indiscretă, nu am întrebat specific de ce nu poate face sesiune de antrenament, Andi a zis doar că ”are mult de lucru la job”, dar nu mi-a spus că la jobul privat, nu la celălalt. Jobul privat însemna în săptămâna respectivă stat în picioare și servit cam 11-13 ore pe zi!! Ori pentru mine asta era o informație vitală pentru economia planului de antrenament. După o săptămână în care atletul muncește fizic atât de mult, nu urmează 5 ore de biciclit și 2 ore de înot în prima zi de antrenament, ci urmează o săptămână de regenerare activă, cu intensități reduse, volum mediu și o combinare inteligentă a sesiunilor de fitness (forță, întindere, mobilitate, coordonare). 

Ca să nu lungesc povestea:
Fără mari discuții, am introdus în planul de antrenament și componenta mentală, mai mult ca pe un joc, clientul nefiind dispus să se preocupe în mod deosebit de acest factor și prezentând un mare scepticism. 

După aproximativ două luni, când iarna se mai îndulcise oarecum și la Dunăre mai bătea câte un vânticel de primăvară, am primit de la Andi prima reacție de revelație legată de ”descoperirea efectelor mentalului” asupra sa ca atlet, ca om, ca individ. Mi-a povestit că după orele de muncă a plecat la o alergare spre Dunăre ca să vadă dacă mai e gheață la mal. Când a ajuns acasă și-a dat seama că nici măcar nu văzuse Dunărea, nici măcar nu observase dacă mai era gheață sau nu. Era atât de uluit …. Și mi-a povestit cum a exersat respirația conștientă, ”dialogul cu sine și cu organele sale” și cât de puternic s-a simțit pe toată bucata de alergare fără măcar să simtă pic de oboseală.

Și așa am evoluat împreună pe parcursul celor cinci luni de zile, așa am gestionat mici leziuni (”terapie mentală în culori”), așa am schimbat parte din cursele B și C și am discutat de fiecare dată obiectivul fiecărei curse. 

Ce am încercat tot timpul să îl fac să înțeleagă a fost faptul că obiectivul lui principal, cursa A a sezonului, nu trebuie să fie o competiție cu ceilalți. Asta ar ruina foarte mult pentru sine, chiar dacă și-ar atinge obiectivul de timp. Am repetat mereu: ”Ironman is a Journey, not a race!” - pe parcursul zilei respective se întâmplă multe chestii, înțelegi? 

Andi a învățat că nu există frustrare într-o cursă B sau C, indiferent de poziția în clasament. Nu e important ce cred ceilalți, nu e important că ar fi putut avea o poziție net superioară în clasamentul respectiv, important este să înțeleagă obiectivul fiecărei sesiuni sau săptămâni de antrenament și al fiecărei curse la care participă. Important este să învețe să își simtă organismul, să poată concura și fără centura cardiacă pentru că știe exact în ce parametri se află la orice moment din cursă, să își gestioneze astfel energia astfel încât să termine cursa sub potențialul maxim de performanță, căci în anduranță parametrii sunt diferiți de cursele de viteză.

Cel mai greu de digerat pentru un individ extrem de ambițios este componenta regenerării. Aici trebuie tras frâna foarte bine și aici există cele mai multe împotriviri. 

Contractul nostru a luat sfârșit la jumatea lui iunie, cursa s-a desfășurat pe 2 iulie.

În seara dinaintea marii provocări m-a sunat. Era singur în camera de hotel și tocmai făcuse o sesiune de ”mental training” și se simțea extrem de agitat. Nu, nu ești agitat, ești doar emoționat, ești bucuros, mâine e ziua cea mai importantă din an pentru tine! Da, ai dreptate, nu sunt agitat, nu am de ce …. Sunt foarte emoționat, ai dreptate. 

Gândurile sunt importante. Cuvintele sunt importante, căci ele reflectă gândurile. Gândurile afectează fiecare celulă din organism.

Andi a avut pe 2 iulie cea mai perfectă (!) zi pe care și-o poate imagina un atlet care ia startul unui Ironman. Totul a decurs perfect, tehnic vorbind. La km 30 al maratonului a încetinit brusc ritmul. Era și timpul, pornise prea rapid, era partea din cursă pe care o știa teoretic, dar la care nu se putea abținea de regulă. Știa că primii km din marathon ar fi trebuit să fie la un pace de 6‘ ca să aibă apoi loc de manevre pentru un ritm mai susținut pe termen lung. Dar l-a luat valul și pe la km 30 a decis, conștient, că e mai bine să o lase moale, oricum termină sub 11 ore și acesta era obiectivul lui declarat, pentru asta îl antrenasem (pentru 10:30 – 10:50 max.). 

A terminat cursa în 10h15min, vital, sănătos ..... dar fără bucurie. ”Eram gol de orice sentiment. Familia și prietenii erau la finish, se bucurau, aplaudau, eu eram singurul care nu se putea bucura. Un gol imens. Aha, OK, asta a fost tot, am ajuns la finish ... și acum?”

În momentul în care mi-a spus că nu a simțit bucurie și împlinire în cea mai perfectă zi din an și din viața lui de sportiv, mi-am dat seama că există un motiv pe care doar el îl știe. Depresiile post-race nu sunt rare, toți știu asta și se explică destul de simplu, dar se și pot evita dacă te pregătești. Doar că la el era mai mult de atât, era altceva ce eu nu știam. De unde și până unde să mă ducă mintea la ce poate născoci un Ego?!

I-am sugerat să descopere motivul, să nu ignore. Mai departe nu era rolul meu să aflu, nu mai era clientul meu. Rolul meu se terminase, clientul își atinsese obiectivul declarat mie în urmă cu șase luni de zile.

Ce se afla în spatele lipsei lui de bucurie aveam să aflu peste trei săptămâni aproximativ și pot spune că m-a cutremurat puțin. Povestea în sine, puterea destructivă a Ego-ului uman, puterea minciunii în special. 

O întreagă comunitate știa despre participarea lui la primul Ironman: clubul de triatlon, colegii de club (despre care îmi vorbise uneori), familia, vecinii, prietenii, colegii de servici. Vreo 50 de persoane îl încurajaseră și admiraseră probabil pentru capacitatea lui de a termina primul Ironman în zece ore fără să beneficieze de ........ un antrenor, în timp ce colegii de club se antrenau de 18 luni pentru acest eveniment, toți cu același antrenor.

Obiectivul lui nedeclarat mie erau cele max. 11 ore, în condițiile în care el bănuia că toți ceilalți 5 colegi de club nu vor avea timpi mai buni și că el ar putea fi primul din clubul lui de triatlon, adică cel mai bun. A fost și motivul pentru care nu a vrut să apeleze la antrenorul clubului, pentru a nu afla nimeni.

Asta a fost prima minciună care i-a dăunat lui, nu mie. I-a furat din energie, permanent, zi de zi, sesiune de sesiune. De aceea forța uneori.
A doua minciună a fost că, văzând că nu a fost cel mai bun din club, a găsit de cuviință să declare că da domnule, dar eu m-am antrenat singur, bașca că voi ați mai făcut distanța, eu o fac pentru întâia oară.

I-am explicat că a fost în sine ”cel mai bun”, pentru că a atins acest rezultat în doar șase luni de antrenament, în timp ce ceilalți se antrenau de un an jumate pentru timpii lor de zece ore! Plus de asta, a terminat vital, sănătos, a stat cu gașca încă 7 ore de au sărbătorit și ultimul sosit. Ce vrei mai mult?!

Da, și-a atins obiectivul declarat, dar cu ce preț?! 

Independent de mine, minciuna a ieșit la iveală și au urmat câteva zile foarte intense. Și a urmat și o confesiune, precum și o ofertă financiară pentru ca eu să îi susțin minciuna.

M-a durut și m-a dărâmat experiența asta, la momentul respectiv. Desigur că un astfel de ego are nevoie de terapie. A acționat exclusiv din teama că nu va face față provocării pe care și-o stabilise având la bază o falsă motivație. Și-a mințit familia și prietenii, înșelându-se pe sine de fapt. 

Temerile se transmit, dacă nu sunt tratate. Se transmit copiilor la nivel de subconștient, am avut ”șansa” să descopăr această lege naturală nu de foarte mult timp. Am trăit 49 de ani condusă din subconștient de temerile mamei mele care a trecut prin război, prin sărăcie, prin izolare, prin ascundere de comuniști etc. Am trăit condusă de teama că nu sunt perfectă, de teama că nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă iubește, nimeni nu mă vede, nimeni nu mă bagă în seamă, nimeni nu mă place, nu sunt destul de ”bună”, destul de talentată, nu merit, sunt prea grasă, sunt prea blondă, sunt prea urâtă, teama de a ”fi lăsată cu ochii în soare” etc. Toate aceste temeri mi-au distrus o mare parte din viață, căci mi-au atras în viață exact subiectul temerilor mele, mereu și mereu și atâția ani nu am înțeles tiparul. Am parat mereu cu ”o politică externă” criticând și găsind tot timpul imperfecțiuni peste tot, la toți, implicit la mine și la realizările mele.

Să spun că îmi pare rău pentru el? 

Tot ceea ce spun este că ”fiecare doarme așa cum își așterne” și că suferința lui ulterioară nu are nici o legătură cu mine. După trei zile în care mi-a tot scris cât de distrus și gol se simte și a încercat să mă învinuiască pentru nebunia lui, i-am recomandat să ia în serios propunerea de terapie.

Înainte de a ieși la iveală toată nebunia, mi-a trimis câteva rânduri: ”Nu am fost niciodată un sportiv bun, dar am fost mereu foarte ambițios. Ai făcut din mine un sportiv mai bun și un om mai bun și pentru asta îți mulțumesc enorm! Am învățat incredibile lucruri de la tine și astea rămân pe viață.”

Ca și o completare la povestea asta:
Andi ar fi putut termina primul lui Ironman sub zece ore, singur a spus asta. A frânat conștient, dar subconștient nu știa de ce. Și-a dat seama că și dacă merge tot termină sub 11 ore, dar în același timp a început să realizeze în subconștient că a mințit jumătate de an o comunitate întreagă și că și-a mințit și propriul antrenor. A ignorat, evident - că așa facem toți - implicațiile pe termen lung.

Am avut ocazia și ca arbitru să observ multe comportamente și rezultate ale unor reacții ”nesăbuite” pe parcursul a numeroase curse de anduranță.
Să concurezi încrâncenat cu altul, în condițiile în care nu ești antrenat pe o anumită direcție, înseamnă irosire de energie fizică, dar mai ales mentală. Implicațiile sunt complexe și rămân de regulă nepercepute. 
Există persoane care se demotivează instant în momentul în care rămân pe ultima poziție sau în momentul în care sunt depășite și acest lucru se manifestă printr-un blocaj instant sub forma încetinirii, apariția de dureri în zona stomacului, gâtului, sternului, apare lipsa de chef, nervozitatea, crește riscul de accidentări (stupide) etc.. Totul se propagă și la nivel muscular și o revenire devine aproape imposibilă. Atunci când cedează psihicul/mentalul, simptomele fizice vin de la sine, totul este interconectat. Indiferent că e vorba de un joc, de o cursă cu sau fără miză sau de o simplă drumeție mai lungă pe munte. Stabilește pentru tine cine ești, stabilește că ești (nu cum ești) și te vei cunoaște.
Mulți sportivi amatori se enervează la propriu când sunt depășiți și asta se observă admirabil pe segmentele de ciclism sau alergare. La ciclism, fac greșeli care sunt penalizate, de pildă e depășit regulamentar pe stânga, se enervează și ignoră regula, așa că bagă tare și depășește pe dreapta pe cel care tocmai îl depășise! Dar cu ”băgat tare” și-a tăiat craca de sub el nu doar pentru că are șansa de a fi văzut și penalizat de arbitru, dar și pentru faptul că a forțat aiurea și a pierdut energia, băgând sprint la sfertul sau mijlocul bucății de 90 sau 180 km!!! Ghici ce urmează? Va cădea în șa în mai puțin de 3 minute și va fi depășit de alți cinci care vor profita de slăbiciunea lui și slăbiciunea va dura de regulă. Cu ocazia asta a pierdut definitiv minimum 10 locuri în clasament. Să :-) sau să :-( ... ?

N.B. Numele clientului este, desigur, modificat. Importantă e povestea, nu personajul, nu numele ne definește, ci Eul nostru.

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)