Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 24. Oktober 2017

O oră de jogging ....



În urmă cu exact cinci săptămâni la ora asta patul de spital pornea cu mine din salon în sala de operație. Durerea devenise insuportabilă pe la două dimineața. Singură, în cămăruța aia de nici cinci metri pătrați din anexa castelului vechi de cinci sute de ani, mă târam jos din patul-recamier, vechi și el de probabil măcar o sută de ani și îmi dădeam seama că trebuie să găsesc o soluție să mă salvez. Norocul a fost că aveam acces la internet, așa că am găsit cea mai apropiată clinică unde exista și secție de urgențe. Eram la vreo 260 de km distanță de actualul meu ”acasă” și stăteam aici într-un context la fel de ciudat precum întreaga poveste care include și o operație ”picată din cer”. 
Toate se întâmplau într-un moment al vieții când începusem să răsuflu ușurată, când începusem să cred că simt izul unui echilibru de mult așteptat. Da, pentru cei care știu că viața te izbește la propriu de toți pereții, pot înțelege ce spun. Pentru procentul acela minimal de omenire, care nu are provocări prea mari pe parcursul ”călătoriei”, totul poate părea o stupizenie și o poleială melodramatică. 
Fără a intra în amănunte, dar totuși pentru a face inteligibilă povestea, pot spune doar că durerea afecta partea de jos a trupului. Orice însemna șezut sau stat în picioare sau mers era durere. Cu noul companion de drum, Durerea, m-am târât până la mașină. Am aruncat în coșul de cumpărături un tricou, o carte pe care tocmai o comandasem și o primisem prin poștă cu două zile înainte, telefonul și cablul de încărcat și atât. Clinica din Zell am See se afla la mai puțin de 5 km de unde mă surprinsese episodul și aparatul de navigat m-a băgat pe un drum asfaltat îngust printre câmpuri și ferme de animale. A fost o epopee în sine și credeam că după ăștia 5 km mă pot califica în a scrie o Odă Durerii. Dar habar nu aveam ce avea să urmeze. 
La zece ore de la internare intram în operație. Următoarele zile petrecute în spital au fost liniștite și durerile post-operatorii erau controlate prin infuzii. Trei zile fără mâncare au fost o nouă provocare, mă rugam de surori să capăt și eu ceva, pleaseeeee :-) Dar trebuia să aștept, în rest eram incredibil de .... vioaie! Ca urmare am avut vreo patru zile când eram cea care le încuraja pe noile colege de salon care veneau, fiecare cu altă durere, alt diagnostic. În a șasea zi ar fi trebuit să fiu externată și am trecut de la infuzie la tabletă. Durerile s-au manifestat de așa măsură, că am mai rămas o noapte în spital. A doua zi, sâmbătă, când tocmai credeam că durerea e îndeajuns de suportabilă pentru a putea părăsi clinica, am avut ocazia să gust din delirul durerii la dimensiuni necunoscute mie. Înainte de a-mi pierde cunoștința am trăit cu toate simțurile și emoțiile posibile secundele de dinainte. Am urlat cum nu mă credeam în stare și mi-am dat seama că nu am capacitatea de a mă ține de pereții din stânga și din dreapta pentru a mă ridica pe propriile picioare. Intensitatea durerii era mult prea imensă pentru a mai avea loc să simt umilința ..... eu, pe vasul de toaletă, incapabilă să mă ridic pe propriile picioare .... eu, golită de pudism și aroganță, secerată de neputință fizică ..... unde dispare toată condiția aia fizică antrenată de Xșpe ani? Durerea, ca și suferința, te fac instant vulnerabil .... dar asta e altă discuție. Wow .... se naște un nod de emoții pe care tu, cititorule, nu ai cum să le înțelegi dacă nu ai trecut prin ele. Un urlet de-a dreptul primitiv răbufnea din ultimele molecule de energie de care mai dispuneam, lacrimi uriașe și rotunde se rostogoleau, de la umăr în jos brațele au început să fie furnicate de senzații greu de descris și apoi au început să tremure în toată fibra ..... și apoi totul a murit, nu mai știu nimic. O altă pacientă din salon apăsase pe buton și venise o soră. Am apucat să mai spun doar că ”tensiunea .... tensiunea a căzut ....” și apoi m-am prăbușit și eu.
Aproximativ cinci ore mai târziu părăseam totuși clinica și nimeni nu știa cum voi fi în stare să stau la volan și să conduc 270 de km. Și nimeni nu știe și nimeni nu va înțelege cum am făcut posibil acest lucru. Am ajuns acasă după aproximativ patru ore și următoarele două săptămâni aproape că devenisem una cu patul. Nu e nici o distracție zăcutul ăsta, că încep să te doară toate părțile corpului pe care poți sta întins și de la un moment dat ți-ai dori să stai în cap, în limbă, numai pe propriul tău trup nu, căci totul se simte tasat și aproape inert. Dureri, leșinuri de dureri, nemâncat, neputință. Dar, ca niciodată, fără lacrimi. Nu mai eram furioasă pe viață, nu mai eram frustrată. Doar eram. Și crede-mă că acest ”doar sunt” este un dar divin. Să ajungi la el, e drum lung.... 
La trei săptămâni jumate de la operație ieșeam din casă în câmp, căci casa unde stau este practic plasată în câmp, de jur împrejur țăranii își ară ogoarele și ferma din imediata apropiere își lasă la vedere cei trei cai care pasc pașnic. Doar vitele și le țin închise în grajduri, vai de viața lor! Ieșeam să caut niște frunze tămăduitoare pe care le știu din copilărie. A fost divin să fiu din nou cu picioarele pe pământ, a fost divin să pot face câțiva pași ..... dar mai mult de 500 de m în 45 de minute nu am reușit și asta cu lacrimi și mult stoicism. Frunzele erau acolo, pe drum, dar nu mă puteam apleca să rup câteva. Așa că le-am salutat de la înălțime și m-am întors în casă. Eram ca un câine ținut flămând și cu osul aflat în afara cuștii, fără să pot ajunge la el. Dar am zis ”OK, nu e încă momentul potrivit, mai așteptăm 2-3 zile.” 
Am diminuat numărul de pastile pe care le luam pentru a controla durerea. La început luam trei deodată, altfel nu rezistam, aș fi căzut mereu în comă. Apoi am început să iau trei pe zi la intervale de câteva ore. Apoi am început să iau una seara și una dimineața pe la 10. O zi și o noapte am încercat fără, tot ce am făcut a fost ”terapia meditativă cu culori” și liniște deplină. Și lectură în noul domeniu descoperit (The Human Design și Gene Keys – cărți care îmi completează cunoștințele și mă fac să înțeleg majoritatea ”de ce”-urilor, precum și faptul că ”De ce?” nu are sens și nu te ajută de la un moment dat în viață. De ce nu te ajută? Pentru că singurul răspuns este: ”D-aia!”).

La patru săptămâni jumate de la operație nu mai luam nimic, eram doar atentă cum mă poziționez și cum merg. Am început să ies zilnic afară, am ieșit puțin chiar și pe munte. Cu pași mărunți.

Alaltăieri am mers cam șase km. Ieri vreo doi, cu cățelul din vecini. Azi, pe același vânt și frig care s-au instalat de vreo zece zile pe-aici, am făcut prima sesiune de jogging ..... aproximativ 6 km, inclusiv un deal cu 13% înclinație.

Divin .... absolut divin! Să simt din nou vântul, să-mi văd din nou picioarele în alergare, să-mi simt din nou musculatura, să-mi simt din nou ritmul respirației, să am din nou dialogul meu propriu cu organele mele pe care le scot acum din letargie ...... fără ceas (cred că le-am împachetat deja pe toate, habar nu am pe unde, că așa e la mutat, chaos inevitabil și memorie scurtă). Alergam pe niște coclauri pe unde nu mai fusesem din primăvară, sus pe Kornberg (Muntele Cornului *de grâu sau alte cereale, că așa e aici) unde te pălmuiesc vânturile de îți fuge respirația înapoi spre plămâni și simțeam cum e un jogging de revedere și de la revedere, căci în scurt timp părăsesc aceste coclauri, spun pa dealurilor și bun-găsit munților!

Am jogg-ărit :-) o oră, nu știu câți km - șase sau opt - și la momentul actual nici nu contează. Contează să mă bucur chiar și de mirosul ăsta specific al transpirației prin alergare, contează să mă emoționez la ideea că ceea ce a fost poate deveni din nou prezent, contează să simt că nu e totul pierdut și distrus și ruinat și că da, tot ce a fost e doar poteca către Împlinirea ce mi-a fost prezisă. Sau ..... predestinată?!

Acest concept de Human Design este o poartă importantă către un volum de cunoștințe care stăteau în întuneric. Mama obișnuia să zică: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus.” Erau vorbe moștenite de la părinți, din generație în generație. Precum și ”Nu-i da omului ce poate duce!”. Ce se ascunde însă în spatele acestor vorbe deține dimensiuni cosmice! Da, sigur, putem construi mental o lume, dar nu putem sparge anumite ziduri. Ceea ce putem sparge, sunt tiparele și credințele care ne sunt inoculate și care lucrează împotriva noastră încă din fragedă copilărie.

Human Design de Chetan Parkyn și Gene Keys de Richard Rudd, două lucrări care se completează și care te pot ajuta să te întâlnești, cunoști, înțelegi, ierți și iubești necesită ”the right timing”. Nu sunt pentru oricine și nu pentru orice moment al vieții. Ca multe altele, aceste cărți vor face parte din viața ta atunci când vei fi pregătit să iei la cunoștință de dimensiunile inifinite ale ignoranței în care se scaldă omenirea, inclusiv tu.

Și alergam azi prin vânt și peste câmpuri și printr-un aer rece și sub un cer nebulos și pricepeam de ce toți anii aceia de criticism și auto-critică și blamare, de ce înverșunarea, de ce lipsa de toleranță, de ce lipsa de iubire și de contacte umane potrivite, pricepeam și iertam neștiința și neputința primilor 49 de ani ai vieții mele. Când intoleranța devine înțelegere și se șlefuiește prin iubire – abia atunci e semn că ai ieșit din vechile paradigme care te-au ținut blocat.

Ne naștem pentru că alegem să ne naștem. (Data viitoare, când copilul sau adolescentul tău va fi obraznic și va striga la tine că nu are nici o vină că l-ai adus pe lume, cum am făcut eu la venerabila vârstă de 19 ani de exemplu, îi poți replica calm: ”nu mă blama pe mine, tu ai vrut să vii la noi, tu ne-ai ales :-)). Cu aproximativ trei luni înainte de naștere primim predestinarea. Suntem un ghemotoc de energii combinate și legate între ele prin canale, centre și porți de pătrundere. Cei 64 de cromozomi au fiecare câte o caracteristică și cunosc trei nivele spirituale și noi acționăm în viață în funcție de nivelul la care ne aflăm și acesta e în directă legătură cu a câta viață o trăim). Acestea sunt primele lecții care ar trebui să ne fie predate din grădiniță și aprofundate până la terminarea ciclului școlar primar. Restul e inutil. Totul e inutil dacă nu știi de unde vii, cum vii, de ce vii. Totul e inutil dacă nu îți cunoști vocația, dacă nu știi că dând, primești. Totul e inutil dacă nu recunoști din timp că acel Dumnezeu e mai aproape de tine decât orice biserică, căci e în tine însuți, degeaba îl cauți în afara ta. Dă-i orice nume vrei, asta contează mai puțin. Dar înțelege că puterea creatoare vine din tine, prin tine, prin ceea ce gândești, prin ceea ce emani, prin ceea ce spui, prin ceea ce creezi, scrii, pictezi, cânți și așa mai departe. Iartă-te și iubește-te și apoi vei putea ierta și iubi în jurul tău și așa vei primi iertare și iubire și din afara ta. 
Sesiune de jogging de astăzi a fost ca o renaștere pentru mine. Am focusat pe conștient, pe respirație, pe stil, pe ritm, pe golirea de gânduri
Mintea are nevoie de un mijloc de comunicare. Gândurile sunt mijlocul de comunicare al minții, ele îți dictează toată viața dacă le lași. Mintea e inamicul tău nr. 1, Emoția e prietenul tău nr. 1. E o conviețuire la limită. Ai nevoie să înveți să percepi emoția, să lași intuiția să se manifeste în interesul tău. Ai nevoie să ignori mintea sau să o educi astfel încât să devină prietenul tău nr. 2. 
Dacă am reușit în viața mea tot ceea ce am reușit în condițiile date la fiecare moment în parte se datorează intuiției, nu minții. Prima distanță de Ironman fără antrenament, primul vârf de 6.000 de m și lista poate continua. Mintea a dictat mereu ”aia nu e bine, aia nu e perfect, ai greșit – tu sau ăla sau ceilalți sunteți niște incapabili”. Mintea e otravă, dacă are frâu liber. Am crezut 49 de ani că e bine că gândesc, eram convinsă că gândesc bine. Mi-au fost trimiși ultimii trei ani pentru a pricepe în ce eroare trăiam, în ce frici permanente am trăit peste 40 de ani de zile. Am învățat dureros că ”de ce ți-e frică, nu scapi”, pentru că frica, teama atrage exact ceea ce nu vrei să ai. Este singura definiție a ultimilor trei ani jumate: teama de a nu reuși, teama de a pierde asta sau aia și aialaltă, teama de a nu mai putea să .... teama peste tot, în cele mai fine structuri ale celulelor mele. Fiecare celulă a organismului percepe și acționează în conformitate. Dacă pricepi acest simplu fapt, vei fi mai atent la gândurile tale. 
Din momentul în care am capitulat și am lăsat acel flow al vieții, s-au petrecut chestii. Urâte, din percepția mea, dar cică necesare, face parte din Proces. Am coborât destul de brusc din nou în adâncuri, am simțit că am murit de două ori în decurs de aproximativ două luni, am simțit nu doar suferința, dar și durerea aia fizică crudă și brutală. Momentan flow-ul se manifestă ..... am ieșit la jogging, 90% din gospodărie e împachetat, urmează mutatul, o săptămână sau două de liniște și apoi noul contract ca instructor și antrenor în Germania. Și din primăvară mai vedem ce mai urmează. Că nu Austria este ”acasă” a fost intuiție, acum e aproape certitudine.

Keep it ..... jogging! Running, cycling, swimming, mountaineering, skiing, skating! 
P.S.
Operația și toată povestea nu pot fi explicate ”rațional”. Ceea ce eu sigur știu, este că la bază au fost motive psihosomatice. Nu există ”întâmplări întâmplătoare”. Orice durere, orice suferință, orice boală, orice ruptură și fractură se manifestă fizic ca urmare a unor dezechilibre interne și interioare. Moștenirea genetică joacă un rol minimal în aceste povești.

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)