Duminica de după MPC 2013

a început destul de matinal, spre marea mea surprindere. După un ceai fierbinte și două aspirine luate înainte de culcare, a urmat o noapte un pic chinuită din cauza cotului. Dar am păstrat cu mult stoicism bandajul cu rivanol și nu a fost în van.
Pe la cinci-șase dimineața se auzeau deja mișcări și zgomote în stradă. Ce puii mei se poate întâmpla? Nici duminică dimineață nu pot dormi în liniște, într-un sat de munte, WTF?!
Aveam să mă dumiresc după ce am părăsit patul, undeva în jurul orei opt .... 

O lume străină mie. Tangențial cunoscută, dar străină mie. O lume pe care îmi place să o privesc ca turist. Îmi plac aceste târguri. Încă mai există ceva original în ele. Dar, din păcate ..... acest ceva original parcă este și el pe cale de dispariție. Căci nu toți care vând sunt producătorii mărfii, mai sunt și negustorii. Nu știi sigur ce cumperi, nu știi unde ești înșelat. Asta mă crispează fantastic ....

 Aveam vreo 70 de lei cash în portofel. Evident că doream să cumpăr ceva naoș, care să nu fie de import, care să aibă un gust original .... Așa că am pornit la plimbare printre precupeți.
Mere - preferatele mele. Când eram în Germania sau Austria, toamna era o cură de mere la rând. Cumpăram o lădiță de 10-15 kg și câteva zile mâncam doar mere. Roșii, zemoase, perfecte, gustoase. Îmi dădeau viața.

 Am cumpărat zece kg din lădița de jos, din stânga imaginii. Cea mai mare țeapă .... este foarte supărător, pentru că muncim din ce în ce mai greu pentru 20 de lei .... Toate sunt degerate pe interior, indiferent cât de frumos arată. Zi-mi că nu e supărător să te simți înșelat? Hai că 3-4 mere ar fi degerate ..... dar TOATE??? Și să ieși cu ele în târg, să le vinzi ca și cum ar fi bune de consumat. Asta se cheamă, în termeni juridici, înșelăciuni ostentativă cu defect ascuns cunoscut. Nașpa. Asta e legătura mea cu România, printre altele .... peste tot ne simțim înșelați, manipulați, furați. De stat, de prieteni, de colegi, de autorități, de furnizori. Deprimant. Trist.

În rest, piața ambulantă arăta frumos, plină de culoare, mai puțin de mirosuri. Am căutat usturoi. Erau trei care vindeau usturoi vrac. Grămezi mari. Căței mari în căpățâni mari. Nici o funie. Ciudat. Am mirosit și am remirosit. Nu mirosea a nimic. M-am riscat și am luat totuși un kg cu 5 lei. Evident că toți susțineau că este usturoi românesc. Ciudat de ieftin. Ciudat de mare. Ciudat de insipid. 

După ce am țopăit vreo oră de colo-colo, cumpărând câte ceva și făcând fotografii, întrebând .... de pildă, de ce se vinde pâinea asta așa, pentru ce este?

 ”Pentru animale”..... pentru patrupedele de prin gospodărie, pe care oamenii le cresc ... porcul ăla de-l taie de Crăciun, de pildă, în chinuri oribile .... zicea cineva: ”Nu-mi plac fariseii, să fim serioși! Un popor care de secole sacrifică animale doar ca să-și umfle burdihanul de Crăciun și de Paște, iese acum în stradă să se revolte că se vor eutanasia câinii maidanezi.  Dar cu mielul ăla care se uită cu ochi dulci la tine, cu purcelușii de lapte ... de ăia nu vă e milă nu? Dacă eram chinezi, ne lingeam deja pe degete la gândul că ne vom putea înfrupta legal din maidanezi, sau cum? Ce lume nebună!”.
În sfârșit, orele se scurgeau și eu mai vroiam o plimbare în afara satului, așa că am pornit la întâmplare.

 Drept înainte, stânga, dreapta ... după câteva case drumul se elibera de clădiri și se ițea șerpuitor și liber prin pășuni parțial terasate. Era ceea ce vroiam. Un drum deschis, să mă lase să respir, să văd cu ochii sufletului, să merg și să-mi imaginez că sunt acolo unde mi-aș dori să fiu de fapt.
La un moment dat, dintr-o curte de pe partea stângă iese un sătean vârstnic. Pus la patru ace, iese, se întoarce și cu o cheie legată cu o sfoară lungă încuie poarta și lasă cheia îndărătul acesteia. Mi s-a părut hilară scena .... M-am oprit, am salutat, am zâmbit și i-am spus pusă pe șotii: ”Păi de ce lăsați cheia acolo? Sau de ce mai încuiați, dacă tot lăsați cheia să fie găsită de oricine?”
(Nu postez fotografia casei, să nu dau cuiva vreo idee d-aia românească .....) 
”Ah .... păi cine să .... nu se-ntâmplă pe-aici d-astea .... nici n-are ce să ia. E goală casa.”
Și-așa m-am ales cu o convorbire de vreo oră și ceva, în drum, cu un bătrânel cu suflet singur. Soția decedată. E urâtă bătrânețea. Oribilă. Combinată cu singurătatea, este aproape o condamnare .....

Discuția cu acest probabil fost mic burghez sau membru de onoare al unui partid comunist, care cu siguranță nu a cunoscut lipsurile în viața lui, care cu siguranță a muncit, căci prea vorbea cu patos despre orătăniile și animalele din gospodărie, despre pământul avut ... - și la ce bun? când ești singur, nimic nu mai are farmec, valoarea se disipă precum norul pe cer și ceața-n zare ... - deci, discuția cu el m-a dus cu gândul înapoi în ani, la mama.
Ne-am despărțit în cele din urmă. Era foarte bucuros că i-am dat numărul de telefon, zicea că mă va suna. Era fericit că un străin rămăsese de vorbă cu el, să-l asculte. Cunoșteam starea, cunoșteam starea în care ieși din casă și te duci la unul să-l rogi să vorbească cu tine, ca să fii sigur că nu ai uitat să articulezi cuvintele ... De foarte multe ori mă uit la sutele de campanii care se fac pentru copii. Dar nu prea văd strângeri de fonduri și campanii umanitare pentru bătrâni, pentru bătrânii acestei națiuni .... nu-i corect. Fără trecut, un viitor nu există. Fără bătrâni, nici tu, cel care citești, nu ai fi existat ca să ai copii ai unui viitor. Totul se petrece de-a-ndoasele în societatea asta. Aruncăm la coș bătrânii și ne lăudăm că ”facem totul pentru copiii noștri”, dar de fapt totul e doar marketing și publicitate goală de conținut.

Am plecat pe drum în sus, mai departe. Am mai stat de vorbă și cu dumnealui :-)

 Nu zicea nimic, nu necheza, nu dădea semne că înțelege ce doresc ...
Apoi, a urmat un alt episod din copilăria pe care am crezut/dorit/sperat să o fi uitat:

 Vacanțele mele de vară, timp de 20 de ani aproape, au fost marcate de anumite ritualuri fixe, impuse de mama, desigur: adunam vreo 14 tipuri de plante medicinale, să avem de băut ceai pentru următoarele 12 luni ale anului, adunam și mâncam afine de pe Muntele Babeș și Muntele Roșu și din Ciucaș, de pe Zăganu, cutreieram munții și adunam ghemotoacele astea din lâna oilor care trecuseră pe-aici. Grămezi întregi. Nu știu dacă mama a făcut vreodată ceva cu ele, pentru că nu am văzut-o niciodată torcând.
Drumul a devenit potecă urcătoare și m-am oprit să privesc înapoi:

Fotografia asta, printre boabele de măceșe, m-a transpus imediat spre alte dimensiuni ....

(to be continued .... still ?!?!)