Marathon 7500 = Ironman-ul alergării montane din România!

23 iulie 2013, 23:55

Înainte de orice, mulțumiri (click link) coechipierului, căci se putea mai rău :-(, dar și ceva mai bine :-)

01. Introducere 

02. Start

03. Condiții meteo & echipament

04. Traseu

05. Finish

06. Puncte de hidratare/alimentare

07. Comunicare organizațională

08. Organizarea, voluntarii
09. Verificarea echipamentului impus

10. Atmosferă

11. Spiritul de echipă - de citit în materialul dedicat, vezi link.

12. Premierea 

01. Introducere

Rapoartele mele de cursă sunt destul de asimetrice. Îmi propusesem la un moment dat să păstrez un standard, o coloană vertebrală, să fie o chestie cu rubrici fixe, ca de pildă: organizare, comunicare, start, traseu, finish, premiere și premii, condiții meteo și atât. Dar nu-mi iese! Nici măcar pentru același concurs, de la o ediție la alta. Pentru că fiecare cursă îmi dă, la final, o concluzie aparte pe care mă concentrez și din perspectiva căreia abordez comentariul. 

Ei bine, Marathon 7500 este ..... Ironman-ul, respectiv Half Ironman-ul alergării montane! Marathon 7500 .... o cursă despre care am auzit prima oară în urmă cu doi ani. Când abia legam paşii unul după altul, pentru alergări montane. Ca să nu mai spun că până acum doi ani nici dacă mi-ai fi dat la fiecare alergare pe munte un bonus de 1000 de euro şi tot nu aş fi găsit "decenţă" în a cotropi muntele cu paşi alergători ..... muntele/natura fiind, în percepţia mea, ceva ce fiinţa umană nici nu merită!
Am vrut să particip deja din 2012, dar nu am găsit coechipier. Bine, nici nu m-am agitat prea tare, simţul propriei măsuri sugerându-mi că parcă nu aş fi pregătită pentru aşa o cursă. Şi bine că nu am găsit coechipier în 2012! Lucrurile trebuie făcute la momentul oportun şi privind retroactiv, fiecare individ își cam dă seama care este secțiunea lui de karma: mai precoce sau mai întârziată. La mine e cu ”mai târziu” în toate. În 2012 limita de timp era de 26 de ore, acum au mai tăiat 10 ore din ea. Ce să faci în 26 de ore pe traseul scurt, de 45 de km? (Bine, întrebarea inițială la mine a fost: ”Ce puii mei de traseu e ăsta, de ai nevoie 26 de ore să staționezi pe el???? Ptiu, drace, ce se întâmplă acolo de fapt, se coboară în miezul Pământului și se urcă pe scara montată pe Vf. Everest?”). Să dormi peste noapte și să servești tactitos două mese pe zi, altfel nu văd ce să faci cu atâta timp, în condiții normale de deplasare. Eu, care nu am viteze remarcabile, consider că astea 16 ore lăsate sunt o limită de timp generoasă. Dacă vor dori să limiteze participarea, astfel încât să nu se mai înscrie oameni care nu au experienţă relevantă de munte (atenţie: nu de "alergare", ci de "munte"!), atunci vor reduce timpul cu încă două-trei ore. Spun asta din perspectiva mea, pentru că eu totuşi sunt un "biet melc" pe segmentul alergării montane. 

02. Startul

s-a dat cu o întârziere de 11-12 minute și aici e mai greu cu disciplina și punctualitatea, mulți participanți nu au the big picture in the mind sau pur și simplu nu se pot organiza și au impresia că dacă organizatorul spune 05:15 a.m. e de ajuns dacă ei încep abia la 05:30 a.m. să se îndrepte spre punctul de verificare dinaintea startului, de parcă 20-30 de minute ar fi îndeajuns să verifici între 150 și probabil 300 de rucsacuri.

A fost un start ca la orice cursă montană ... SCURTĂ (!!!). Deşi eu mă setasem pe "concurs de treking", sincer vorbind (mea culpa, of course!). DAR: nu am să înţeleg probabil niciodată de ce la astfel de curse se pleacă cu viteză, de parcă ai de alergat încă 9,9 km pe plat! E un fel de frenezie ilogică acolo.

Mi s-a tăiat cam imediat elanul. Am fost destul de în primele rânduri la start, dar după primii 300 de m fusesem depăşiţi de 80% din totalul de alergători. Deprimant, nu? Aha, exact, cam aşa mi s-a părut şi mie. "Mamă, ce slabă suuuuunt!"  Dar eu aveam în minte urcările, diferenţele de nivel pe distanţe scurte şi mă gândeam că nici vorbă de alergare pentru 90% dintre participanţi, aşa că o luasem cătinel .... la stilul Lejereanu!

Dovadă este că pornisem din start cu bețele montate ca pentru o lungă zi de trekking nu chiar relaxantă (a fost prima cursă în care am şi folosit beţele, ba chiar în proporţie de 90% şi chiar mi-au fost de un real ajutor. Cu mici excepţii, sunt foarte utile chiar şi pe ascensiunea Crestei Bucşoiului.). Deci probabil aici am greșit, dar neavând nici o miză, m-am lăsat doar surprinsă de tumultul ce-mi venea din spate și care se scurgea precum mierea pe gura sticlei, lăsându-mă hăt la fundul borcanului :-) 

Viorel, coechipierul meu, ar fi zburat, şi cu siguranţă s-a simţit brusc cu aripile tăiate, că tot zburda în faţă şi se uita întrebător înapoi. Dar aşa este când nu ştii cu cine pleci la drum .... Totuşi nu m-a întrebat "ce-am păţit", de nu alerg ca majoritatea celorlalţi. Nu simţeam nevoia să mă strofoc, mi se părea inutil şi iraţional, nici plămânii nu mă ţineau, era prea devreme pentru un organism nocturn ca al meu, care are mari probleme cu trezitul în zori. Nu ştiu, era ca un fel de bâlbâială prin care orbecăiam. Mă distram şi îmi plăcea la nebunie să văd vadul acela de puncte colorate în deplasare pe verdele din faţa noastră ... parcă eram un personaj dintr-un tablou mişcător. Este una dintre clipele de fascinaţie incipientă pe care doar o cursă de acest gen ţi-o poate oferi şi nimic nu se poate compara cu asta. Este unul dintre motivele pentru care competiţiile devin magneţi şi tendinţa de a ne droga, neînţeleasă de ceilalţi, marii absenţi ai vieţii reale, pune stăpânire pe noi, toţi aceşti "frenetici" care depunem atâtea eforturi pentru a fi aici, la momentul X.

Deci, mi-au trebuit cam multe minute să-mi dau seama că de fapt cursa trebuie abordată ca un concurs contra-cronometru, pe cât se poate, evident. Ședința cu mușchii de la picioare, mai ales cu Superiorii, nu o ținusem, așa că nu mă vedeam într-o postură prea bună pe următoarele 10-12 ore de activitate.

03. Condiții meteo & echipament

Era înnorat. Fusese însă o noapte caldă și dimineață la 5 nici măcar rouă nu era pe sol. Mă gândeam la cei de pe tura lungă, care erau pe coclauri de 24 de ore. Avuseseră și ei noroc de vreme bună și mă bucuram, pe bune! Prognoza arăta foarte rău, cu ploi bogate și descărcări nervoase, deci mă pregătisem de un mini-dezastru: 

suprapantaloni de ploaie, geacă de vânt, pelerină de ploaie, o bluză cu glugă – aia o am din arsenalul de bicicletă și chiar am folosit-o cam 70% din traseu, pe zonele expuse vânturilor negestionate -, mănuși – de fapt am mers toată ziua și cu o pereche de mănuși de bicicletă de vară, mai dure, care m-au protejat la căzături și stâncăraie -, căciulă, bețe, șosete de schimb (fac minuni în caz de răni la picioare sau întârzieri neaşteptate pe munte, în condiţii de ploaie), picioare thermo și mânecuțe lungi luate din arsenalul de winter bike. Prognoza meteo s-a dovedit alarmă falsă și ce bine că așa a fost, cel puțin noi nu am fost udați pe traseu. Ploaia a început după 18:30, când noi deja terminasem și de mâncat și ne retrăsesem prin corturi. Nu a fost cu tunete și fulgere, dar pe mulți aflați încă pe traseu i-a cam făcut ciuciulete și le-a îngreunat ultimii km.

Din echipament mi-au lipsit totuşi două piese, drăguţele de ele, stăteau acăsică, frumos, să nu cumva să strănute de la praf: ciorapi 3/4 de compresie sau măcar compresie pentru gambe şi o foaie subţire de vânt/ploaie, cu glugă. Naiba ştie de ce nu au ajuns în bagajul celui mai important şi solicitant concurs de alergare montană al anului, un fel de al doilea Ironman al meu pe 2013! (nah, că a trecut deja o lună!). 

Traseul urcând de mai multe ori la peste 2.000 de m, desigur că am mers şi prin nori - şi la propriu, şi la figurat, mai ales Viorel -, ceaţa ne-a fost însoţitoare pe destule segmente de drum, dând peisajului acel charm aparte de misticism, surpins şi de mine în câteva fotografii.

04. Traseul nu e simplu.

Este foarte solicitant, dar pe vreme bună este bestial de frumos, ca peste tot pe munte de altfel, oriunde în lume te-ai afla. Nu e ucigător decât dacă tragi de tine de ți se subțiază intestinele!!  Aș fi o ipocrită să spun că nu am transpirat la greu sau că nu am avut cel puțin un moment de colaps (înainte de CP 6), dar asta e urmarea logică a lipsei de antrenament specific. Un antrenament ajutător pentru această cursă ar fi EcoMarathon, însă având loc cu mai mult de două luni în avans, cade varianta, nu se pune. Dar e de reținut ca idee.

Din larga poiană de la Peștera, unde se află tabăra de bază, startul, sosirea, premierea, toaletele și tot creierul organizării, se urcă pe Valea Obârșia Ialomiței, pe marcaj cu bandă albastră. Și se umple valea aceea de puncte colorate în mișcare, o imagine bestială!

Am ajuns la CP1 de la Cabana Vf. Omu după 1h35’, adică la 07:44. Să fie cam max. 7 km între cele două puncte (6,60 km cf. Garmin).

Am staționat mai mult de 10 minute aici, deși nu-ți dai seama. 

Fiind ceață și vânt și urmând o coborâre pe Valea Cerbului, care debuta tot în ceață, mi-am scos geaca de vânt. Ni s-a pus primul sticker cu timpul de sosire, am ciugulit ceva cașcaval, pâine și halva, 3 guri de apă și am început pe verticală-n jos. 

Că doar d-aia urcasem, ca să avem de unde coborâ .. era un du-te – vino fantastic, ca la balamuc, toți zâmbeam, gâfâiam, mai existau și priviri d-alea încrâncenate, semne de dușmănie, urmăriri, spionaje …. O cursă interesantă, ce mai! Secretul e să nu intri în joc, ci doar să-ți controlezi suflul și starea de spirit a coechipierului. Dacă el e vesel, ai șanse să ieși și tu din morocăneala care te-ar putea eventual cuprinde :-)

De la Cabana Omu se continuă pe Valea Cerbului, pe bandă galbenă, e poteca mai dinspre stânga, cea din dreapta, mult mai largă, ducând spre Cabana Babele. Unde nu vrei să ajungi, cel puțin nu acum. Poate mâine :-)

Valea Cerbului ….. multe amintiri mă leagă de ea, iar denumirea îmi reamintește de o carte cu povești foarte dragi mie, denumită ”Zânele din Valea Cerbului” de Nestor Urechia, o carte a copilăriei pe care o mai am și astăzi, excelent ilustrată şi foarte potrivită pentru copii.

Intermezzo literar:

"În urmă cu mai bine de jumătate de veac, minunata Vale a Cerbului era un loc sălbatic, pe unde arar trecea câte-un drumeţ, cu sacul în spinare. Doar ciobanii şi muntenii de prin satele de coastă ştiau potecile stâncoase ce coborau din vârful Bucegilor către Buşteni – pe atunci un sat mărunt de pe Valea Prahovei.

Pe la 1900, între casele răzleţe ale satenilor din Buşteni se ivise, într-o poiană străjuită de anini, o casă mai răsărită, albă şi cu cerdac larg de jur împrejur. Aici stătea, împreună cu soţia şi cu fetiţa sa, tânărul inginer Nestor Urechia, care din 1898 lucra în calitate de diriginte la construirea şoselei naţionale ce leagă şi azi Câmpina de Predeal.

În răstimpuri de odihnă, din cerdacul casei sale, ori de la măsuţa de lucru din curte, privea Bucegii, a căror măreţie şi frumuseţe îl fermecau totdeauna şi, uitând de toate grijile zilnice, se lăsa furat de lumea vrăjită a fanteziei. În asemenea ceasuri, se întâmpla uneori ca fetiţa lui să-l roage să-i spună o poveste... numai una... şi apoi încă una... şi încă una... poveşti cu zâne, cu zmei şi feţi frumoşi, cu întâmplări nemaiuzite şi cu daruri nemaipomenite...

Atunci, din ceţurile fugare ale piscurilor, din razele limpezi de soare, sau din umbrele pădurilor de cetini de pe costişele Văii Prahovei, veneau plutind uşor, ca funigeii şi ca visul, Zânele din Valea Cerbului... Veneau dansând şi zburând, nevăzute pentru alţii, doar lui arătându-se aievea aici, în poiana cu anini, unde el le chemase ca să-i şoptească la ureche câte un basm pentru fetiţa lui cea bălaie şi cu ochii albaştri, care credea în zâne, le aştepta şi se bucura, auzind faptele şi născocirile lor.

Aşa s-au înfiripat aceste poveşti despre Zânele din Valea Cerbului, poveşti pe care Nestor Urechia le-a scris în poiana lui cu anini şi pe care le-a tipărit prima oară în 1904.“

Aici, Viorel a săltat precum o capră neagră, tăind la greu din serpentinele șerpuitoare. Eu nu mai fusesem pe Valea Cerbului de prin martie 2005, când zăpada era până la piept. Cu tăiatul serpentinelor, indiferent că este la urcare sau la coborâre, nu mă împac, există întodeauna o ”cealaltă față a monedei” și nu aveam chef să forțez. Aici nu se mai pune problema că nu tai din motive de fair-play, pentru că nu este o potecă stabilită pe care ești obligat să te deplasezi, fiecare se descurcă cum poate, nici nu merge altfel pe un astfel de traseu. Incorectitudinea intervine când tai o buclă, ceea ce nu prea cred că e posibil pe aici.

(loc de poză)

Oricum, mi s-a părut foarte schimbată această Vale a Cerbului, pe care o urcasem în iulie 2000 și o mai coborâsem în martie 2005 (de când s-au asfaltat Bucegii nu am mai călcat prin ei, recunosc. Un blocaj mai puternic decât dorința de a ieși pe munte, dar ce-i  drept în anii aceia am hoinărit destul pe munții altor continente.).

După altă 1h35min am ajuns la Cabana Gura Diham, deci lăsam în urmă alți 7 km (14 per total). Teoretic ar fi trebuit să-I parcurgem într-un timp mai scurt, fiind coborâre.

Aici soare, voie bună, apă rece, voluntari plini de energie, cașcaval, slănină, roșii, pâine, banane, mere ..... un ospăț nesperat practic, care îți face aventura mai soft, adică ... just another race. Am luat o bucățică mică de cașcaval și m-am dat deoparte, să fac loc altora. 

Viorel vroia să plecăm. I-am spus că stăm 5 minute, nu mai mult, că aveam nevoie să-mi fac un pahar cu electroliți. Trecuseră 2 minute și m-am dus să mai iau o bucățică de cașcaval. Dar vai, îl mâncase șoarecul pe tot, nu mai era nici o firimitură. Și cum eu nu servesc slană nici dacă o pui pe o bancnotă …. M-am mai ales cu o feliuță de pâine goală și puțină halva. Puțin uimitor și neplăcut pentru cei care mai veneau năvală din spate ….. dacă nici aici, la șosea, unde se putea alimenta facil, nu se puteau gestiona astfel de lucruri, nu știu ce să spun ….

Cum spusesem, în max. 5 minute eram gata de pornire. Dar nu mai era Viorel acum gata. Își dăduse jos rucsacul și începuse să se descalțe, să-și curețe pantofii ….

 Poza asta e dinainte de CP 1

Oooookkkkkk…… I-am spus că eu pornesc înainte și mă ajunge el. L-am rugat să nu uite că e în concurs și că nu e singur eventual, să nu întârzie până la Poiana Izvoarelor, dacă se putea. Dar să nu insistăm pe ”detalii” de genul acesta. Cine nu pricepe că la acest concurs partea de comunicare este esențială, apoi și cea de timing, clar nu are ce căuta la start (sau la finish, ceea ce e mai rău!).

Înainte de start îi spusesem lui Viorel două chestii:

1.     Dorința mea este să terminăm pe lumină, adică undeva nu mai târziu de ora 20.

2.      Voi merge cât pot eu de bine, dar nu pot promite absolut nimic.

Oricum nu i-ar ajuta la nimic să mă zorească, poate doar dacă vrea să abandoneze și să dea vina pe mine :-)

De la Gura Diham se urcă umbros și abrupt prin pădure până la punctul de hidratare de la Poiana Izvoarelor. O idée excelentă cu acest punct de hidratare, sunt sigură că aproape toţi au salutat-o (eu aveam încă 2 l în camelbag).

Aici, am fost unul hăis și unul cea … ca mare parte din cursă. Dar desigur, se putea și mai rău.

 Este locul unde apar singură în fotografie, pentru că el era ocupat cu nu știu ce mult scormonit printr-un rucsac total neorganizat și nepotrivit pentru așa o cursă – nu se supără, știe, i-am zis și la fața locului :-) (”Dacă ai fi vorbit cu mine și mi-ai fi spus că nu ai rucsac, îți aduceam eu, fără nici o problemă.”)

Deși inițial nu avusesem de gând, a trebuit să staționăm și aici. Viorel nu avusese încredere să ia apă de la Gura Diham și abia aici stătea să-și reumple sticlele din plastic și bidonul. Am stat din nou vreo 10 minute cred, după ce și la Gura Diham stătusem cam tot pe atât. Per total, din cele 11 ore și 27 de minute, două ore jumate au fost de staționare. Ceea ce mi se pare destul de incredibil, dar se adună.

Am plecat de la Poiana Izvoarelor spre mult-discutatul Bucșoiu, via La Prepelag, împreună cu altă echipă, tot mixtă, formată din Mekri Riad și Monica Popescu. Monica mă abordase prin aprilie pentru echipă, dar eu doream un partener mai bun decât mine și acum, după ce toate au trecut, pot spune că a fost o decizie bună pentru amândouă, chiar dacă cei doi au ținut neapărat să ne depășească cu 200 de m înainte de linia de finish (pe traseu ne-am mai depășit de vreo două ori, până ce noi am luat distanță, dar la CP 6 am avut eu o cădere și am scăzut simțitor ritmul).

La Prepeleag locul este foarte îngust și ne adunaserăm mai multe echipe. 

Aici am primit al 3-lea sticker, făcusem 2h15min de la Gura Diham. Am staționat și aici vreo cinci minute, să ne revenim după urcare și am pornit mai departe pe poteca îngropată, tot pe bandă roșie. Am staționat pe banca aceea mare, de pe stânga, înainte să te apropii de urcarea pe Creasta Bucșoiu. A fost un bun timing, preîntâmpinând practic o cădere a lui Viorel, căruia i se cam tăiase brusc avântul. Am stat lejer acolo, la soare, să mâncăm un sandwich, să ne mai hidratăm și să ne pregătim pentru ceea ce se numește segmentul cel mai dificil al cursei scurte.

Deși nu mi s-a părut atât de dificil, eu fiind practic un mare fan al urcărilor pe lanțuri, frânghii, rocă și d-astea. Spre deosebire de alte escapade de-ale mele, acum aveam un mare, ba nu, un uriaș avantaj: aveam un rucsac mic, de 12 l și nu eram singură!

Trecusem deja de jumătatea traseului, parcursesem 25 de km, vremea era bună și o echipă masculină din spatele nostru (al meu, mai bine spus, căci Viorel se pierduse sus, la un moment dat printre alte două fete!), cu accent moldovenesc, discuta despre ”Tu-ți dai seama ce-ar fi fost pe-aici dacă ploua? Nu se putea face, era măcel!”. Deci eram toți niște norocoși.

Singura mea amintire despre Bucșoiu datează de prin 1995 cred, când coborâsem de la Omu. Atât. Și mi-aduc perfect aminte că eram cu o prietenă de atunci și din sens invers urca o pereche de oameni foarte în vârstă, așa cam la peste 60 de ani. Noi aveam sub 30 și ne gândeam că aoleu, ce urcare de coșmar, că la cât ne chinuia pe noi coborârea …. :-) Ce se mai schimbă percepțiile astea în viață, incredibil! Altă întâlnire cu Bucșoiu nu mai avusesem

Nu l-am perceput ca fiind ”omul negru care bagă groaza-n toți!”. OK, e dificil, e musai să ”fii om de munte”, dar e ”mumos, nevoie mare” :-) Eu îl țineam minte ca fiind mai pietros, fără iarbă chiar. Dar deh, în aproape 20 de ani, natura nu staționează, că doar e vie (oricât se străduiește omul să o ucidă!).

De la Prepeleag până la Cabana Vf. Omu am mai făcut 2h25min. S-a mers practic în patru labe destul de mult. Aici mi-au ajutat mănușile de bike. Bine, la un moment dat am cochetat și cu ideea de a pune tricoul de bike, cu 3 buzunare, dar nu am nici unul atât de strâmt pe șolduri încât să nu mi se fâlfâie toate alea prin el la alergare. Când alerg cu ceva în vreun buzunar al unui tricou, trebuie să trag pantalonul peste buzunarul de la spate, ca să nu se hâțâne pe fund și să înceapă să se și scurgă pe jos. Plus de asta, tricourile tehnice de alergare au altă textură, dacă alerg în tricou de bike transpir mult mai intens și se simte nașpa pe piele, cred că sunt totuși mai sintetice și mai puțin prietenoase cu epiderma, fiind concepute pentru un alt tip de efort și transpirație.

Dar am avut mânecuțele de bike, alea din lână, groase, care au fost minunate!!

Pe Creasta Bucșoiului am decis să scot bluza cu glugă, bătea vântul, era prea expus. Aici am depășit mai multe echipe, în mod surprinzător.

Platoul de la Omu ne-a întâmpinat cu mult soare și un peisaj de vis, cu turnul de pe Coștila în zare. 

Și o colecție drăguță de norișori albi pe un albastru d-ăla blând, cum numai cerul nepoluat poate avea. Era perfect, totul era perfect, se merita efortul de a face această cursă și acum, pe măsură de retrăiesc muntele, îmi încolțește firav și ideea că se merită poate și o nocturnă anul viitor …… hm …. Ptiu drace, fugi!

Înainte de platou însă, cocoțat pe un cataroi, zgribulit, obosit, plin de entuziasm și cu fluierul între buze, ”cântând” celor care umpleau valea aspirând să iasă din ea spre CP 4 și pentru a doua oară pe cel mai înalt vârf al Bucegilor, se afla Silviu Bălan, unul din ”stâlpii” și sufletele CPNT-ului. 

Omul ăsta, spre deosebire de mulți alți ”adevărați”, pare a fi atât de pătruns de alergarea montană, că ți se face pielea găină când îl vezi zburând. Când urcam de la Cabana Gura Diham spre Poiana Izvoarelor, cine venea fluierând și motivând alergătorii? Silviu Bălan! Da, același care a gândit Marathon Braşov cu o limită de 7 ore …. vai de steaua lui de traseu de 9 ore :-) Salutare, Munțomane!

Aici, la Omu, a fost pentru a doua oară când am simțit ceva ostilități printre echipe, e ceva în locul acela …. căci prima oară tot acolo simțisem.

Eu eram aproape fericită aș spune, trecuseră 7h45min de la start, mie una mi se părea că aveam un timp bun. Eram pe la km 27, apreciez eu. Deci mai aveam sub jumătate din distanță.

Sergiu Buciuc era acolo, prin ceață, cu un grup de prieteni și ne-am salutat cu drag, Claudia, soția lui, cu sora ei, trecuseră și ele de câteva minute, ne-am tot intersectat pe traseu. Așa că am plecat și mai voioasă, să mă țin după Viorel.

Aveam patru din șapte stickere pe foaia de concurs și de aici urmam banda roșie, peste Vârfurile Doamnele și Guțanu, traversam ”câmpia cu jnepeni”, pătrundeam pe Șaua Bătrâna unde, de la refugiu o luam în jos spre dreapta. 

Față de prima parte a competiției, ceea ce făceam acum era o plimbare, chiar dacă din cauza oboselii, probabil, simțeam bătaia soarelui un pic deranjantă.

De la CP 4 (Cabana Vf. Omu) până la CP 5 (Poiana Guțanu) am mai cheltuit 1h30’. Viorel era obosit, nu știu ce a întrebat pe voluntari, nu s-a înțeles, a avut un ton un pic mai aiurea, fata s-a ofuscat și ea un pic și am încercat să o dreg cu o glumă și a fost bine. Toți eram obosiți, din motive diferite. 

Era  15:40 când am pornit spre CP6, practic ultimul punct de control de pe traseu. Am continuat pe bandă roșie, în urcare, spre Șaua Strunga. Pe acest segment de drum – ceasul arăta 33 de km deja – am avut și eu o cădere de ritm. Chestia era că nici să mănânc nu puteam, mai aveam două sandwich-uri și un ou în rucsac. Dar nu aveam chef … În față se lungea poteca și când vedeam unde duce, în sus ….. mi se făcea rău …. Nu sunt fan al gelurilor, contrar opiniei majorităţii eu tot am certitudinea că stomacul nu le agreează, aşa că le evit. Prefer mâncarea solidă.

Viorel începuse să spună tot mai des ”Hai, Anca!” și asta mă demotiva mai tare (efectul de bumerang, evident!). Când partenerul de drum nu mai poate, singura ta alternativă este să te dai după ritmul lui, altfel riști să iasă cu abandon psihic. Care poate duce la abandon fizic, evident. Și poza de mai jos este o aluzie destul de plastică, right?! :-))

Dar Viorel nu știe și, ce-i mai rău decât că nu știe, este că nu a ascultat și nu a făcut acest compromis. OK, da, m-a așteptat, dar doar pentru că regulamentul impunea o anumită distanță între coechipieri. Altfel ar fi dispărut în ceață de multe ori. La un concurs ca acesta, experiența de trail running contează mai puțin. Relevantă este experiența de munte. Experiența de echipă pe munte. Există niște reguli de aur ale muntelui. Ritmul de mers este dictat de cel mai încet membru al echipei și el trebuie lăsat în față de regulă, nu ultimul, că l-ai pierdut. Tu mergi de nebun în față … ca să demonstrezi ce? Sau ca să te vadă ceilați că ce bun ești și doar din cauza ”celuilalt” nu poți înainta, sau cum? (nu a fost cazul lui Viorel, băiatul chiar e de bună credinţă, doar că e mai şturlubatic şi obişnuit cu comportament de cazarmă, căci lucrează în armată).

Eram pe Bucșoiu când deschideam din nou acest subiect de discuție și fiind deja a treia oară chiar nu mi-a mai păsat că m-aud și fetele cu care ne tot intersectam. Bine, fie, să par eu năzuroasa  și veriga slabă a echipei, dar era frustrant și enervant să îl rogi pe coechipier de trei ori același lucru, după ce i-ai explicat cum e cu mersul în față la distanță. Pe munte ori pleci singur și atunci e treaba ta, ori pleci cu altul și atunci devine treaba voastră comună. Clar. Punct. Simplu. Scuzele nu sunt de folos. Degeaba ai două urechi, dacă între ele nu ai și un cap. Degeaba auzi, dacă nu asculți. Gata, am zis-o. Cu amiciție :-)

Poza e înainte de CP5

Depășisem pe o coborâre cu grohotiș și foarte abruptă alte 3 echipe mixte și încă vreo 3 masculine și acum de Viorel se prinsese o bacterie a concurenței. El, care la orice maraton unde participă include și un ”somn de frumusețe”, vroia acum să nu mai fie depășit de alții. Ce comic!

Pe potecă, la un moment dat, era un băiat care umplea două bidoane cu apă rece de la un izvor …. Nu-mi dau seama, probabil căra apa la CP6?

De la CP6 (unde am ajuns după 1h10’) ni s-a spus că mai avem cam 5 km, 45 de minute timp de mers turistic. Informația a fost eronată, zic eu, pentru că nouă ne-au trebuit 50 de minute până la linia de finish, în condițiile în care am și forțat un pic, alergând 90% din ultimul segment de traseu. Am ajuns la Padina și de aici ne-am cam fâstâcit, ne-am luat după altă echipă care se luase și ea după alte 2 echipe din față și nu prea înțelegeam dacă într-adevăr trebuie să urmăm drumul forestier sau trebuie să intrăm în pădure pe banda roșie de pe dreapta imediat după pod (da, era o opţiune bună)….. a fost un pic haotic aici, a lipsit om de îndrumare, a lipsit o semnalizare …. Așa că am ajuns să urcăm niște trepte lungi, exact ce ne lipsea la picioare, pe lângă o mânăstire mare unde se îngrămădeau multe mașini de teren. 

Ne-am descurcat până la urmă, dar cu ceva suduieli.

05. Finish-ul
Am intrat zâmbind pe culoarul de finish și mână-n mână, măcar o dată în ultimele 11 ore jumate, pe sub poarta de finish, savurând realmente o primire princiară :-) Locul 19 din 41 de echipe mixt, 11 ore 27 minunte. Locul 68 din 123 de echipe la general, potrivit clasamentului afișat.

Mulțumim mult pentru pozele de la finish!!

Pepeni roșii, supă fierbinte, bere-limonadă, paste = ospăț pe iarbă + ploaie.

06. Punctele de alimentare/hidratare

  Punctele de alimentare și hidratare au respectat ceea ce se anunțase. Nu știu cum a fost la edițiile anterioare, am înțeles că nu prea a fost nimic, dar de data asta a fost mai mult decât mă așteptam (eu). Și foarte binevenite, sincer, nefiind până la urmă un concurs de adventure, ci de alergare montană. Sigur că am auzit diverse comentarii, cum că prea sărăcuțe .... dar Doamne iartă și păzește, cred că scopul deplasării este altul, nu masa de prânz la altitudine ....

Mister mare-mare, cum tocmai la Gura Diham, unde noi am ajuns înainte de 09:20, s-a terminat cașcavalul …. că doar e punct situat la șosea. Și nu mai știu unde nu mai era pâine. OK, trecem peste asta, ideea cu halva-pâine mi-a plăcut la nebunie (așa cum mulți au fost extaziați de slănina cu roșii, de exemplu), per total cursă am consumat foarte puțin de la organizatori, mai exact: 

6 bucățele cașcaval, 

5 felii pâine, 

3 bucățele mici de halva, 

o felie de roșie și 

max. 1 l de apă (eu având un camelbag de 2 l în spate, care m-a hidratat foarte bine). 

Am avut la purtător 3 sandwich-uri și două ouă, din care m-am întors înapoi la cort cu 1 sandwich și 1 ou. Două sandwich-uri i le-am dat lui Viorel dimineață, sper că le-a și mâncat.

Am consumat per total 2 fiole de magneziu, 2 pastile de dextroză și un singur tub de energizant cu gust de măr verde. Și jumate de prăjitură energizantă cu gust de floarea-pasiunii.
Ah, iar pepenii de la finish, supa aia fierbinte, berea-limonadă .... nu am cuvinte. Eram terminată, mai eram eu om să merg la cort și să-mi pregătesc singură de mâncare, după 12 ore de activitate???? Deci a fost un festin pentru care nu pot decât să zic ”Săru mâna și picioru!” :-)) Și când băiatul care tăia pepeni a și spus că avem dreptul la 7 felii, wow, am putut mânca liniștită trei. Am mâncat una, apoi supa, apoi m-am dus la cort și după două ore am ieșit din nou, am mâncat paste și încă două felii de pepene. Senzațional, pentru asta le dau 10 per event! :-)) 

07. Comunicarea
Pe partea de comunicare, ante-, per și post-event dau o notă mică organizatorilor. Să zicem un 7. Nu-mi dau seama motivul pentru care cineva acolo parcă are grijă să rămână la un nivel discutabil, dar cert este că ceva nu funcționează (nu înseamnă că eu am dreptate, ci că așa percep partea asta, ca fiind la prima participare la această cursă, necunoscând traseul și alte chestii. Sau poate ne-a deformat lumea asta a FB-ului ….).

Ca o primă ”eroare” de comunicare și de imagine aș remarca denumirea turei scurte. Dacă asta e ”hobby”, atunci eu sunt Împăratul Chinei! De ce nu ”tura lungă” și ”tura scurtă” sau ”Șarpele” și ”Șopârla”, ori ”Extreme” și ”Exhausting” / ”Extreme” și ”Challenge” …. Dar nu e hobby, clar! Hobby înseamnă un Cindrel, o tură scurtă din Cozia Run, un semi Intersport Brașov, dar nu asta! La hobby vine și nea Gigel care nu iese pe munte decât ca să afume pădurea cu grătare, de exemplu. Come on, guys!!

Apoi, regulamentul este scris cu litere foarte mici și când am încercat, mai în glumă, mai în serios, să determin ”ridicarea un pic a cotei de înălțime” a fonturilor, o ”voce glumeață” mi-a replicat în scris ceva de genul că ”las să fie mic, precum condițiile alea generale din mediul de afaceri, pe care aproape nici un client nu le citește, că măcar așa poate captăm atenția publicului.” Eu am dat cu copy/paste pe un document word și mi-am făcut un font de 11 măcar, dar zău dacă mi se pare OK faptul că mă pui în această situație...... și-așa suntem o nație mioapă, la propriu și la figurat ....

Ședința tehnică, cu toată simpatia pe care o am pentru Marius Sendre, președinte CPNT, a fost, ca și cu ocazia altor curse unde tot Marius a fost moderator, un fel de show nostim, cu o descriere aparent nesigură și încețoșată a unui traseu pe care, dacă nu îl cunoști, cu siguranță nu îl vei înțelege din acea descriere. Se remarcă clar că omul cunoaște bine traseul, dar nu are talent oratoric, atâta tot. Își poate face niște fișe cu notițe și urmărind traseul pe hartă, cu fișele în mână sau fixate provizoriu pe panou, să citească pur și simplu detaliile pe care dorește să le împărtășească. Nu e nici o rușine să citești, mai ales că este vorba de detalii multe acolo ... Nu este prima oară când sesizez acest aspect, dar decizia le aparține, desigur, fiind imaginea lor în definitiv. Dar la premiere a exagerat totuşi cu erorile. Multe nume au fost pocite, excluzându-le pe cele în maghiară, a bălărit ordinea .... nu ştiu ce să zic. Echipa noastră, by the way, nu s-ar fi putut numi în veci "Trăzniţii ... trei", era clar "3 Trăzniţi" şi tot aşa. Este spiritul acela pe care cu indulgenţă îl numesc adolescentin, ca să nu subapreciez munca lui pe ansamblu, căci nu asta este intenţia. Ideea este că lucrurile funcţionează atunci când se aplică o regulă simplă şi universal valabilă: pune omul potrivit la locul potrivit. Cu siguranţă că în marea echipă CPNT există un orator talentat care ar putea prelua rolul de moderator. Iertată-mi fie opinia, dar impresia mea este că Marius e prea emotiv şi nu se simte "în pielea lui" cu microfonul în fața publicului.
Post-event, luni au apărut întrebări despre afișarea clasamentului. Altfel, organizatorul nu a simțit nevoia să comunice ceva. Orice. Așa totuși am aflat că mai durează 2-3 zile, ceea ce este pardonabil, căci se afișează toți timpii intermediari de la fiecare echipă, ca urmare e muncă manuală la greu. Uitându-mă la edițiile anterioare, observi cu ușurință că site-ul nu oferă o rubrică clară de clasament, ceea ce e ciudat și ineficient. Acum, nu știu cui folosește ”tactica” asta de scormonire, că parcă e ceva ostentativ. Pe mine nu prea mă distrează.
Tot ca eroare de comunicare/imagine percep și ”gafa” cu ”aoleu, aproape că i-am uitat pe voluntari!”. Au fost și ei chemați la o poză de grup, dar la finalul premierii, după tombolă, când toți aproape că întorsesem spatele. Păi fraților, voluntarii se cheamă primii la un concurs ca ăsta, nu?! Da-da, știu, este un eveniment ”al concurenților și al câștigătorilor”, dar fără voluntari și organizatori ….. cum au stat ei de au tremurat prin corturi și pe soare, și pe ploaie, și pe noapte și pe zi ….. eh?

08. Organizarea, voluntarii 

Frate, nota ZECE!

Toalete mobile cu hârtie igienică, semnalizări la locul potrivit pe traseu, un tricou tehnic excelent (na, nu ține de organizare, dar să nu uit să menționez!), un start spectaculos și întâmpinări și mai spectaculoase la final, pentru FIECARE ECHIPĂ FINALISTĂ (nu voi uita aplauzele și atmosfera de la întâmpinarea primei echipe de la ”elite”, înainte de 2 a.m. sau a ultimei echipe de la ”hobby”, de la ora 22 ...
Mulți voluntari și toți drăguți, activi, binevoitori, veseli, cu spirit de muncă, foarteeeee tineri, mulți foarte tineri, ceea ce mi se pare grozav pentru viitor, sincer. 

09. Verificarea echipamentului impus

VA URMA .... cu urmarea, evident :-)

Până atunci, recomand cu simpatie Hoinarii Blog - comentarii chiar mai ”acide” decât ale mele :-), precum şi un material scris de un participant la tura lungă, a cărui echipă a terminat în aproape 39 de ore.
P.S. M-ar tenta o tură lungă, dacă trec peste fobia mersului nocturn. Oricum, încep de pe acum să caut coechipier pentru ediţia 2014, indiferent că e tura lungă sau cea scurtă. Am terminat cursa de sâmbătă în 11h27min. Dacă găsesc coechipier şi ieşim măcar o dată pe lună la o tură asemănătoare, eu zic că este ceea ce trebuie pentru un timp mai bun. Dacă există amatori/amatoare, să-mi dea de ştire pe comments.
Poze 1