Primul eveniment original de Ironman: greu de descris

Nu a fost neapărat un vis să ajung să trec alergând printr-o poartă de original Ironman. A fost o dorință mai degrabă, o curiozitate, România oferind mult prea puțin pe acest segment de anduranță și în condiții mult prea chinuite. Nu am găsit niciodată până acum vreo afinitate către produsele ”americănești”.
Nu a fost un vis să pot spune că în timpul liber ”fac” triatlon. Nu am știut niciodată să explic altora de ce tot timpul meu liber și mai toți banii, practic cam toate resursele mele s-au revărsat spre acest hobby: triatlon și alergare montană. Cu siguranță că toți avem păsărica noastră, stolul nostru și mi-e greu să-mi imaginez că există oameni fără aceste ”zburătoare pe creier”. Nu-mi dau seama cum decurge viața lor. Sunt oamenii care doar există, dar nu trăiesc.

Eu am un stol întreg, știu. Pentru că sportul nu este singurul meu hobby, este doar o fază prin care trec și care va apune la un moment dat, făcând loc și celorlalte pasiuni ale mele care mi-au fost cultivate prin educația timpurie și care există încă (pictura, desenul, lectura, scrisul, lucrul manual, călătoria, gastronomia). 

Anul trecut eram 80% sigură că voi înceta să mai merg la competiții dure. Din N și X motive.

Tot ce s-a întâmplat în ultimul timp a venit exact ca un val sau ca un voal, depinde cum vrei să o iei. Ca un val, ca un tăvălug de neoprit sau ca un voal suav care te ia și te duce cu viteză redusă de colo-colo.

M-am înscris la IM 70.3 Zell am See în septembrie 2013 dintr-o combinație de motive foarte pragmatice care nu aveau nici o legătură cu vreo emoție deosebită (în afară de aceea a revenirii în Alpii Austrieci) sau cu vreun vis sportiv.

a) era cel mai ieftin eveniment de Ironman, pe care mi l-aș fi putut permite vreodată;

b) era relativ ”aproape” de casă;

c) aveam nevoie clar de o ieșire din țară și mi se părea logic și util să combin un concediu cu o călătorie emoțională și un eveniment sportiv.

M-am înscris, achitând imediat după ce mi-am asigurat și cazarea. Habar nu aveam în 2013 că startul evenimentului avea să fie chiar la poarta hostelului unde mă cazasem. Era singura locație pe care financiar speram să mi-o pot permite și aveam la dispoziție opt luni de zile să economisesc cei 215 euro pentru o cazare decentă și alți probabil vreo 300 de euro pentru transportul București-Zell am See și retur.

 Între timp, viața mea a luat un alt drum, astfel încât am ajuns și mai aproape de Zell am See. Nu mă mai despărțeau 1.500 de km, ci doar 420. Asta schimba mult în datele problemei și faptul că nu reușeam, în România fiind, să găsesc o soluție fiabilă pentru transport se pare că nu a fost chiar o întâmplare.

Când m-am dus prima oară în Zell am See pentru tura de recunoaștere a traseului de bicicletă, în iulie, era cald, soare și mă bucuram să pot avea parte de un antrenament util pentru Eisenman Litschau.

În materialul respectiv descriu traseul, deci nu mă repet, link-ul este accesibil printr-un click.

Cert este că am prins frică de traseu și mi-am dat seama că nu-l pot face. Atunci nu l-am făcut integral, ca urmare nici la concurs nu-l voi putea face, cu atât mai mult cu cât știam că timpul limită era de doar aprox. 4 ore.

Pentru cei care se minunează cum de nu poți străbate 90 de km în patru ore: studiați profilul traseului și veți înțelege teama mea, veți înțelege că fără un antrenament specific pentru astfel de urcări, șansele să parcurgi distanța în timpul limită impus sunt destul de mititele. Din fotografie nu rezultă, dar urcarea are cam 10 km, cu ultimi 2 km destul de solicitanți.

Și nu era urcarea care îmi dădea sentimentul de teamă, nicidecum!! Că la urcare nu prea ai riscuri (dacă știi să manevrezi ușor SPD-urile, în caz că este nevoie să te oprești în rampă!!).

Coborârea de 7 km îmi dădea fiori ....

Dar să nu mă lungesc, pentru că raportul de cursă va urma abia.

Pentru a fi nebunia și mai mare, dintr-un spasm de entuziasm m-am înscris și la Tri the Lake, triatlonul pe distanță olimpică care avea să se desfășoare cu o zi înainte de Ironman, pe aproximativ aceeași infrastructură a evenimentului de duminică!!

Dar raportul de cursă al Tri the Lake va urma și el. Ce pot spune este că a fost o cursă:

GREA!

Lungă!

Friguroasă!

Ploioasă și aproape de nedescris de FRUMOASĂ!

Traseul de bicicletă m-a purtat pe dealuri și câmpii, printre sătucuri uitate de timp, totul era ud, maroniu, verdele ierbii abia de se putea recunoaște prin perdeaua ploii reci și dense .... Tri the Lake din 30 august a fost un extaz pentru mine, a fost o probă imensă de voință!

Trezitul la ora 5 și intratul în apa lacului de munte la ora 7 a fost proba de foc! Apoi faptul că înotul a fost mai lung cu aprox. 400 de m .... 1.888 în loc de 1.500 m.

Cu o zi înainte ”ieșisem la plimbare prin lac” și avusesem un ritm mai bun, pentru 2 km, ce-i drept fără valurile create de alții :-)

Apoi, tura de bike a fost următoarea probă de foc!

Din cauza vremii: max. 12°C și ploaie continuă, curbe, urcări, coborâri, vizibilitate redusă, vânt pe alocuri. Adventure pure! Am tras o beție de cinste prin pustietățile pătrunse de ceață și lacrimi dulci din cer. Hidratarea venea de sus și era de ajuns.

Alergarea a decurs foarte slab, dar nu mă strofocam, doar a doua zi aveam de gând să iau startul la Ironman, nu?!?!

Cum-necum, după 3 ore jumate am ajuns la finish și, udă până sub piele, am alergat de la linia de finish pe treptele Sălii de Congrese a Mercedes Benz unde se ținea ședința tehnică obligatorie pentru Ironman-ul de a doua zi! Cu siguranță că destui nu au priceput ce căutam acolo, udă leoarcă, cu nr. de concurs pe mine, parțial tremurând ....

Anunțasem organizatorul că voi întârzia, așa că am mai prins jumătate de oră din ședința tehnică ținută cu mult umor în limba engleză. Cea în germană se încheiase de jumate de oră, când eu alergam încă pe traseu.

De la ședința tehnică am mai alergat 2,5 km până la hostel, m-am schimbat și am plecat la premiere. Mi-am luat medalia, am revenit la hostel și apoi m-am dus să predau echipamentul în tranziție pentru Ironman-ul de a doua zi.

Deja sună totul destul de paranormal.

M-am întâlnit cu arbitrii cu care lucrasem în week-endul anterior în Weyer și chiar am avut emoții, la check-in, că nu voi avea voie cu Mr. Mouse pe ghidonul bicicletei. Mi se părea că Ironman este totuși un concurs mult prea select și serios pentru a permite jucării, dar m-am înșelat :-)

Mr. Mouse avea voie în cursă!!

 

Raportul de cursă va fi mai clar. Nu vreau să intru în detalii, pentru că a fost o cursă draconică pe care aș încerca să o detaliez, pe care nu toți au  terminat-o și pe care unii au terminat-o fie în ambulanță, fie în spital, existând căzături urâte și grave pe coborârea aceea de care eu mă temeam.

De la Ironbike-ul din 2011, eu personal nu am mai concurat niciodată la un alt concurs de anduranță pe o ploaie de asemenea ”dimensiuni”!

Acel 1,5 km spre vârful maxim al urcării, km 32-34, l-am parcurs mergând la deal, pe lângă bicicletă, uitându-mă în urma mea la ceilalți care veneau cu aceeași grație, prin perdeaua de stropi reci.

Apoi, pe coborâre, mă uitam la câțiva care plecaseră fără mănuși și înghețaseră în așa hal, încât trăseseră pe dreapta și încercau să-și readucă la viață degetele paralizate de frig.

La înot (2,120 km) depășisem vreo 10-15, la bicicletă nu cred că am depășit mai mult de 10-12 inși, iar la alergare maxim 4.

 Pe coborârea aceea, care mă ducea cu gândul fie la Transfăgărășan, fie la DN1 Predeal-Brașov pe ploaie, unde normal chiar și eu aș fi putut rula relaxat cu 45-50 km/h, strângeam din frâne și mai mult de 26 km/h nu am dat drumul, dar în același timp îngheța sângele în mine dându-mi seama că dacă chiar ar trebui să opresc, nu aveam nici cea mai mică șansă. Eram practic blocată în SPD-uri, pe o șosea udă pe care curgeau pârâiașe de apă, din fericire aveam mănușile de iarnă în dotare, mă dureau degetele de la frânat și bicicleta nu se oprea. Sună probabil exagerat, dar pentru mine a fost extrem, cu frica-n gât și stomacul în câlcâie!

Este inutil să mai spun cât de slab am dansat la alergare, dar nu-mi mai păsa. Eram fericită că reușisem să termin bicicleta în cele patru ore permise, știind că mulți în urma mea aveau să fie opriți pe la km 29, înainte de ultima urcare. Timpul limită total al concursului era de 8,5 ore.
Am fost aproape de un ”mic” colaps psihic la km. 86-87, mă gândeam că dacă și traseul de ciclism se prelungește, eu leșin. Am intrat pe plat, pe linie dreaptă și deodată am zărit grupul de poliție, voluntari, arbitri și am recunoscut punctul de ieșire din rezervație, pe unde urma să intru în Zell. Mai aveam de pedalat 2 km. Când am ajuns în dreptul oficialilor care indicau conștiincioși direcția, am zâmbit larg și am spus: ”Endlich, Heim!!” = ”În sfârșit, acasă!”

La alergare am mai avut emoții că nu termin, am mai intrat în vorbă cu o englezoaică, cu un alt tip care a făcut toată alergarea de 21,5 km în SPD-uri (!!!!) și care m-a încurajat, cu un alt tip care era relaxat, printre ultimii, fiind convins că nu există ”such a thing as a time limit!”. Deci a fost parțial socializare. 

Cu aproximativ 1,5 km înainte de finish am început să bocesc. Mă apropiam de final și plângeam de .... plăcere, nu știu de ce! De incredibilitatea de a termina această cursă!! Aproape că nu știam ce să cred și nu știam cărui miracol datoram acest lucru, când eu venisem în Zell am See sigură că una dintre cele două competiții pe care mi le asumasem avea să fie debutul meu în abandon voluntar. 

Înainte de a intra pe culoarul de finish, am mers la pas vreo 30 de m, să-mi revin și să-mi pun zâmbetul de față! Și a meritat. 

Ca și la ieșirea din apă, și aici mi-am auzit numele și țara și aplauze din toate părțile. Terminam cursa în 7:55:54 h.

La ședința tehnică, americanul fusese foarte haios:

”Ei și, atenție, guys! Veți fi strigați pe nume. Da-da, vorbesc serios! De unde dracu știe lumea cum vă cheamă?! Nu vă speriați, nu vă impacientați. Nu uitați că purtați un nr. de start pe care scrie mare, imens, numele dv. și țara de unde sunteți!!” - și toată sala a râs în hohote. Tipul chiar avea vorbele la el și a fost o plăcere să-l ascult ....

P.S.

Înainte de start, de la ora 8 la 10, am urinat de 6 ori, eram disperată că trebuia să îmi dau jos costumul de tri și să merg la baie.

În proba de înot am urinat de două ori. OK, no problem, sunt în apă!

Pe cei 90 de km de bike am urinat de două ori pe mine și mirosul nu-mi iese din SPD-uri, dacă are cineva niște idei ....

Pe alergare am mai urinat, pe mine, de încă două ori!! 

Dau aceste detalii neapetisante poate tocmai pentru faptul că ... frate, cursa a fost foarte tare! Nu știam și nu pricepeam cu pot unii să facă pe ei la concurs, dar acum știu și pot să dau și sfaturi :-) Pe caniculă nu cred că aș recomanda totuși ....

95 de sportivi nu au ajuns la finish (DNF)

60 nu au luat startul (DNS)

67 au renunțat după proba de înot sau în timpul acesteia

121 au renunțat după proba de ciclism sau nu au terminat-o 

Din 26 de participante la categoria de vârstă 45-49, șase nu au terminat cursa (în timp util sau abandon). 

Despre organizare și atmosferă, pe scurt:

Încă nu găsesc un contur lingvistic care să îmbrace o eventuală descriere a evenimentului, așa cum l-am perceput eu, din afară. 
Locația este paradisul din vis!

Având și puțin acces în interior, am văzut și aflat detalii care mă interesau și din punct de vedere tehnic.

Faptul că tocmai Zell am See, care cu siguranță nu oferă soluțiile perfecte pentru un eveniment de amploarea unui campionat mondial (30 august 2015), fiind prima intrare în Europa, este în sine cel puțin ”enigmatic”. Duminică s-a desfășurat în Zell am See abia a treia ediție a acestei competiții. A treia!! Nu e incredibil că la a treia ediție deja se știe că aici se va ține un Campionat Mondial?!

Zell am See nu ar fi devenit locul de desfășurare al acestui Campionat în 2015 dacă nu ar fi putut oferi o rută de ciclism dintr-o singură buclă și cu un anumit grad de dificultate. Ar trebui să mă simt chiar mândră că am putut face acest traseu, până la urmă!

Cu siguranță că ediția din 2014 a fost un exercițiu major de forță pentru o repetiție generală, organizatorii mai având nevoie de mici retușuri, din punctul meu de vedere.

Distanța de la finish la start/zona de tranziție este de aproximativ 2 - 2,5 km. După finish, sportivul trebuie să ajungă cumva la zona de tranziție, în timp util, pentru a-și recupera, în baza cipului de cronometrare, echipamentul (bicicleta și cei doi saci cu echipamentul de înot și bicicletă). Doar sportivul are acces la echipamentul său. Din motive lesne de înțeles, transferul acesta de 2 + 2 km retur la hotel trebuie asigurat cumva de organizator.

Sala unde se ține ședința tehnică s-ar putea să devină neîncăpătoare, deci vor trebui ținute mai multe sesiuni de ședință tehnică, în germană și în engleză.

Petrecerea de final la fel.

Etc. etc.

Organizatoric vorbind, evenimentul mi s-a părut perfect, exact, acurat, flexibil și inflexibil în același timp. O desfășurare absolut impresionantă de forțe și resurse, aproximativ 1.500 de voluntari, vreo zece ambulanțe plasate foarte, foarte bine pe traseul de bicicletă, poliție cu duiumul, arbitrii bine pregătiți, cu experiență, calmi, cu tact. Control permanent al rutelor și al sportivilor! Fotografi foarte buni. Comunicare perfectă! Un concept la care eu nu am găsit cusur, lucrurile erau gândite cu o logică și o cronologie debordante.

Am observat ”locul faptei” începând de vineri și până marți spre ora prânzului. 

Impresionant, covârșitor. De bun gust. Neagresiv. Calitate. 

Da, toate satele prin care s-a desfășurat cursa de ciclism, au fost blocate. Am pedalat pe lângă două cozi imense de mașini oprite, dar nu am auzit nici măcar un motor pornit, nici o înjurătură, nici o agitație, nimic .... se auzea doar vâjâitul roților bicicletelor și turația ploii repezite. Cred că șoferii din mașinile acelea erau uimiți să vadă ceea ce vedeau. La un moment dat, pe o pajiște la una dintre bariere, un elicopter roșu trona și parcă regaliza întregul eveniment din micul sat al Alpilor Austrieci. 

Comunitatea părea că respectă sportivii, respectă faptul că IRONMAN a venit din America, cu emblema lui, cu regulile lui, conlucrând armonios cu nația locală. Am simțit o împletire lină de engleză și austriacă, o compatibilitate odihnitoare între oamenii din furnicarul organizatoric.

Oamenii știau toți ce au de făcut. Cum, când, cât anume. În pofida ploii, care de regulă agită spiritele, atmosfera nu era agitată inutil. Lucrurile erau executate în ritm normal, nimeni nu se temea să se ude, să se murdărească, aproape toți oficialii zâmbeau, toți voluntarii aplaudau și stăteau la posturi și pentru ultimii 100 sau 200 din cei 2.200 de sportivi care pare-se au luat startul. 

Știu cum e viața de voluntar, cum e cea de oficial tehnic. E grea, frate. E foarte grea. E ca steward-ul de avion despre care toată lumea crede că are o viață de vis, printre nori, când de fapt el este doar ”un chelner la altitudine”, fiind la cheremul tuturor și nedispunând de propria lui viață. Oficialul tehnic nu se poate scărpina, nu poate sta jos, nu poate aplauda, nu poate face poze, nu poate sta la taclale. El observă, corectează, penalizează, stă drepți, imparțial, nu are timp să bea, să mănânce, să meargă la toaletă. El știe regulile și are grijă ca acestea să fie aplicate, dar nu demotivează sportivul, nu-l sperie, ci îl ajută în limitele regulamentului, astfel încât să nu-i creeze vreun avantaj față de alt sportiv. Are tact, e flexibil, știe să comunice și înțelege sportivul și cursa în sine.

Voluntarul are parte de ceva mai multă libertate, poate sta jos, poate mânca, bea, se poate duce la toaletă, poate sta la palavre, poate vorbi la telefon, poate face fotografii, poate încuraja, sta de vorbă cu sportivii.

Voluntarul e vizibil. Oficialul tehnic încearcă să rămână invizibil, dar să fie eficient și pe fază.

A existat un episod foarte prost gestionat, la final, despre care însă voi povesti în raportul de cursă. Poate până atunci să primesc și un punct de vedere din partea organizatorilor.
Concluzia mea:

IRONMAN ESTE UN PRODUS DE LUX!

Oferă, pentru banii dați, o călătorie-ntreagă, dacă vrei să o percepi ca atare. Este dureros de scump pentru foarte mulți. Da, IRONMAN ESTE UN PRODUS DE LUX ...

For over 35 years the IRONMAN World Championship has brought the world's best athletes together in competition.

The inaugural "Hawaiian IRON MAN Triathlon" was conceptualized in 1977 as a way to challenge athletes who had seen success at endurance swim, running and biathlon events. Honolulu-based Navy couple Judy and John Collins proposed combining the three toughest endurance races in Hawai’i—the 2.4-mile Waikiki Roughwater Swim, 112 miles of the Around-O’ahu Bike Race and the 26.2-mile Honolulu Marathon—into one event.

On February 18, 1978, 15 people came to Waikiki to take on the IRONMAN challenge. Prior to racing, each received three sheets of paper with a few rules and a course description. The last page read: "Swim 2.4 miles! Bike 112 miles! Run 26.2 miles! Brag for the rest of your life!"

In 1981, the race moved from the tranquil shores of Waikiki to the barren lava fields of Kona on the Big Island of Hawai’i. Along the Kona Coast, black lava rock dominates the panorama, and athletes battle the "ho’omumuku" crosswinds of 45 mph, 95 degree temperatures and a scorching sun.

The IRONMAN World Championship centers on the dedication and courage exhibited by participants who demonstrate the IRONMAN mantra that ANYTHING IS POSSIBLE.® On October 11th, over 2,000 athletes will embark on a 140.6-mile journey that presents the ultimate test of body, mind and spirit to earn the title of IRONMAN.

Originally from: www.ironman.com/