Calificata in 3 finale la J.O. din 1980 (Moscova) se claseaza pe locurile IV la 100 si
200 m spate si pe locul VII cu stafeta de 4 x 100 m mixt, iar la editia din 1984 (Los
Angeles) pe locurile IV la 100 m spate si VII la 200 m spate.
Dupa 1986 s-a dedicat muncii de antrenor, reusind sa pregateasca o serie de sportivi cu performante notabile pe plan intern si international. In perioada 1989 - 1992 a facut parte din colectivul tehnic care s-a ocupat de pregatirea lotului olimpic si national de inot. I s-au acordat diferite ordine, medalii si diplome ca o recunoastere a contributiei sale la afirmarea inotului romanesc.
Duminică, 27 noiembrie 2011
Indecisă
Am ajuns la concurs datorită lui Carmen Bunaciu. Am și avut o probă în aceeași serie cu ea. Incredibil, după .... 10, 20, 30, 33 de ani de când făceam și eu pe sirena prin bazinul Dinamo!
Vineri seara eram, ca niciodată în viața mea când a fost vorba de o plecare, o mișcare, un concurs, foarte indispusă și lipsită de interes. Căzusem cu bicicleta în seara anterioară (vezi povestea aici http://ankaberger.blogspot.com/2011/11/cazaturi-de-biciclist-urban.html), piciorul drept mă ținea în continuare (de o lună mă chinuiesc cu el) cu un șchiopătat ceva mai discret, avusesem o zi mai tembelă la birou – de fapt o săptămână mai tembelă! -, nu găsisem o variantă sigură de transport și perspectiva unei noi dimineți de weekend în care să mă trezesc devreme nu mă încânta deloc.
Telefonul de sâmbătă dimineața m-a tras de urechi :-)
Sâmbătă dimineață m-am trezit pe la 7 jumate. Era frig și ceva vânt afară, dar uscat. Nu avusesem o noapte prea bună, așa că m-am băgat din nou la culcuș, adormind rapid. La 10:15 suna telefonul. Carmen Bunaciu! Aoleu, ce mă fac acu? Că uite nah, când am încercat și io o dată să fiu așa cum nu sunt – adică să nu comunic, să fiu oarecum neparolistă -, ca să încep odată procesul ăla de adaptaree la România, uite că nu am nimerit-o bine. Ce jenant. Am deschis ochii, m-am învârtit de două ori pe lângă pat, am analizat cum se descurcă picioarele, mi-am dat seama că era prea târziu oarecum să mă gândesc la a mai merge cu bicicleta, așa că am sunat-o înapoi, de rușine! Habar nu aveam ce-i voi spune! E clar că nu am raționat corect, pentru că aș fi avut timp să mă mobilizez să plec și cu bicicleta, dar nu mă simțeam în stare mai mult din cauza bagajului, căci urma să înnoptez la Complexul Olimpic și nu știam ce să apuc să iau cu mine, plus că, din lipsă de bani, trebuia să apuc să pun și ceva de mâncare pentru seara și dimineața de duminică. Una peste alta, Carmen mi-a spus că are loc la ea în mașină și ne vedem la ora 12 la Piața Victoriei, la metrou. Heirup, m-am spălat și am început să adun la repezeală chestii de pus în rucsac. Aveam la dispoziție doar 30 de minute ca să o pornesc spre locul de întâlnire. Costumul, ochelarii de înot, casca, halatul de baie, un prosop mai mare, un tricou de schimb, slip, o conservă cu ravioli (cina și micul meu dejun de duminică, dinainte de concurs), o sticlă cu apă de băut, ciocolată, 3 chifle și o bucată de cașcaval. Și dă-i și fugi șchiopătând spre metrou. Noroc că aveam o cartelă cu 3 călătorii, cumpărată prin iunie, ca să nu mai dau bani acum.
Am ajuns bine, la 11:45. Era frig și vânt afară, pe sub blugii mei subțiri, de vară, nu aveam nimic, pusesem șosete scurte, eram îmbrăcată ca de primăvară, nicidecum ca de final de noiembrie. În același loc mai aștepta o doamnă și după cum arăta puteam să pariez că este o fostă înotătoare. Și așa și era, Caraion Camelia, după cum am făcut cunoștință ceva mai târziu, fiind în mașina lui Carmen.
Aventuri organizatorice, că doar suntem în rOMÂNIA
Am ajuns cu bine la Complexul Olimpic și Sportiv din Izvorani. Mica aventură care ține de totala lipsă de organizare, practicată cu atâta indiferență pe plaiurile mioritice, fără a se ține cont de implicații, o voi rezuma în câteva fraze: Carmen îmi reținuse un loc într-o cameră din hotelul sportiv cel nou. Am mers împreună la recepția hotelului vechi mai întâi, pentru a caza alte participante. De acolo, am trecut de bazin și ne-am dus la recepția hotelului nou. O tânără recepționistă acolo, total indiferentă și ignorantă, ne-a comunicat pur și simplu că ea nu mai are locuri în hotel. Carmen probabil a considerat că e o glumă. ”Păi am rezervat aici, X locuri.” Că cică poate, doar la două dintre camere ar fi căzut tencuiala tavanului sau alte minuni, așa că ... nu mai sunt locuri, să ne ducem la hotelul cel vechi. Atitudinea angajatei de acolo era, așa cum sunteți obișnuiți din comentariile mele legate de prestatorii români, dintre cele șocante. Pentru mine personal, care tot nu-mi învăț lecția se pare - NU MĂ POT ADAPTA ȘI BASTA! - , era o surpriză foarte mare să constat că până ce și în singurul Complex Olimpic al României trebuie să ne lovim de totala lipstă de profesionalism, ospitalitate și politețe a personalului prestator. Într-un loc unde vin campioni internaționali nu ar trebui să-ți permiți să angajezi orice figură obosită și plictisită de muncă, care n-are nici un chef să-și trateze oaspeții la un nivel decent de interacționare și servire. Îngrozitor.
Așa că ne-am întors la recepția hotelului vechi. Recepționista de acolo, Anca, era o doamnă foarte preocupată de ceea ce se întâmplă și ne-a tratat coresponzător, adică și-a făcut profesia pentru care avea dreptul să ocupe acel loc, să aibă acel ecuson pe piept și să primească salariul pentru munca prestată. Se pare că toate problemele cu cazările anulate, dar necomunicate ca fiind anulate, căzuseră pe capul ei. Mi-a găsit un loc într-o clădire unde erau 3 camere single reținute, ale căror oaspeți anunțaseră că nu mai vin. Cam la 1 km distanță. A fost foarte amabilă și a chemat un șofer al Complexului, care m-a condus până acolo. De acolo, urma să fac transferurile următoare prin amabilitatea altor două sportive care fuseseră cazate în aceeași clădire.
Persoana care administra locația aceea mi-a spus că, dacă nu mai vine nimeni să se cazeze cu mine în cameră, va trebui să achit 80 de lei pe noapte, pentru că la ei tariful nu este pe persoană, ci pe cameră. Am înghițit puternic în sec, mi se părea total aiurea, mi se părea incorect, dar ce să fac? Nu am zis nimic. M-am felicitat pentru că nu îmi rezervasem loc și la cina festivă, care m-ar fi costat 45 de lei.
Ca să închei comentariul acestor aspecte negative: duminică dimineața, la check-out, am avut surpriza să îmi ceară doar 40 de lei. Carmen se implicase în chestia asta și vorbise cu ei, d-aia! Gest care, în România de astăzi, valoarează nespus, sincer!
Concursul
Startul era programat pentru ora 16, dar a întârziat aproape o oră. Întâi, echipa de la înscrieri s-a organizat întârziat și acolo trebuia să plătim. Plus că au fost unii care s-au înscris la fața locului și acest lucru întârzie mereu orice procedură dinaintea startului. Am achitat câte 10 lei pentru fiecare probă la care mă înscrisesem: 100 m liber individual și 50 m liber individual.
Nu pot spune că am avut emoții. Emoții ai atunci când măcar speri la ceva, la un rezultat. Eu știam că voi fi ultima, nu exista nici un dubiu. Era un exercițiu de a învăța să pierd cu demnitate. De fapt nu să pierd, ci să ies ultima. Pentru că nu există pierderi aici, ci doar câștig de experiență, interacțiune și mișcare. La 40+ ani nu te mai apuci de performanță și participi de dragul participării, participarea în sine și terminarea cursei este provocarea ta. Cine nu pricepe asta, va suferi ca un idiot, degeaba.
Cum nu cunoșteam regulile, înainte de start cu câteva minute m-am dus la o concurentă și am întrebat-o pur și simplu:
1. se ține seama de respirația la 3 bătăi sau pot să respir și la 2 și la 4? Nu se ține seama.
2. Se dă startul din apă sau cu săritură? Cu săritură.
3. Trebuie să întorc sub apă la finalul lungimii de 50 m? Nu e obligatoriu.
Nu am mai apucat să pricep cu e cu startul și a trebuit să mă orientez acolo, pe marginea culoarului meu de start. Eram chiar în prima linie, prima serie din concurs, 100 m liber fete, culoarul 4. Deci nu aveam șansa să văd cum arată un start.
ha, ocupanta primului loc ieșea deja din plonjon
până am priceput și noi că startul se dăduse!!
Se anunță ”prezentarea la țarc”, nominal. Adică fiecare concurent trebuie să se ducă în fața culoarului pe care a fost alocat. Pe urmă toți se urcă pe blocurile de start. Se anunță ”luați poziția de start” și urmează un piuit. Ei bine, ăla e startul!! La noi, arbitrul probabil s-a amuzat și l-am auzit: ”Acum ar fi trebuit să săriți, gata!” Și am sărit :-)). Cu întârziere.
Meine Güte, luuuung e bazinul de 50 m!! Da’ luuuung răuuuuuu, o fi elastic!
Cu siguranță că am întors ultima și am atins ultima finish-ul, dar cum venisem singură nu a avut cine să mă urmărească și să-mi spună. Timpul scos l-am aflat de pe diplomă și mi s-a părut catastrofal, pentru că este catastrofal: 2min15sec.
Duminică dimineața aveam 50 m liber și speram din tot sufletul să scot măcar sub 55 de secunde. Startul zilei a fost întârziat cam cu jumătate de oră, nu-mi dau seama de motive, că doar astăzi nu mai erau înscrieri. Sau poate da?! Oricum, se începea cu băieții și erau 7 serii. Eu eram în seria a 3-a din cele 4 la fete, cu Carmen Bunaciu (1961) pe culoarul 6, eu (1967) pe 1, Camelia (1959) pe 2. Am forțat, față de ziua precedentă, era o singură lungime de bazin. Am scos 53 secunde, ceea ce este cu vreo 25-27 de secunde mai mult decât primul care termină și această diferență se vede fantastic în bazin. Eh, dar eram împăcată. Premierea
Au fost foarte, foarte generoși cu premierele. În sensul că s-au premiat absolut toți primii 3 clasați la fiecare categorie de vârstă și la fiecare stil și lungime si separat pe genuri, în condițiile în care categoriile de vârstă erau din 5 în 5 ani!
Premierea de sâmbătă, unde ieșisem pe locul 3 – din probabil un total de 3 concurente – la categoria 40-44, am pierdut-o, pentru că nu cunoșteam procedura organizatorică. Premierele au loc între probe. Adică, între stilul liber și spate se face o pauză, timp în care are loc premierea celor de la liber. Acustica sălii fiind destul de îngrozitoare și eu neștiind ce urmează și neașteptându-mă la podium, m-am schimbat în haine de stradă și am urcat în tribune, să mă uit la celelalte probe. De acolo nu se înțelegea absolut nimic din ce se striga la microfon. Pe partea cealaltă a bazinului era amplasat podiumul și am văzut un șir lung de sportivi care se duceau acolo, urcând apoi, pe măsură ce erau strigați, pe podium. Primeau o diplomă și o medalie, frumos atârnată de gât. Așa mi-am dat seama că locul 3 de la proba mea fusese strigat dar nu se prezentase, cu siguranță că era vorba de mine.
Am coborât și am așteptat acolo la secretariatul improvizat și într-adevăr, așa fusese. Arbitrul se întorcea acum cu diploma și medalia mea și mi le-a înmânat.
Duminică am fost mai pe fază și m-am dus și eu la podium. Eram pe locul 2 din 2 concurente la categoria de vârstă, este ceea ce denumesc eu ”medalie de context”. Dar a fost drăguț. Am două medalii, una de bronz și una de argint. A existat și un podium cu o singură concurentă la categoria ei de vârstă :-). Cunoscuți, necunoscuți, prieteni, amici – bilanț slab
Dintre triatloniști nu am văzut figuri cunoscute. Florin Leonte a apărut sâmbătă și duminică, pe bicicletă, făcându-mă să regret în mod suplimentar faptul că nu venisem și eu cu bicicleta, pe așa o vreme ideală (adică uscată, un ger uscat și foarte însorit duminică). Un băiat cu tricou negru de la ”Fără Asfalt” – ediția 2010 și cam atât.
Deși dintre prietenii mei străvechi pe care îi invitasem nu venise nici măcar unul (aveau cu ce, altfel nu îi invitam), am încercat și de data asta să îmi reevaluez propriile valori legate de anumite întâmplări și relații. Și să-mi înec tristețea care uneori devine incontrolabilă. În ziua de azi, toți epatăm cu ”friends”, dar conținutul s-a pierdut pe apa sâmbetei.
O atmosferă diferită de ceea ce văd la triatloane, mtb races și duatloane. Echilibrul dintre genuri și etate probabil că, contează. Adică aici nu te afli chiar într-un univers preponderent masculin, căci sunt multe înotătoare. Care sunt respectate, culmea!! Daaaa, chiar și de bărbați, ca să vezi (!) Am văzut în astea două zile gesturi pe care la concursurile la care particip eu vara nu le-am văzut niciodată, în câțiva ani. Probabil se datorează ochelari de înot cu dioptri :-)) pe care îi port doar în bazin și pe care îi am doar de o lună. Cu siguranță asta e, ce iluminare!
Nu există nici cea mai mică intenție de a se discuta și analiza și răsdiscuta chestia cu premierea pe categorii atât de strânse, adică să faci categorii din 5 în 5 ani chiar bucură pe toată lumea ..... Desigur, alt sport, alte reguli, dar oricum merită amintit.
Atmosfera relaxată, veteranele de aur ale înotului, doamne de peste 50 de ani, sunt joviale, implicate, caldeeeee, se distrează, comunică. Pe mine m-au impresionat foarte mult. Anca Pătrășcoiu (1967), Carmen Bunaciu, Camelia Caraion ... și altele, pe care chiar nu le știu după nume, pentru că nu am urmărit universul natației. Pentru mine, înotul era doar o amintire din copilările, scoasă un pic la prezent doar prin participările la triatlon, deci abia din 2010. În 2010 am înotat pentru prima oară, după 1977 (!)
http://www.gsp.ro/sporturi/altele/umiliti-144457.html
”Fiindcă Federaţia de Naţaţie refuză să le pună o viză, mari înotători ai anilor '70-'80 nu pot participa pentru România la "Europenele" veteranilor, care se vor desfăşura în Spania
Au adus glorie şi medalii. S-au retras de mult, dar se simt încă legaţi de apă, de înot. Vor să mai concureze. Pentru România şi pentru ei. De luni de zile se lovesc însă de indiferenţa Federaţiei de Nataţie. Nu cer fonduri, diurne sau alte avantaje materiale. Au nevoie doar de o şampilă care să certifice că sînt foşti sportivi de performanţă, pentru a participa la "Europenele" de veterani care vor avea loc în septembrie la Cadiz, în Spania.
Camelia Caraion (50 de ani), fostă multiplă campioană naţională la 100 şi 200 de metri bras: "Federaţia mă plimbă de la o zi la alta. E incredibil! Mă simt umilită! Vreau să particip, nu cer nici un ban, doar o amărîtă de ştampilă pe o hîrtie. Dar domnul Iamandi, secretarul Federaţiei, îşi bate joc de mine".
Carmen Bunaciu: "Mi-e dor de concursuri"
Fosta mare campioană Carmen Bunaciu (48 de ani), de 5 ori cîştigătoare a medaliilor de aur la Universiadele din perioada '79-85, este în aceeaşi situaţie. "Am încercat şi eu, dar mă izbesc de ziduri! Vreau şi eu să mai văd cum e în bazin, mi-e dor să concurez, să văd de ce sînt în stare. E păcat că se întîmplă asta, noi sîntem români şi vrem să concurăm pentru ţara noastră".
Alături de ea, o altă sportivă importantă, Luminiţa Dobrescu (38 de ani), medaliată la "europene", încearcă să obţină viza prin clubul de la Reşiţa, care are secţie de masters, rezervată veteranilor.
Federaţia: "Mergeţi cu alţii dacă aveţi oferte!"
Sportivii au încercat, ca ultimă variantă, să se afilieze unui club din Ungaria. Vestea a ajuns şi la Federaţia noastră. "Am auzit că aveţi oferte de la unguri. Mergeţi cu ei la Cadiz!", le-au transmis sportivilor Ştefan Iamandi şi Viorel Păunescu, preşedintele de onoare al Federaţiei de Nataţie. Ultimul nu e de găsit la telefon. Ori nu răspunde, ori anunţă prin secretară că este ocupat.
Vor participa pentru Ungaria
În aceeaşi situaţie se află 30 de foşti sportivi care vor să participe la Cadiz. Mulţi dintre ei s-au înscris la Clubul de Înot Masters Timişoara. Zilele trecute au primit acceptul clubului Szentes, din Ungaria, care nu are probleme cu vizele pentru sportivi, astfel că vor concura la "europenele" de veterani pentru ţara vecină.
"Federaţia nu are secţie Masters, pentru veterani. Nu mă interesează subiectul"
Ştefan Iamandi, sec.gen. Federaţia de Nataţie
"Mă şi gîndesc cum o să anunţe organizatorii: Carmen Caraion, sportiva româncă din Ungaria! N-aş face asta, dar mă duc să le demonstrez celor din ţară cît de mult au greşit"
Carmen Caraion, fostă înotătoare
"Eu tot mai sper ca pînă la 1 iulie, cînd e data limită, să obţinem avizul de la Federaţie. Dacă nu, voi participa şi eu pentru altă ţară, deşi mi se pare incredibil"
Carmen Bunaciu”
Vă dați seama ce atmosferă electrizantă într-un spirit de umanitate? Toată lumea era concentrată atunci acolo și în acel moment nu mai exista alt univers. Cu siguranță că a fost un moment dedicat de excepție pentru cei patru: Mohamad Abedin, Teo Matican (însoțit pe parcursul celor 50 de m chiar de Carmen Bunaciu și susținut de la start până la atingerea celuilalt capăt al bazinului), 
.jpg)
M-am simțit de-a dreptul onorată să fiu în aceeași serie la 100 m spate cu cele mai bune forțe feminine ale natației românești: Carmen Bunaciu și Anca Pătrășcoiu.
