Himalaya 10_23.12.2008 (Tamang-Pisang)

Marti, 23 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Temang (2.600 m alt.) – Pisang (3.300 m alt.) 
10 ore mers + 1 ora pauză

Nu atat frigul, cat singuratatea patrunzatoare a frigului ma coplesea partial ….. La 8 dimineata aveam deja bagajul facut, mancasem (oua, tsampa poridge, ceai de menta, oua, tsampa poridge = 430 NRP) si stateam zgribulita, ganditoare, lacrimand in fata ineditului din jurul meu, cu termosul din plastic pe masa, asteptand momentul plecarii. Orice plecare era o tristete si o bucurie in acelasi timp. Tristete pentru ca inaintam inevitabil pe un traseu care avea sa se sfarseasca la un moment dat, tristete pentru frumusetea lasata in urma, de care mă depărtam inevitabil și, chiar dacă intram permanent în alte faze și imagini ale frumuseții, unicitatea fiecărei ore care trecea pe lângă mine tot mi se părea o mare pierdere. Bucurie pentru ideea de continuarea a drumului si de descoperire a noi frumuseti si emotii, trecerea prin alte etape. Este o lupta de neinteles acest antagonism la nivel de trairi si nu imi pot imagina experienta fara ea.

De jur imprejur domnea o liniste nepamanteana. Rasaritul soarelui dintre colosii de roca indepartati si inzapeziti crea un joc de lumini holograme si umbre mistice, un voal de ceata dialoga parca cu intreg teritoriul, negociind ridicarea sau caderea. Era o sumbritate in jur. Probabil datorata orientarii asezarii Temang, intr-un con de umbra, nu stiu, nu imi dadeam seama. Eram probabil inca sub efectul cutremurului din urma cu cateva ore.

A fost o zi lunga si epuizanta despre care am putut sa scriu cate ceva abia la finalul zilei urmatoare, Ajunul Craciunului. Greutatea rucsacului m-a chinuit de la primul pas facut, dar nu aveam de ales. Ma consolam doar cu gandul ca nu aveam nimic inutil in rucsac, totul a fost folosit. Mai putin trasa medicala, fara de care insa nu pleci la un astfel de drum prin pustiu. In afara ca ocupa loc, trusa medicala per ansamblu cantareste in jur de un kilogram.

Primele doua ore ale traseului am mers foarte incet, rucsacul era principalul inconvenient. Drumul a fost mult mai usor decat cel din ziua precedenta, era mult mai frig, majoritatea timpului trecea prin umbra, pamantul era inghetat bocna, in fata apareau la diferite curbe coltii inalti si impunatori, acoperiti de zapada, gheata si vanturi, ai Anapurnei. Acolo se refugiase intreg soarele pe ziua de azi si parca simteai nuanta de caldura emanata dintre intalnirea razelor de soare cu albul zapezilor inalte. Ne indreptam spre Chame, traversand Kotho (2.640 m alt.), trecand pe langa chortele tot mai dese, simboluri buddiste cu sensuri benefice pentru cei care le construiesc, pentru cei care trec pe langa ele, fiind, ca si insemnatate, pe locul doi dupa stupa.

In Kotho (Koto, Manang District) ne-am oprit pentru obisnuita verificare a actelor si, oricat ma deranjeaza ideea in sine, presupun ca exista o motivatie solida pentru acest lucru. Registrele enorme sunt probabil o baza de date valoroasa, se fac statistici legate de fluxul de turisti, nationalitatea, sexul si varsta lor; in acelasi timp, oficialitatile vor sa se asigura ca toti au permisele necesare si si-au platit taxele impuse, acestea variind in functie de traseu si altitudine. Aici este si punctul de control al accesului spre Valea Nar Phu, care conduce catre Tibet. Nar Phu Valley este o zona izolata, locuita de 850 de suflete si face parte din cele trei regiuni ale districtului Manang. Accestul strainilor este interzis, singura nisa putand fi deschisa prin obtinerea permisului de catarare pe Chulu East (6.584 m alt.), costul ajungand pe la 500 USD/persoana.

Am foarte putine poze de pe traseul zilei de astazi, nu a fost o zi ….. nu stiu cum sa o definesc. Am fost foarte mult timp singura si mergeam prea incet la un moment dat, orice pas inainte era despartirea de pasul deja parcurs si asta ma intrista putin. Mi-ar fi placut probabil sa merg si efectul sa fie acela al benzii rulante pusa pe un stativ fix, astfel incat, oricat de rapid mergi, nu lasi nimic in urma. Era frig, umbros si izolat. Hari, ghidul local, nu era pe nicaieri de vazut. La un moment dat era foarte departe in fata si am strigat dupa el. M-a lasat sa il ajung, dar a ramas in spate si m-am pomenit ca pe la 11:50 ajunsesem la poarta importantei localitati Chame (centrala administrativa a districtului Manang, 2.710  alt.) si arcada de la intrare, departe in fata mea, cam la 300-400 de metri, cu cele trei chorte mici deasupra dadea tabloului un aspect atat de putin imbietor in coltul acela de umbra permanenta, incat pur si simplu nu vroiam sa continui singura, sa intru singura pe ulita pietruita a satului si sa fiu privita din toate partile de localnicii intamplatori. Cred ca perceptia mea era influentata de o incarcare negativa pe care o simteam foarte puternic in acea zi din partea lui Hari, in combinatie cu frigul inasprit de vant si de lipsa soarelui de pe traseu. Frig e putin spus, caci de fapt era un ger uscat de aproximativ minus 5 grade C. Cred ca a fost prima zi cand am folosit si manusile si cagula pe traseu. 

Cand am vazut, pe dreapta, piatra mare pe care scria ”internet now in Chame”, nu imi venea sa cred. Nu imi venea sa cred ca dupa doar 3 ore eram aici si ca exista conexiune de internet, desigur! Ana si Kul era departe in fata, cam la 700-800 m, trecusera de primele case ale satului si aveam sa ne intalnim undeva la masa, fiind stabilit dinainte că aici ne vom opri pentru pranz. Am pasit prin arcada maiestuoasa, lata de cel putin un metru, solid construita, cu cate 6 moristi de rugaciune pe interior, pe dreapta si pe stanga. Cum veneai de pe drumul din vale, inaltarea ei acolo sus, pe panta de deasupra, iti dadea un si mai mare sentiment de maretie fata de nimicnicia ta. Era frig, vant, undeva in fata pe ulita satului, dar mai departe de punctul unde ma aflam, se intrezarea sansa de a iesi din umbra si de a te bucura de caldura soarelui. Am privit inapoi, nici urma de Hari. Eram sus acum, deci vedeam tot drumul din vale pe care urcasem, speram cu fiecare minut ce trecea sa apara si Hari. Nu imi voi explica niciodata ce s-a intamplat acolo in Chame, de ce m-am simtit atat de incrancenata si de ce nu am mers pur si simplu mai departe. De ce a trebuit sa il astept pe Hari cu atata insistenta? Citisem prea multe despre cum turistii fusesera parasiti de ghizii lor in cele mai ciudate si nebunatice feluri si m-am gandit ca s-ar putea sa mi se intample si mie. As fi ramas fara sacul de dormit, ceea ce nu era o perspectiva prea imbucuratoare. Si, la momentul respectiv, fara o relevanta suma de bani, caci il dadusem lui Hari 50% din suma agreata si eram abia in a patra zi de traseu, mai urmau vreo 15-16 zile. 

La un moment dat mi-am dat seama ca de fapt asteptam sa ma conving ca Hari nu avea sa mai apara, dar pana cand puteam astepta? Am stat acolo in frig, vant si umbra, uitandu-ma cand spre interiorul insorit al satului, cand spre drumul lung si gol din urma, 25 de minute. Cand Hari s-a apropiat si a trecut pe langa mine de parca nimic nu s-ar fi intamplat, l-am intrebat ce s-a intamplat. ”Ah, am avut de trimis niste SMS-uri si doar acolo jos in vale prindeam conexiune.”. M-am enervat si i-am spus, desigur, ca ar fi putut sa ma anunte. Ca ar fi putut sa isi dea SMS-urile din Chame, doar stia foarte bine ca aici aveam sa ne oprim sa mancam. Ca ar fi putut sa nu uite ca era un om pe traseu care se astepta sa nu fie lasat singur asa, fara nici un mesaj. Niste ineptii, desigur. Asa gandeste turistul european. Nici macar nu mai am curajul sau tupeul sa spun ca logica mea era cea corecta. Din punctul lui de vedere, probabil eram o proasta. Care era de fapt problema? Drumul merge singur mai departe, puteam sa merg pe el si sa ma opresc undeva sa imi comand pranzul, ar fi aparut si el la un moment dat si totul ar fi fost perfect. Doamne, voi europenii astia cu bani, veniti atat de ignoranti peste noi si credeti ca pentru niste bani ne puteti impune niste obligatii si niste mentalitati care nu au nici o legatura cu taramul asta si nici macar cu viata in sine.

Ne-am oprit pentru pranz pe stanga, la Hotel Manaslu View, aproape de drumul spre iesire. Ana si Kul plecasera, probabil ca intre noi intervenise deja o diferenta de timp de o ora si nu aveau de ce sa ne astepte. Pe terasa insorita doua femei cu parul lung curatau de samburi si apoi dadeau prin razatoare, pe niste tavi rotunde mari, din metal, bostan.

La unu jumate am pornit din nou la drum, urmatorul loc unde am fi putut opri sa innoptam se afla cam la 3 ore distanta si se numea Bharatang Village. Despre Chame ar fi mai multe de spus, fiind intr-adevar o localitate mare. Dupa ce se traverseaza din nou omniprezentull rau turcoaz, acum din ce in ce mai cenusiu, pe un pod de otel, foarte lung, suspendat, pe dreapta se poate cobora jos in albia raului, unde exista un izvor de apa fierbinte. Am vrut sa merg sa vad minunea si ne-am abatut din drum, dar jos erau cateva femei care se spalau si spalau si haine, astfel incat m-am simtit ca un intrus si nu am dorit sa le deranjez intimitatea. M-am multumit facand o fotografie cu zoom maxim si m-am intors la drumul principal. Daca innoptezi in Chame, cu siguranta se merita sa cobori pana acolo si sa te speli cu atentie, fara sapun insa, si fara sa stai prea mult in apa fiebinte, caci pielea de pe picioare se poate inmuia si esti apoi mai expus la basici si bataturi. Potrivit informatiilor din Lonely Planet, tot pe partea opusa a lui Marsyangdi se afla centrul orasului, oficiul de posta, politie, un spital, un serviciu telefonic (un aparat pentru intreg orasul), o scoala, hoteluri, restaurante si magazine bine aprovizionate. Si, desigur, un punct de control documente turisti, care se pare ca nu era deschis cand am trecut noi, pentru ca nu ne-a oprit nimeni. Eram deja in zona cu mult soare acum si pe dreapta, in deparatare, se vedeau clar Annapurna IV (7.525 m alt.), Annapurna II si Lamjung Himal. Recomand cel putin o dupa-amiaza si o noapte de petrecut in Chame, pentru a vedea in liniste tot ce are locul de oferit, caci abunda de culoare si se pot face plimbari placute de la un capat la altul, inclusiv traversand raul si cercetand si potecile auxiliare.

Mergand mai departe se strabate o zona mai ancestrala si se ajunge la o superba kani, incredibil pictata, care este poarta de iesire (sau intrare, daca vii din sens opus). Apropiindu-te de ea, ia-ti un moment de ragaz pentru cateva fotografii exceptionale, tabloul oferit te umple de enegie. A fost punctul unde, cu ajutorul soarelui abundent acum, starea mea negativa a devenit luminoasa si voioasa din nou, savurand la maximum urmatoarele ore de mers. Da, stiam ca teoretic eram oarecum tarziu, dar pare hilar si de neinteles sa definesti timpul acolo. Te opresti cand obosesti, mananci cand ti-e foame, te culci cand ti-e somn, te trezesti cand iti simti somnul implinit si picioarele dornice de luat din loc. In linii mari, cam acesta este ritmul, de aceea este important sa nu fii presat de timp, sa nu trebuiasca sa respecti vreun program dinainte stabilit, sa nu trebuiasca sa te opresti doar in anumite locuri. Sa fii liber in interiorul tau sa faci ceea ce simti, in functie de starea si conditia in care te afli. Ce poate fi mai perfect decat atat? Oare ne-am plictisi, daca am putea trai toata viata astfel?

Habar nu aveam ce avea sa imi aduca ziua aceea, caci finalul ei era inca destul de departe. Drumul a fost maret, frumos amenajat, curbe deschise, generoase, partial cu soare, asezari ancestrale cu case din piatra aflate in ruina, pustii, parasite, chorte frumoase, imense livezi de meri imprejmuite cu garduri scunde din piatra, la un moment dat am trecut printr-o asezare (probabil Telekhu, 2.840 m alt.) cu doar cateva case inaltate pe soclurile specifice din piatra vopsita in alt si caramiziu. Treceam ca printr-un film si eu eram un spectator tacut, in miscare pe langa secventa fiecarui cadru ce mi se derula sub succesiunea pasilor mei. Uitasem de greutatea rucsacului, savuram drumul, chiar si frigul putin atenuat il savuram, Hari era morocanos, se tinea departe, dar nu imi mai păsa. Avusesem nevoie doar sa ma descarc, nu intentionam sa il educ sau sa il aduc mai aproape de nevoile mele. Era pur si simplu undeva pe drum, se oprea si ma astepta, cand ma apropiam pleca mai departe, alteori il gaseam stand pe o banca, cu picioarele sub ele, privind  spre dreapta, in timp ce eu veneam din stanga, ma lasa sa trec, nu se misca, eu treceam, nu ma uitam la el ….. si tot asa. Nu-mi mai pasa de el, asa cum lui nu ii păsase de mine, era simplu. Si toate lucrurile in viata pot fi la fel de simple, daca le-am stabili de la inceput. Greu este atunci cand am avut sau ne-am creat iluzia ca am stabilit ceva, dar de fapt se întâmplă cu totul altceva, total ieșit din scenariu și la început ne cramponăm, ne întrebăm de ce, ne jucam cu o serie de cuvinte și expresii fără rost de genul: ”logică, respect, uman, servicii, așteptări” și alte bazaconii. Toate acestea …. Jucați-vă cu ele acasă la voi în Europa! Lăsati-le pe aeroport, inainte de decolarea avionului, nu vă încărcati bagajul inutil, caci banii pentru extra luggage nu vă vor ajunge niciodata!! 

Nepasarea asta m-a ajutat sa trec cu bine de un hop ce putea deveni ultimul hop al traseului meu sau al vietii mele, caci intelegand ideea ca de fapt eram singura la drum, trebuia sa ma mobilizez singura in orice situatie, chiar si in situatia ca as fi ramas fara ghid pe bune. Pe la ora cinci, cand amurgul incepuse sa isi ceara drepturile, ma aflam intr-o zona violent de spectaculoasa, pe un drum subtire cat talpa bocancului, limitat in dreapta de neregularitatile de roca argintie, trebuind sa merg cu atentie, caci daca mergeam in nesimitire si rucsacul s-ar fi lovit de vreo piatra mai iesita in afara, m-as fi pravalit imediat pe stanga, unde haul abrupt spre albia involburatului rau turcoaz era ca si infinit, doar printr-o minune ai fi ajuns respirand in apa de jos (ma duce cu gandul la Cheile Nerei, oarecum, partea acea de sus, aproape suspendata deasupra raului). Faptul ca Hari nu m-a asteptat si nu mi-a acordat nici un ajutor pe segmentul acela de timp nu trebuia sa conteze atunci, cel mult in momentul cand ar fi trebuit sa ii achit serviciile finale. In nebunia mea, desi ma grabeam sa il ajung din urma, simtindu-ma oarecum parasita si haituita de intunericul ce venea in valuri atemporale, mai ”impuscam” si cate o fotografie-doua, dorind sa surprind violenta peisajului.

Pe malul celalalt muntele avea un aspect unic si deosebit, era un perete vertical cu niste sapaturi adanci, erodari de ape, care creau imaginea unei platose cu creste stancoase, era o combinatie de gri, alb, maroniu, era o imagine incitanta si periculoasa ca si spectaculozitate. Dupa care a urmat o imagine de o mie de ori mai spectaculoasa: un perete absolut imens de roca stralucitoare, argintie, de parca fusese slefuita, de parca un zeu de dimensiunie pamantului, avand o spatula din cauciuc dur, ca un teu de spalat pe jos, trecuse pur si simplu cu ea peste tot muntele, creând o suprafata neteda precum oglinda. Era Paungda Danda, un ecran curbat din roca, enorm, care se ridica la mai sus 1.500 m deasupra raului, direct din albia acestuia, ce topogan fatal ….. ! Cu striatii colorate de argintiu si gri de toate nuantele, caramiziu inchis si probabil multe altele pe care nu le percepeam. Parea ireal si eu, in loc sa pot sa stau pe loc sa admir toata nebunia, mărșăluiam conștiincioasă să îmi prind ghidul din urmă, care nu avea nici cea mai mică intenție să se uite în urmă sau să se oprească. Si eu pur si simplu nu vroiam sa rămân singură în pustiul acela, peisajul din jurul meu, in lumna amurgului întârziat, ma copleșea peste puterile mele. 

Trecusem deja de satul Bharatang (2.950 m alt.) pe la patru și un sfert, ne reuniseram acolo cu Ana si Kul si, de comun acord, am decis ca era prea devreme sa ne oprim peste noapte si locul era prea neprimitor, avea un aer oarecum de abandonat si sinistru, deci mai puteam merge inca doua ore pana in Dhukura. Ca urmare, orice avea sa apara ca urmare a acestei alegeri, era un rezultat pe care trebuia sa mi-l asum fara cârcoteli. 

La ora șase intram in Dhukura Pokhari (3.200 m. alt.), pe stânga era un fel de cărucior mic din lemn, cu roți din lemn. Eram obosita, răsuflam ușurată că ajunsesem, aproape că îmi era foame, în maximum jumate de oră avea să fie întuneric. Satul dispunea de multe case si hoteluri ….. toate inchise! Intr-o singură casa, la intrare, pe stanga, am văzut semne ca ar fi locuita si daca ar fi fost dupa mine, as fi batut la usa gospodariei, eram dispusa sa dorm pe jos si sa nu mananc. Doar sa nu pornesc prin intuneric la drum. Kul, ghidul Anei, ne astepta cu rabdare, de ceva timp, spunându-ne ca nici un hotel nu este deschis, ca urmare va trebui sa mergem mai departe pana in Pisang, adica inca jumatate de ora. Nu parea mult, dar eu nu credeam ca doar jumate de ora ne mai desparte de Pisang, o asezare importanta. Plus de asta, pe Anna nu o vedeam nicaieri si Kul a spus ca nu stie unde este, ceea ce mie mi s-a parut foarte dubios. Am iesit din sat, incadrata de cei doi ghizi nepalezi, cu tot felul de ganduri sinistre. Unde era Anna? In fata noasta se deschidea teren drept, ici și colo cate un copac, un arbust, in dreapta un lac mititel, ca un el de baltă mai mare, culorile erau pitoresti, nuante de maron-muștar-galben-negru, probabil din cauza grabei, a frigului sau emoțiilor de natură nervoasă și neliniștită pozele au ieșit tremurate. Păcat, era un peisaj fermecător. L-am întrebat pe Hari de ce nu am putea dormi aici, în sacii de dormit? Și atunci am aflat că el de fapt mă mințise la plecare, și nu își luase sacul de dormit, ca să nu îl mai care. M-a deranjat minciuna, m-a deranjat faptul că din cauza lui acum eram obligată să mă târăsc în continuare, eram deja de nouă ore și ceva pe drum. Deodată eram epuizata și jumătatea de oră până în Pisang, pe întuneric, m-a terminat în mod inexplicabil. Ana a apărut, spre ușurarea mea, la vreo 15 minute după ce ieșisem din Dhukura. Ea și Kul ajunseseră împreună în sat, Kul se oprise să își ia ceva de băut cică, în timp ce ea continuase singură drumul, astfel că cei doi se distanțaseră.

Nu prea am înțeles nimic din intrarea în Pisang, dar am mers destul de mult până să ajungem la Maya Hotel, o alegere fericită de altfel, stabilită de cei doi ghizi. O casa mare, primitoare, o sală de mese foarte mare, totul din lemn. Eu eram epuizată, am băut doar un ceai și am supt o supă de tăiței. Eram înghețată de frig, ăsta era cel mai mare inconvenient când am ajuns in Pisang. Și rucsacul, desigur. În momentul în care am intrat în sala de mese, semi-încălzită, a avut loc acel tip de colaps fizic, determinat de cel psihic, pe care mi-l recunosc deja în situații de genul ăsta. Mergi, mergi, înfrunți orice și oricât. Dacă mai este nevoie, organismul tău mai poate rezista două-trei ore de traseu, dar dacă cumva a primit vreun imbold cum că ”gata, aici te poti opri să te odihnești”, atunci are loc un fel de reacție super-rapidă, o explozie necontrolată, totul cedează și picioarele nu mai fac nici măcar un pas în plus. Trecusem prin acest moment-șoc o dată în Bulgaria, pe munți, și o dată în Ecuador. În Africa reușisem să îl depășesc într-un mod destul de incredibil.

Am zăbovit cam o oră în sala de mese, m-am încălzit cu greu, gazdele erau foarte primitoare, au întețit focul în soba rotundă din fier, atmosfera era plăcută, ceaiul fierbinte și dulce mi-a facut bine, supa la fel. La șapte jumate eram cuibărită în sacul meu aglomerat de dormit, încercând să adorm. Era frig în cameră, eram prea obosită, trecuse de miezul nopții și eu nu puteam să-mi găsesc odihna. Am alunecat în mrejele somnului după ora unu dimineața.

Himalaya 9_22.12.2008 (Tal-Tamang)

Luni, 22 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Tal (1.700 m) – Tamang (2.600 m alt.)

 8 ore mers + 1 ora pauza

La 06:45 eram deja treaza, era un frig crancen, un frig rece, patrunzator, dar nu umed, era ca o prospetime foarte intensa. Dormisem bine si acum imi scoteam de prin sacul de dormit toate cele cu care imparteam spatiul calduros peste noapte: bateriile, bidonul cu apa, lanterna, aparatul foto, sosetele, tricoul.

Eram refacuta, plina de energie, aspirina luata inainte de culcare isi facuse efectul, nu mai simteam nici o durere la umeri si doream sa o iau din loc. Desi nu stabilisem un program cu Hari, era de la sine-inteles ca plecarea pe traseu trebuia sa fie undeva intre 8 si 9 dimineata. In fond, seara de culcai atat de neobisnuit de devreme, incat nu era nici un efort sa pleci atat de devreme si pe munte este recomandabil sa ai o anumita disciplina, sa iti rezervi marje de timp pentru situatii neprevazute.

Nu am simtit niciodata nevoia sa il intreb pe Hari, in avans, cum va fi traseul din ziua urmatoare. Cred ca imi placea elementul-surpriza. Avand in vedere apropierile dintre asezari, aveai sentimentul de siguranta ca te poti opri oricand obosesti, fie pentru a te alimenta, fie pentru a ramane peste noapte. Situatia s-a mai modificat in zilele urmatoare, distantele s-au marit, am trecut prin asezari “inchise” pe timp de iarna, dar, cu o singura exceptie, situatia nu a disperat niciodata. Per ansamblu, cred ca ma asteptam la mult mai greu si poate de aceea mi-a fost destul de usor sa fac acest circuit, desi nu neg ca greutatea din spate m-a cam secat de cateva ori. Daca ar fi sa schimb ceva, ar fi rucsacul si flexibilitatea, in sensul ca m-as mai abate de la drumul drept. Aici un rol important l-a jucat ghidul ales, care nu avea in el nici un pic de spirit de aventura si care probabil era chinuit de ideea ca trebuia sa faca acest traseu, pentru bani, departe de familia sa. Desi nu mai fusese pe acest circuit de multi ani, nici macar o data nu am surprins la el o bucurie fata de ceea ce ne inconjura, niciodata nu a propus sa pasim si in dreapta potecii, nu doar inainte, niciodata nu a sugerat vreo activitate sau vreo oprire “non-conformista”, a fost o prezenta plictisitoare si pur formala. Sper din suflet ca la o viitoare aventura in Himalaya sa gasesc o alt fel de personalitate.

Nu imi dadeam seama ca urma o dramatica schimbare de peisaj sau ca ceea ce ma inconjura in acea dimineata avea sa ramana pur si simplu unic prin salbaticie si culori. Eram plina de entuziasm, putin trista ca nu aveam cu cine sa impartasesc emotiile ce dadeau pe dinafara. M-am echipat, cu mare grija am dus rucsacul jos (scara de lemn care ducea la parter era aproape verticala si in interior era intuneric), i-am dat lui Hari sacul meu de dormit, am servit micul dejun, mi-am umplut termosul de inox cu ceai fierbinte, am mai facut cateva fotografii si la 8:30 paseam peste barna de lemn de la iesirea din gradina complexului Paradise, continuand drumul de ieri spre dreapta, direct catre arcada ce probabil simboliza acum iesirea din Tal. Simteam o ruptura zgomotoasa in suflet, dar ….. calatorului ii sta bine cu drumul, nu? Grupul celorlalti turisti parasise locul de jumatate de ora deja, Ana si Kul mai zaboveau, Ana nu se simtea prea in apele ei.

Odata pasind la dreapta in fata se intindea drumul, caldarea in care ne aflam, strajuita pe dreapta de peretele inalt si masiv de munte, iar in stanga de o mare de nisip alb si de firul turcoaz al raului Marsyangdi, se ingusta spectaculos. Desi nu imi venea sa cred de la distanta aceea, drumul devenea o poteca ce urca in trepte de piatra masiva si se ingusta amenintator, prelingandu-se in mod acrobatic pe langa piatra carga a muntelui si privind spre involburarea raului putin sugrumat. Vedeam un sir indian colorat miscandu-se, dar eram mult prea departe pentru a-mi da seama daca erau turistii plecati la ora 8 sau daca era o lunga caravana de asini.

Am trecut pe sub arcada (kani) peste care tronau cele trei insemne de factura religioasa, de culori diferite: alb, caramiziu si cenusiu. Din pacate, nu stiu inca ce anume reprezinta. Spre deosebire de kani de la intrarea in Tal, unde spatiul permitea, aceasta delimita foarte strict drumul, fiind practic imposibil sa nu treci pe sub ea, asa cum ar fi fost traditional, indiferent din ce directie veneai. Din directia mea, pe dreapta era un gard inaltat din pietre suprapuse, de cel putin un metru inaltime, iar pe dreapta cadea abrupt malul spre rau. Deci un localnic sau o caravana cu asini nu putea trece prin stanga. Din acest punct de vedere, nerespectandu-se credinta si traditia, nu am inteles sensul localizarii ei acolo. Am urmat incet drumul, Hari inca nu pornise si el la drum, am cam mers singura o buna bucata de drum si am facut o serie de fotografii. De fat, azi am mers absolut singura timp de 3 ore si chiar am savurat acest lucru. Avand in vedere ca nu exista o compatibilitate comunicationala cu ghidul nepalez, preferam sa merg singura, sa nu ma simt apasata de tacerea dintre noi, dar stiinc ca e undeva, fie in spate, fie in fata mea. 

 *priviti cu atentie poza, treptele se unduiesc pana jos de tot, departe, unde se vad doua siluete, apoi urca din nou .... si tot asa ....

Ma aflam sus, pregatindu-ma sa incep o coborare abrupta si foarte ingusta, periculoasa prin lipsa spatiului, cand m-am intors sa privesc in spate si am vazut o caravana numeroasa de asini incarcati ce nu puteau fi opriti. Ca urmare am stationat si le-am facut loc sa treaca, asteptand vreo 20 de minute pana sa ma depaseasca si cel care ii mana de la spate. Coborarea pe treptele de stanca s-a revarsat neasteptat intr-o noua deschidere ce se tavalea pe o intindere de nisip alb, si in dreapta, si in stanga. Nisip din cel mai fin. Am parasit poteca, am gasit un bolovan sa imi fixez aparatul de fotografiat si mi-am facut cateva poze, imortalizand entuziasmul clipei, debordam de fascinatie. Era, din nou, o combinatie de culori inedita in contextul acela: eu eram cu pantaloni negri, mulati, un tricou negru (costumatie imprumutata din garderoba mea de biker, ideala), esarfa rosie la gat, palaria albastra cu Kilimanjaro inzapezit, sezand pe nisipul alb si in spate curgand turcoazul raului. Si imbratisam la propriu intreaga emotie a momentului care se scurgea ireversibil si inevitabil.

A aparut si Hari, care a trecut pe langa mine, fara nici un cuvant. Din sens opus venea acum o alta caravana de asini, mai mica, la fel de incarcati, i-am surprins cand tocmai treceau cuminti pe sub o plomba stancoasa pe care era aplicata o stampila rosie maoista, enorma. Am ajuns curand la un pod suspendat, lung de vreo 60 de metri (1.850 m alt.) si aici am asteptat din nou vreo 15 minute, pana sa treaca intreaga caravana pe care o lasasem anterior sa ma depaseasca. La capatul celalalt al podului, drumul taia abrupt stancaria, castigand din nou rapid in altitudine. Caldarea in care era situat Tal nu se mai vedea, treceam mai departe, ca atunci cand dai pagina la o carte. Urcam cu atentie in serpentine prafuite, scurte si stranse, eram singura, Hari nu se vedea si in urma mea iar nu se vedea nimeni. Deodata am auzit din nou zgomot de talangi si un cap de asin a aparut de sus, la o diferenta de vreo 3 serpentine. M-am oprit, gasind un spatiu stabil si destul de departe de o eventuala lovitura, caci daca vreun asin s-ar fi lovit de mine sau de rucsacul din spatele meu, perspectiva prabusirii spre rau nu ar fi fost deloc imbucuratoare. Am asistat la o scena absolut induiosatoare, in fata careia chiar nu am stiut ce sa fac. 

Cand credeam ca nu mai vine nici un patruped, in curba isi face din nou aparitia un asin obosit, incetineste absolut epuizat, se uita la mine si se prabuseste incetisor. Nu avea incarcatura. Eram singura si nu am avut curajul sa ma apropii de el, ar fi trebuit sa imi dau rucsacul jos in primul rand si spatiul nu prea imi permitea libertate de miscare. Un al doilea asin a venit, a trecut incet pe langa cel prabusit, care respira cu greu, a trecut pe langa mine intrand in curba coboratoare spre dreapta, s-a oprit in panta si a intors capul, uitandu-se cu o blandete sfasietoare catre camaradul sau de munca …… am simtit ca pufnesc in plans, asa ca am urcat mai departe fara sa ma uit in urma. Eram sigura ca va veni ingrijitorul lor dar, sincer vorbind, nu am mai vazut pe nimeni venind si nu imi pot da seama ce s-a intamplat cu asinul epuizat. Scena se petrecea la 5 minute distanta de podul peste rau.

Drumul m-a condus pe teren foarte accidentat, urcand mereu. Eram singura in continuare, Hari isi alegea in general cele mai nepotrivite portiuni de drum ca sa dispara. Dupa aproximativ jumatate de ora am intrat intr-o zona asemanatoare celei din ziua precedenta, la care se lucra, in acelasi stil (parul si barosul), pentru construirea viitorului drum. Erau patru muncitori, un par si un baros. Am spus “namaste” si am trecut rapid mai departe, atenta sa nu ma pravalesc. A urmat o deschidere frumoasa, drumul s-a latit, mergeam paralel cu raul, foarte aproape de el si in fata urcau, parca spre cer, atat de multe si infinite pareau, alte trepte amenajate din piatra, de data aceasta mult mai late. 

Era ora 11 deja si cand eram aproape pe la distanta treptelor, am auzit zgomot din spate. Urca o cireada de bovine negre ca taciunele si cu coarne lungi, arcuite in fata. Nu erau multe, vreo 8, mergeau cate doua, deci m-am oprit din nou si le-am lasat sa treaca pe langa mine, lipindu-ma de peretele muntelui. Panorama pe care o lasasem in spate era o noua imagine din “Tara Minunilor”. Dupa o urcare atat de spectaculoasa, pe trepte, a urmat o coborare si mai spectaculoasa, aproape incredibila. Ei bine, aici a fost o portiune in care m-am bucurat sa vad oameni in fata mea, chiar si la o distanta apreciabila. 

Erau acolo, isi vedeau de drumul lor, daca m-as fi pravalit oricum nu m-ar fi auzit nimeni, dar prezenta lor im dadea un sentiment de siguranta. Nu sufar de rau de inaltime, deci coborarea nu a fost o problema pentru mine. Coborare, urcare, coborare din nou, de data aceasta pe poteca, treptele se terminasera. Din ce am citit, toata aceasta portiune de traseu fusese amenajata cu mare grija prin anii 1980, dupa ce o catastrofa naturala distrusese drumul initial din partea estica a raului. Drumul se impartea in doua directii chiar la piciorul de intrare pe primul pod, dar pe partea vestica a raului nu se mai putea circula, terenul fiind prabusit.

La ora 12 traversam din nou raul, pe un pod foarte scurt. Trei localnici, venind din directia opusa noua, incarcati cu furaje bine legate, isi scoteau sufletul urcand. Desi pare incredibil, acesti oameni isi petrec viata strabatand potecile Himalayei cu incarcaturi intre 50 si 90 de kg. Citeam ca un comerciant cara cam 80 de kg de marfa in spate si castiga o medie de 1,50 – 2 USD per kg vandut. Comentariile sunt de prisos.

Trecand si acest pod am urcat pieptis urcusul pe poteca ingusta, peste 10 minute intram in Dharapani, un sat aflat la 1.960 m alt. Intrarea este marcata de o kani din piatra si de acum incolo, toate satele vechi pana in Kagbeni isi vor marca granitele de intrare si iesire prin aceste chortens de mici dimensiuni (cele de mari dimensiuni se numesc stupa). Arcadele devin din ce in ce mai pitoresti, influenta tibetana fiind usor recunoscuta. In Dharapani ne-am oprit pentru verificarea permisului de trekking. Cei doi ghizi au ramas afara, Ana si cu mine am intrat in casa oficialului, care ne trecea intr-un registru imens. Aceste verificari erau oarecum neplacute nestiind cand sa te astepti la ele si trebuind sa iti dai rucsacul jos. Doar multumita intuitiei mele pastrasem permisul in buzunarul de deasupra al rucsacului, caci Hari nu ma avertizase ca pe traseu vor exista aceste opriri si nu imi pastram actele sau banii la suprafata, pentru a nu fi usor de gasit la o adica. Rationamenul pare lipsit de logica si poate chiar este, dar asa am procedat. Oricum, banii si actele sunt impartite cam in trei sectiuni si imprastiate prin tot atatea locuri prin rucsac, existand si cazuri de jaf la drumul mare.

In fata punctului de control se afla un panou pentru trekkers, in care li se atragea atentia ca satele care urmeaza si dinspre care veneam noi nu apartin de Aria de Conservare Manaslu, ci de Aria de Conservare Anapurna, deci sa aiba grija sa aiba un permis de trekking corespunzator. Mentiunea se datoreaza faptului ca in aceasta zona se intrepatrund traseele care vin dinspre Manaslu prin punctul de control din Thonje, unde eu nu am ajuns, nefacand parte din circuitul Anapurna.

Dharapani este impartit in trei sectiuni: partea de jos, cu hoteluri, oficiu telefonic, punctul de control, magazine si o prima “German bakery”. Nordul asezarii este considerat a fi o sectiune aparte si la 10 minute distanta o alta sectiune, cu o mica hidrocentrala, sursa de electricitate. Pe un panou mare, la 10 minute de punctul de control, scrie: “Wel come to ODAR! Odar literally means caves. The village got its name from the several caves presents in the village. It is at an altitude of 2.450 m and is about 30 minutes of walk from here. The village forms a perfect setting for viewing Manaslu, Lamjung Himal (Himal = munte in tibetana) and Annapurna II as well as surrounding places. One can get the typical homestay facility and experience true Gurung lifestyle.”

Se iese din Dharapani, se trece pe langa o scoala si drumul urca mai departe spre vest. La un moment dat se bifurca si aici am urmat drumul din dreapta, printr-o noua kani pe care scria clar: “make success distination Manang 2004”. Drumul din stanga se termina in satul izolat numit Kotre. Dupa aproximativ trei sferturi de ora printr-o zona impadurita cu “pini albastri” se ajunge lejer si relaxat la 2.160 m in satul Bagarchhap. Era deja ora unu, mergeam de patru ore jumate, eram din nou toti patru, asa ca am decis sa alegem un loc cu soare, sa ne punem tricourile la uscat (ce spalasem in seara anterioara) si sa mancam. Imi simteam stomacul absolut gol. Ziua ne apartinea din plin si ne bucuram de soare, dupa ce mersesem intr-o umbra rece ultimele 30 de minute.

Bagarchhap este primul sat cu arhitectura tipic tibetana: case din piatra insirate una dupa alta, foarte aproape (in Tal, de exemplu, erau distantate de gradini mari), acoperisuri absolut plate pe care se ingramadeau gramezi de lemn de foc. In 1995, in noiembrie, Nepalul a fost strabatut de o mare alunecare de terenuri si atunci o mare parte din Bagarchhap a fost distrusa, doua lodges demolate complet si oameni au fost ucisi. La iesirea din sat exista un monument in comemorarea acestora, dar desigur ca acest lucru nu l-am stiut atunci, din pacate. Recunosc ca aveam Lonely Planet cu mine, era singura carte pe care o aveam, dar niciodata nu aveam rabdare sa citesc inainte de a pleca pe traseu. In mare parte, satul a fost reconstruit, dar multi au ales pentru reconstructie asezarea urmatoare, la o distanta de jumatate de ora, Danaque.

Am zabovit o ora si un sfert la soare, eram singurii turisti chiar pe terasa primei locatii turistice, eram prea flamanzi pentru a merge mai departe. Am consumat o portie de dal bhat (270 NRP), fiind consistent si generos si avand gust diferit in functie de cine il pregatea. A fost chiar bun, in comparatie cu cel din Bhulbhule, care nu mi-a placut. 

Am continuat drumul de la ora 2 p.m., era o zi insorita, superba, chiar daca destul de rece, in fond trecusem de 2.000 de m alt.  Desi zona, inca joasa ca altitudine, ofera o bogatie de paduri virgine de pin si brad, acest patrimoniu se imputineaza permanent datorita construirii de noi locuinte, hoteluri si restaurante, lemnul fiind folosit in constructii, pentru incalzit si gatit. Este o pierdere regretabila, dar de nestopat. Drumul se mentine pe malul sudic al raului si, parcurgand zone de padure, trece prin Danaque (2.210 m alt.), numit si Syal Khola (“Râul Șacalilor”). Este un sat in toata regula, cu drum lat, amenajat, multe hoteluri si restaurante (a nu se pierde din vedere ca orice fel de cladire, oricat de darapanata este ea, construita fie din lemn, piatra sau tabla, daca ofera cazare turistilor, este numita “hotel”, iar sala unde se poate manca poarta fara exceptie denumirea generala de “restaurant”, indiferent ca podeaua este pamantul insusi). Aici am vazut pentru intaia oara, chiar pe mijlocul drumului, catre iesirea din sat, un zid lung, construit din piatra, vopsit in alb, cu foarte multe moristi de rugaciune si drapele colorate inscrise cu rugaciuni buddiste. Pe fata zidului scria ceva in nepaleza si in engleza: “Himali autonomous state H.Y.F.Manang”. Tot sub efectul legendei si a documentarelor vazute pe Discover Channel, in momentul in care am vazut sirul lung de moristi am incetinit mersul, mi-am dat un bobarnac pentru a-mi relua respiratia, am uitat total de greutatea rucsacului si am inceput sa merg cu palma peste fiecare morisca, m-am intors si am luat-o si pe partea cealalta in acelasi ritm de om care bause un pic mai mult ….. alta descriere nu am ……. Imediat dupa aceea, pe dreapta, din caramida vopsita cu alb, aparea o casuta, sa fi avut doi metri jumate, care adapostea o imensa morisca rosie incrustata cu rugaciunea eterna si omniprezenta Om Mane Pad Me Hum(banuiesc ca asta era).
Desi era prima  pe care o vedeam, nu am intrat. Ma simteam stinghera, stiam ca nu am bani de lasat, cum era obiceiul ….. deci am trecut incet mai departe, nedumerita, renuntand inca o data se il bat pe Hari la cap ca sa imi explice insemnatatea acestor lucruri. Mai mult ca sigur ca am fost clientul ideal pentru el, caci nu l-am deranjat prea mult cu prezenta mea, nefiind genul de client care, intr-un astfel de context, isi cerea neaparat, in stil european, drepturile castigate in virtutea faptului ca a dat niste bani.

Trecuse o ora de cand plecasem din Bagarchhap, ieseam din Danaque, am traversat apa pe un pod din lemn si drumul pietros urca pieptis prin padure, intrand in con de umbra de acum incolo. La inceput au reinceput scari din piatra, destul de late, facand urcarea si coborarea mai facile. Am auzit cunoscutul zgomot de talangi din spate, o caravana destul de mare de asini se apropia cu repeziciune, asa ca ne-am gasit fiecare cate un loc, intr-un picior sau tinandu-ne de cate un copac, pentru a face loc bietelor patrupede. Eu si Ana am sarit in timp util si ne-am 

lipit de o stanca asa cum am putut, din sens opus, pe treptele foarte abrupte si intrand intr-o curba suspendata spectaculara, venea o alta armata de asini, la fel de greu incarcati. Ar fi fost un accident mai mult decat nefericit sa fii impins de vreun animal, care isi vedea de drumului lui periculos, atent sa paseasca corect, sa nu isi rupa gleznele sau sa nu se dezechilibreze, riscand sa se pravale el si altii din jurul lui, ar fi fost un fel de macel. Am stat aproape nemiscate pe petecul acela de pamant, la semi-adapost, nu mai putin de 30 de minute. De sus venea un sir, cu o oarecare viteza, de jos urca un alt sir, deci oamenii care manau aceste patrupede au avut ceva de furca. A fost un spectacol aproape senzational, trebuie sa recunosc, terenul fiind atat de limitat si de accidentat.

La un moment dat, desigur ca totul s-a linistit si noi am continuat urcarea spre cer, spre curba aceea suspendata de pe care tot vazusem ca apar urechi si capete de asini, ca dupa cateva secunde sa le simtim respiratia aburinda prin fata noastra.

Am mai urcat prin padure pret de aproximativ o ora, soare nu mai era, ba dimpotriva, parea ca se coboara un fel de voal al cetei. S-a deschis drumul la un moment dat si dealul impadurit pe care urcam a oferit deodata o zona plesuva, descoperita, defrisata. Era o banca inalta construita acolo, aparea si o casa, drumul mai urca ca o dara, abrupt, si se ghicea inceputul unei alte asezari omenesti. Per total, drumul de astazi fusese, tehnic vorbind, mai usor decat ziua precedenta. In jurnal notam (si ma incearca un zambet ghidus acum): “Trekul de azi a fost cu 0,5% mai usor decat cel de ieri (!), deci indeajuns de greu.“ Ne-am oprit, am poposit pe banca aceea, toti patru, cred ca am stat un sfert de ora. Simteam nevoia sa terminam ziua de trekking, fusese abrupt, rucsacul era greu, soarele disparuse, ceata devenea tot mai patrunzatoare si zona, inghesuita parca in nelinistea perfida a unei paduri straine, nu parea foarte imbietoare in sine. Bine ca eram toti patru la un loc. Cei doi ghizi ne-au asigurat ca imediat intram in satul Tamang (2.600 m alt.) si vom opri la  Royal Garden Hotel. Asa ca am continuat urcusul. 

Drumul a intrat intr-un spatiu deschis, casele se intrezareau prin perdeaua de ceata, peste tot din pamant ieseau in afara cioturi de piatra tocita, dand impresia de resturi menajere si ambalaje. Ana si Kul, mai usori si mai rapizi, s-au detasat iar foarte repede de noi, dupa 5 minute de mers aproape ca ii pierdeam in ceata. Satul parea nelocuit. O prima casa pe stanga, dupa ce trecusem de Royal Garden Hotel, care era inchis – deci iata, trebuia sa mergem mai departe, sa ne incercam norocul la o alta pensiune care ne-ar fi putut oferi gazduire in Tamang, se pare de altfel ca era singura noastra sansa, Tamang (sau Temang) nefiind decat o asezare de tranzit pentru turisti. - , era construita in terenul acela stancos si denivelat, direct in deal, de la nivelul cel mai de jos ridicandu-se un soclu din pietre asezate unele peste altele, iar deasupra locuinta din placi de placaj. Pe o sarma atarnau haine la uscat, deci
locuia cineva acolo si pe timp de iarna. Cam toate casele aveau aceelasi design si baza aceea din pietre slefuite sau neslefuite era destul de inalta uneori. Unele gospodarii erau prapadite rau, plangeai de mila lor si iti imaginai cu greu ca acolo se poate trai. Altele erau ingrijite si dadeau un sentiment de solid. In fata unei astfel de intrari intr-o gospodarie, care avea si o banca lunga si neinteles de inalta la intrare, am avut nebunia curajului de a ma apropia de un dulau imens, care dormea, rugandu-l pe Hari sa faca o fotografie.

Doamne, ce mare dezamagire am incercat cand am vazut ca promisa gradina regala nu isi mai pastrase portile deschise si pentru noi ….. !! Ne-am oprit pe la ora 5 p.m. la Tibet Guest House. Se urca pe trepte din beton, se ajungea pe o terasa betonata, descoperita, unde era o masa lunga si o banca, in stanga se facea o scara din lemn, desigur ca foarte abrupta, care ducea la camerele de sus destinate turistilor, iar jos, la parter, putin mai jos decat terasa betonata, se forma un fel de curte interioara a gospodariei. In dreapta scarii de lemn, deci in dreptul terasei, se intra intr-o sala unde turistii serveau masa. Era o familie cu 3 copii curiosi, stiu ca doua fetite la vreo 5 si 8 ani au venit in camera, cu siguranta in cautare de dulciuri. Aveam doua paturi in camera, usile nu se puteau inchide, erau ca niste obloane defecte. Totul era facut din lemn brut, netratat, nevopsit, dar exista si un geamlac cu sticla. Si exista si putin curent electric, fantastic! Am inghitit foarte mult frig aici, sau, mai bine zis, poate ca de aici incolo incepeam sa mananc frigul permanent, care te taia din momentul in care te opreai din miscarea permanenta de peste zi. Probabil si din cauza draperiei de ceață poate si atmosfera sinistra dinaintea unui cutremur ce avea sa ne zguduie la 3 dimineata ….. nu stiu, dar era un frig aparte in Tamang.

Hari nu stiu pe unde a disparut. Era o figura noua ce a facut in seara aceea. Era devreme, evident, deci oricum si oricat de obosit erai, nu te puneai sa te culci la ora sase. M-am dus in sala de mese, caci nu prea aveam unde altundeva sa merg. Era prea frig si intuneric si sinistru afara. In sala era de asemenea foarte frig, dar macar ma zgâiam la toate lucrurile care erau pe-acolo și aveam senzația ca e puțin mai cald. O podea din scânduri de lemn, curată, niste vase din alama, lustruite, probabil extrem de vechi, ceva mobilier, multa coloratura, mușamale chicioase, tot felul de culori, semne clare de sărăcie și impovizație cu iluzia bunăstării și atragerii turiștilor. Cum Hari nu era, m-am descurcat singură, le-am aratat fetițelor gazdei ce aș dori să mănânc. A fost o supa clasica, la plic, cu taitei si o portie de vegetable fried rice, deci fara carne, 160 + 165 NRP = 325 NRP cina. Am tot așteptat, Hari nu a apărut, a doua zi am aflat că de fapt el era in bucataria gazdelor, unde toti, grupati pe podeaua din pamant, in jurul focului, mancau dal bhat. Kul mi-a explicat a doua zi ca asa ceva este foarte normal, ghizii se simt mai bine sa nu manance impreuna cu turistul sau cu turistii. Plus de asta, mancarea nu il costa nimic, iar turistul nu trebuia sa stie acest detaliu, desigur. Dupa ce am primit explicatia, am zis OK, dar trebuia doar sa imi fi spus de la inceput, doar nu il obligam sa stea sa manance cu mine. Dar eu am crezut ca mergem impreuna, mancam impreuna, bem impreuna, nu ne comportam ca in sclav si stapan sau print si cersetor! Oricum, fata de figura ce urma a doua zi pe traseu, asta era un fel de felie de tort dulce.

In sala a mai aparut o pereche de turisti, vorbeau engleza. Dar nu au fost amatori de dialog. Nu stiu din ce directie veneau, dar nu ne-am mai intalnit cu ei pe traseu.

Dupa masa am mers la culcare si atunci am realizat mai exact ca Ana si Kul erau combinati impreuna, nu doar ca turist si ghid. Ideea mi s-a parut inacceptabila din mai multe puncte de vedere, printre care si cel al igienei pe parcursul unui traseu atat de lung si in conditii atat de vitrege. Ma straduiam sa o inteleg si nu reuseam si cateva zile tot imi spuneam ca ma insel, cei doi nu au cum sa se culce impreuna! 

Noaptea a fost linistita pana la un moment dat. La 03:05 am fost smulsa dintr-un somn adanc de o miscare tectonica puternica. Casa era si oarecum suspendata pe un fel de deal, mansarda unde se aflau camerele pentru turisti nu parea foarte solida, probabil ca leganarea a fost chiar puternica, eu cel putin asa am resimtit-o. S-a auzit larma de caini, dar nimic altceva. Totul era cufundat in bezna si liniste, era incredibil de-a dreptul. Vreo jumate de ora am stat cu simturile ciulite, nu a urmat nimic si am cazut din nou in somn, cuibarita in caldura sacului meu aglomerat de dormit, in camera erau cu siguranta cel mult zero grade, dar in sac termometrul de la ceas arata 30 de grade Celsius!! Pe masura ce urcam in altitudine, si temperatura nocturna din sacul de dormit avea sa scada.

dansul pânzei de păianjen în curenții himalayeni

ziua urmatoare, 23 decembrie, click HERE