”Urăsc triatlonul!”

Haaaaa, v-am prins!!! 

Credeați că io zic asta, nu?! :-)

Am descoperit de curând că s-a mai născut o nișă în literatura de specialitate. Autorii sunt triatloniști amatori care fac haz de necaz și se agață de ironie, sarcasm și un debordant simț al umorului pentru a ne introduce în universul acestui sport complex, dur, provocator și epuizant uneori.

Cartea lui Andy Holgate - Can't sleep, can't train, can't stop - se pare că face parte din literatura obligatorie de vacanță (recovery time :-)) a oricărui triatlonist (amator, evident!)
După ce anul trecut pe vremea asta îi lecturam pe profesioniști 
- vezi ”Sunt aici pentru a câștiga!” - Chris McCormack
”O viață fără limite” - Chrissie Wellington 
”Maraton pentru avansați” - Pete Pfitzinger și a lui Scott Douglas 
”Marea carte a anduranței” Dr. Philip Maffetone 
etc, vezi recenziile din februarie 2014 -
și am văzut punctul lor de vedere și ”războiul” lor personal cu ceilalți, am zis că e timpul să mă relaxez.
Primul capitol are un titlu cel puțin .... încurajator: ”Urăsc triatlonul”
și închizi repede cartea pentru a te uita din nou pe copertă să recitești titlul :-)

Fusese una dintre cele mai ploioase veri din istoria recentă. În dimineața zilei respective, când începe povestea mea, picăturile de ploaie îmi scrijeleau zgomotos casca de ciclism precum unghiile lungi ale unei demoazele care se trag în jos cu înverșunare pe tabla din clasa de curs. În prima zi din iulie 2012, când soarele începuse să se piardă lent sub linia orizontului mă uitam pe furiș la reflecțiile sale de foc ce se scăldau iluminând bazinul de canotaj, transformând apa în foc. Sau poate că focul era doar în orbitele mele, căci durerea și sentimentul unei vagi presimțiri cum că aș fi un ratat mă consumau teribil. Nu așa ar fi trebuit să stea lucrurile. NICIODATĂ nu ar fi trebuit ca lucrurile să stea așa.
Pietrișul nu mai scârțâia sub povara fiecărui picior care se lăsa parcă trântit în toată splendoarea ostenelii sale. În pofida dorinței mele de a ridica picioarele totul se reducea la lipsă totală de reacție. Hai, mișcă-te, lucrează, pentru asta ești făcut, nu mă lăsa cu ochii-n soare. E tot ce mai contează pentru mine. Dar nimic, nici o reacție. Doar o durere în gambă dată de contracții făcându-mă să tremur precum un gândac  de bucătărie decapitat (e clar că omul are lighioane d-astea acasă, nu? :-)). Într-un duet chinuitor, genunchii clocoteau și am fost cuprins de un imens sentiment de disperare.
(....) Dar măcar încă mai alerg - mă gândeam deznădăjduit. Moment la care am devenit conștient de o altă prezență aproape de umărul meu. Nu era un zombi, ci o altă ființă umană, aflată într-un loc mult mai bun decât cel în care mă scăldam eu la acel moment. ”Hai Piratule, dă-i bătaie!” - mi-a spus cu tonul ăla de compătimire și trecând pe lângă mine. Am dat din cap și am mormăit ceva pozitiv despre performanța lui, în timp ce se îndepărta cu mare viteză de tot ceea ce mai însemnam eu. Mi-am fixat privirea pe călcâiele adidașilor lui, hipnotizat de micul simbol Asics reflectorizant aflat chiar sub proaspăt bărbieritul :-) lui tendon al lui Ahile.
Cam așa descrie ultima parte a cursei pe distanță de ironman din Nottingam, Marea Britanie.
Și tonul continuă în același stil pe parcursul întregii cărți de peste 300 de pagini.

O lectură spumoasă pe care o recomand din suflet. Și cine nu a trecut (încă) prin mirificele dureri și sentimente colorate și încurcate, cine încă nu a plâns de epuizare și nu s-a simțit jeleu într-o competiție .... nu știe ce a pierdut. 
Acum vorbesc din proprie experiență, căci după atâtea luni de zile mă simt în stare să povestesc cu umor și sarcasm în același timp întreaga epopee al celui de-al doilea triathlon al meu (din cele trei la momentul actual) pe distanță de ironman. 
Primul și al doilea, două extreme care se bat cap în cap și care confirmă vorba aia că ”ce-i întâi, nu-i și pe urmă”.

(va urma, eventual. La momentul actual lecturile sunt una după alta și timpul de scris nu prea îmi mai ajunge)

My first SkirtBike

21.08.2010, 01:00

Am citit invitația de Skirt Bike pe Facebook. Denumirea spune de la sine ce presupune un astfel de event: girls want to have fun on bikes!

Prezența băieților este permisă cu condiția să vină cu flori, iar fetele trebuie să poarte rochiță, fustiță, ceva feminin. Nice. Un băiat a venit cu frezii galbene, un alt băiat a venit cu niște flori bordeaux foarte frumoase și am mai văzut în coșulețul unei fete niște flori, deci de aici trag concluzia că din vreo 25-30 de băieți trei s-au conformat ”regulamentului”.  Dacă venea fiecare cu o floare sau două, cheltuiala ar fi fost mai mică și toate fetele ar fi fost onorate cu cel puțin o floare. Dar asta ar fi implicat comunicare între băieți :-). Fetele au venit în rochițe, cu o singură excepție, dar se anunțase pe FB că nu va avea timp să își schimbe ținuta, deci era în niște blugi scurți și o bluză.

Deși nu particip la astfel de întruniri – pe motiv că nu am răbdare să mă lălăi pe bicicletă și nu-mi place indisciplina în trafic, care este inerentă în grupuri mari, negestionate și necoordonate mai strict -, m-am bucurat să merg, petrecând câteva ore cu Doina (Titei), Ana-Maria (Cocora) și Alin (Marcu). Dacă nu ar fi venit ei, dacă nu aș fi cunoscut pe nimeni, cu siguranță m-aș fi retras după jumătate de oră. Noi patru am fost o grupă de bikeri, care nu prea le avem cu urbanul ca și preocupare ciclistă, toți cu mountain bike-uri, eu singura cu cască. Mâinile îmi erau bandajate și deasupra mi-am tras mănușile de bike, cum am putut, ca să nu iasă bandajele prea mult în evidență, vai de steaua lor că nu reușesc să mi le pun foarte estetic și nici foarte bine.

Am ajuns în parcul Izvor la 20:20, cu zece minute mai devreme decât ora convocării. Doina sosise și ea de câteva minute, ce bine! Ana-Maria și Alin au apărut la vreo 10 minute. Plecarea din Izvor a fost la ora 21, era deja întuneric și noi formam un șir semi-organizat de licurici roșii. Am traversat parcul, am ieșit pe Schitu Măgureanu, Știrbei Vodă, Magheru pe lângă BCU, stânga spre Romană, Piața Victoriei și pe Kiseleff spre Herăstrău. Ne-am regrupat de vreo patru ori pe acest traseu. Pe trecerea de pietoni de lângă McDonald Romană se dădea și o bătaie destul de violentă între trei indivizi, dar a durat doar 2-3 minute, am văzut parțial din ea, fiind despărțită vizual de un autoturism parcat aiurea imediat după zebră.  Kiseleff-ul era declarat ”zonă sportivă” începând cu 22:00, deci când am ajuns noi, la nouă jumate, tocmai se oprise traficul și se amenajau terenurile pentru activități sportive: baschet, badmington, ping-pong și altele. Aici ne-am oprit la rampele de la ”Baraka”, unde am staționat vreo două ore. Unii s-au retras spre un local denumit ”Varza” (!), alte fete spre casă. Era o fată care nu avea lumini pe bicicletă, locuiește în Militari și căuta companie spre casă. Am întrebat-o dacă se încumetă pe Podul Grant, a spus că nu. Oricum eu am stat încă vreo oră după plecarea ei, altfel probabil o conduceam până la Lujerului. Ulterior am aflat că se numește Andreea Toader și că printre bicicliști și-a descoperit chiar vecini de bloc, deci au mers împreună.

Concluzionând:

E un fel de socializare, desigur. Lăudabilă, plăcută. Atmosfera destinsă, grupul nu a fost exagerat de mare, cred că mai mult de 50-60 de oameni nu am fost per total. Mulți băieți la Skirt Bike, ar trebui să vină în fustițe data viitoare :-))

Prea puțini purtători de cască de protecție, să fi fost 4-5 oameni.

Indisciplină, nu se cunosc și se refuză respectarea anumitor norme elementare în trafic. Nu se merge în șir indian, se fac depășiri aiurea, nu de puține ori se abordează carosabilul ca și cum ar aparține grupului, în ciuda faptului că traficul era în toi. Se blochează alei, ca și cum ”pe aici nu se trece” (de exemplu în Parcul Izvor și în Herăstrău).

Nu toată lumea are bicicletele dotate cu lumini corespunzătoare, deși se știa că vom circula noaptea.

Momentan nu am ce altceva să comentez. Pentru mine a fost un efort, o suprasolicitare fantastică a mâinilor, am ajuns cu greu acasă din cauza asta. Poate voi mai ajunge la așa ceva, nu știu. Dar data viitoare, sigur nu cu mâna ghipsată.

din ce poze au făcut alții, eu n-am putut de data aceasta - click here