”Urăsc triatlonul!”

Haaaaa, v-am prins!!! 

Credeați că io zic asta, nu?! :-)

Am descoperit de curând că s-a mai născut o nișă în literatura de specialitate. Autorii sunt triatloniști amatori care fac haz de necaz și se agață de ironie, sarcasm și un debordant simț al umorului pentru a ne introduce în universul acestui sport complex, dur, provocator și epuizant uneori.

Cartea lui Andy Holgate - Can't sleep, can't train, can't stop - se pare că face parte din literatura obligatorie de vacanță (recovery time :-)) a oricărui triatlonist (amator, evident!)
După ce anul trecut pe vremea asta îi lecturam pe profesioniști 
- vezi ”Sunt aici pentru a câștiga!” - Chris McCormack
”O viață fără limite” - Chrissie Wellington 
”Maraton pentru avansați” - Pete Pfitzinger și a lui Scott Douglas 
”Marea carte a anduranței” Dr. Philip Maffetone 
etc, vezi recenziile din februarie 2014 -
și am văzut punctul lor de vedere și ”războiul” lor personal cu ceilalți, am zis că e timpul să mă relaxez.
Primul capitol are un titlu cel puțin .... încurajator: ”Urăsc triatlonul”
și închizi repede cartea pentru a te uita din nou pe copertă să recitești titlul :-)

Fusese una dintre cele mai ploioase veri din istoria recentă. În dimineața zilei respective, când începe povestea mea, picăturile de ploaie îmi scrijeleau zgomotos casca de ciclism precum unghiile lungi ale unei demoazele care se trag în jos cu înverșunare pe tabla din clasa de curs. În prima zi din iulie 2012, când soarele începuse să se piardă lent sub linia orizontului mă uitam pe furiș la reflecțiile sale de foc ce se scăldau iluminând bazinul de canotaj, transformând apa în foc. Sau poate că focul era doar în orbitele mele, căci durerea și sentimentul unei vagi presimțiri cum că aș fi un ratat mă consumau teribil. Nu așa ar fi trebuit să stea lucrurile. NICIODATĂ nu ar fi trebuit ca lucrurile să stea așa.
Pietrișul nu mai scârțâia sub povara fiecărui picior care se lăsa parcă trântit în toată splendoarea ostenelii sale. În pofida dorinței mele de a ridica picioarele totul se reducea la lipsă totală de reacție. Hai, mișcă-te, lucrează, pentru asta ești făcut, nu mă lăsa cu ochii-n soare. E tot ce mai contează pentru mine. Dar nimic, nici o reacție. Doar o durere în gambă dată de contracții făcându-mă să tremur precum un gândac  de bucătărie decapitat (e clar că omul are lighioane d-astea acasă, nu? :-)). Într-un duet chinuitor, genunchii clocoteau și am fost cuprins de un imens sentiment de disperare.
(....) Dar măcar încă mai alerg - mă gândeam deznădăjduit. Moment la care am devenit conștient de o altă prezență aproape de umărul meu. Nu era un zombi, ci o altă ființă umană, aflată într-un loc mult mai bun decât cel în care mă scăldam eu la acel moment. ”Hai Piratule, dă-i bătaie!” - mi-a spus cu tonul ăla de compătimire și trecând pe lângă mine. Am dat din cap și am mormăit ceva pozitiv despre performanța lui, în timp ce se îndepărta cu mare viteză de tot ceea ce mai însemnam eu. Mi-am fixat privirea pe călcâiele adidașilor lui, hipnotizat de micul simbol Asics reflectorizant aflat chiar sub proaspăt bărbieritul :-) lui tendon al lui Ahile.
Cam așa descrie ultima parte a cursei pe distanță de ironman din Nottingam, Marea Britanie.
Și tonul continuă în același stil pe parcursul întregii cărți de peste 300 de pagini.

O lectură spumoasă pe care o recomand din suflet. Și cine nu a trecut (încă) prin mirificele dureri și sentimente colorate și încurcate, cine încă nu a plâns de epuizare și nu s-a simțit jeleu într-o competiție .... nu știe ce a pierdut. 
Acum vorbesc din proprie experiență, căci după atâtea luni de zile mă simt în stare să povestesc cu umor și sarcasm în același timp întreaga epopee al celui de-al doilea triathlon al meu (din cele trei la momentul actual) pe distanță de ironman. 
Primul și al doilea, două extreme care se bat cap în cap și care confirmă vorba aia că ”ce-i întâi, nu-i și pe urmă”.

(va urma, eventual. La momentul actual lecturile sunt una după alta și timpul de scris nu prea îmi mai ajunge)