Dieses Blog durchsuchen

Posts mit dem Label viata werden angezeigt. Alle Posts anzeigen
Posts mit dem Label viata werden angezeigt. Alle Posts anzeigen

Donnerstag, 8. Dezember 2016

Anduranța – la ce o folosi?



În primul rând, să definim termenul:
Anduranța este:

 capacitatea organismului de a rezista oboselii, epuizării fizice. Prin antrenamentele de anduranță crește toleranța la oboseală, deci și capacitatea organismului de a se reface după efort.

   Altfel formulat, prin anduranță se înțelege capacitatea de a rezista unui efort fizic pe o durată (mai lungă de 2-6 secunde), de a micșora pierderea în intensitate pe parcursul unui efort depus și de a stabiliza componentele tehnice și tactice pe o perioadă mai lungă de timp.

   Toleranța la oboseală se referă la continuarea efortului până la limita deplin, în pofida apariției primelor semne de oboseală.

   Capacitatea de regenerare rapidă se referă la scurtarea perioadei necesare de refacere după efort, astfel încât organismul să dea randament la următorul efort.


Simptomele oboselii sunt de natură obiectivă și subiectivă.

Simptome de natură obiectivă ar fi:

#  Prestație fizică scăzută;

#  Cedarea forței musculare;

#  Reflexe întârziate

# Tremur muscular

#  Dezechilibre coordonative

#  Creșterea nivelului de lactație

#  Modificări ale pH-lui

#  Scăderea rezervelor de glucogen (forma sub care se depozitează zahărl în ficat și în celulele musculare, servind ca sursă de energie necesară depunerii oricărui efort)

#  Scăderea performanțelor fizice și psihice, de concentrare și atenție, precum și de percepție a ceea ce se întâmplă în jur

Simptome de natură subiectivă ar fi:

Tremur al pleoapelor, țiuit în urechi, insuficiență respiratorie, senzație de amețeală, pasivitate, apatie față de orice impuls exterior, dureri musculare.

Acestea fiind definite, urmează o listă a modificărilor și ajustărilor care se petrec în organism atunci când ne antrenăm pentru a dezvolta nivelul de anduranță. Informația este utilă tuturor celor care vor să-și îmbunătățească:

## Starea sănătății pe termen lung

## Înțelegerea planurilor de antrenamente

## Greutatea corporală

## Starea psihică

## Randamentul în viața de zi cu zi

## Diverse funcționalități ale organismului

Și lista poate continua, dar motivele care ”vorbesc” pentru anduranță vor arăta implicit toate avantajele acestui ”stil de viață”.

La nivel cardiac – organul INIMA – se constată următoarele avantaje:

# Scăderea pulsului în stare de repaos și în stare de efort fizic;

# Refacerea mai rapidă în urma unui efort;

# Creșterea volumului de bătăi pro minut;

# Creșterea mușchiului cardiac și a departamentelor sale;

# Îmbunătățirea circulației sanguine la nivelul inimii.

SISTEMUL SANGUIN – sângele și sistemul arterial:

# Scăderea presiunii arteriale în stare de repaos

# Scăderea riscului la arterioscleroză și tromboze

# Scăderea nivelului de grăsimi din sânge

# Îmbunătățirea alimentării cu sânge a organelor și musculaturii

# Îmbunătățirea oxigenării mușchilor

# Creșterea volumului sanguin (1-2 litri)

# Creșterea capacității de amortizare pe care sângele o deține

# O mai bună asimilare de calciu și kalium

# O mai bună capitalizare a organismului (scade riscul de coagulare și implicit de apariție a trombozelor)

# Îmbunătățirea circulației sanguine în timpul efortului fizic la nivel de mușchi scheletali și creier

SISTEMUL RESPIRATOR – Plămânii:

# Creșterea alveolelor – suprafața de respirație, deci creșterea volumului respiratoriu;

# Îmbunătățirea eficienței respiratorii – absorbția unei mai mari cantități de oxigen în sânge dintr-o cantitate definită de aer inspirat;

# Creșterea capacității de absorbție maximă a oxigenului (VO2max)

# Anduranța la vârsta pubertății duce la formarea unui plămân competitiv!

SISTEMUL MUSCULAR:

# Creșterea numărului de mitocondrii din celulele musculare (fără mitocondrii nu există moleculă de energie, fără energie în musculatură nu existăm nici noi!)

# Creșterea numerică a enzimelor aerobe.

DEPOZITELE DE ENERGIE, GREUTATEA CORPORALĂ, GRĂSIMEA

# În combinație cu o alimentație adecvată, anduranța are ca efect reducerea greutății corporale pe termen lung;

# Reducerea grăsimii în surplus (organismul știe să-și păstreze ceea ce are nevoie din grăsimi, pentru a funcționa);

# Creșterea rezervelor de carbohidrați din mușchi și ficat.

PSIHICUL:

# Tratament sigur și natural pentru eliminarea stress-lui și a efectelor acestuia, pentru ieșirea din stări depresive sau de angoasă/frică/teamă.

# Îmbunătățirea perceperii sinelui și a propriei valori;

# ”descoperirea conștiinței de sine”.

SISTEMUL IMUNITAR:

Întregul sistem imunitar beneficiază de efectele pozitive ale acestei activități. În sportul de performanță condiția este respectarea perioadelor de regenerare, în caz contrar prea mult antrenament conducând la supra-antrenare, depresie, burn-out.

Acestea fiind povestite, vă doresc multă bucurie și moderație la antrenamente!
P.S.
Seniorii au nevoie cu precădere de antrenamente în zona de anduranță :-) 

Samstag, 21. Februar 2015

Poveste pentru .... copiii adulți. Ep. 2

Aici este primul episod
Povestea lui Momo și a Hoților de Timp continuă, sper să fiți la fel de fascinați ca mine :-)
Al doilea prieten bun al lui Momo, cel tânăr, se numea Giggi - Girolamo, Ghidul, un personaj plin de neastâmpăr și înfometat de recunoaștere publică. Când vedea străini prin zonă, se ducea pur și simplu la ei și-și oferea serviciile de ghid. Dacă aceștia cădeau la învoială, apăi nu-i mai tăcea gura și povestea câte-n lună și-n stele. Inventa nume, povești, date istorice la întâmplare. Localnicii care-l auzeau își dădeau coate și râdeau de nebuniile pe care le debita.
Da și ce dacă? Toți poeții fac la fel! Și-și încasează banii. Cine știe ce s-a-ntâmplat aici cu exactitate acum o mie sau două mii de ani? Voi știți? Nu știți! Păi atunci? E foarte posibil ca ce povestesc eu să se fi întâmplat în realitate și atunci se cheamă că rostesc purul adevăr.
Oricum, turiștii apăreau rar, așa că Giggi trebuia să-și găsească și alte ocupații care să-i aducă niște bani. Astfel că era paznic de parc, curier pentru scrisori de dragoste, plimbător de câini, martor la nunți și cine mai știe ce. Dar visul lui era să devină un mare bogătaș!!
Dacă stai să te gândești cât de diferiți erau cei doi, Bepo Măturătorul și Giggi Ghidul, pare puțin probabil ca aceștia să se împrietenească. Valorile lor de viață și percepția asupra vieții erau doar atât de diferite. Totuși, Bepo era singurul care nu făcea haz de Giggi, iar Giggi era singurul care nu-l considera nebun de bătrânul Bepo.
Niciunul dintre cei trei nu bănuia că, cu pași mărunți, dar siguri, se apropia  o mare mantie de umbră asupra prieteniei lor. Și nu doar asupra prieteniei lor, ci și asupra întregului oraș.
Era precum o cucerire tăcută care se furișa prin oraș, furându-i sufletul. Și cum totul era făcut cu pași mici și muți, nimeni nu sesiza ceva, așa că nimeni nu opunea rezistență. Cuceritorul ..... cine era?!
Chiar și Bepo cel bătrân, care de regulă simțea și vedea ceea ce celorlați le rămânea ascuns sau indiferent, nu sesiza prezența noilor personaje: oamenii în gri.
Oamenii în gri erau tot mai mulți și tot mai mulți și se strecurau printre ceilalți, fiind în permanență foarte preocupați și ocupați de ceva anume. Nu erau invizibili, dar se făceau neobservabili. Dacă erau văzuți, nu atrăgeau atenția. Era ceva ciudat în toată prezența asta a lor. Erau peste tot și nu erau observați și băgați în seamă de nimeni. Tocmai de aceea își puteau desfășura în secret munca, căci nu erau preocupați să se ascundă.
Și cum nu erau observați de ceilalți, nimeni nu se întreba de unde veneau și ei se înmulțeau pe nesimțite. Conduceau mașini elegante, se regăseau în toate restaurantele și intrau prin toate clădirile.  Adesea notau ceva în niște carnețele.
Erau îmbrăcați în gri. Chiar și fețele lor erau cenușii. Purtau niște pălării țepene și fumau niște țigări gri. Toți purtau câte o mapă gri de acte la sub braț.
Nici măcar Giggi nu-i observase când apăruseră pe la ruinele amfiteatrului și notau tot felul de chestii în carnețelele lor. Doar Momo îi observase când, într-o seară, indivizii apăruseră, cu staturile lor cenușii, la marginea de sus a amfiteatrului și cu carnețelele lor în care își notau ceva, schimbând între ei priviri și gesturi discrete.
Mi se făcu deodată frig. Foarte frig, cum nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată înainte să-i fi văzut pe acești oameni cenușii. După ce au plecat, nu i-am mai văzut.
Timpul se scurgea ca și înainte.
Giggi și Momo erau în continuare de nedespărțit. Cu talentul ei de a asculta cum nimeni nu o putea face, talentul de povestitor al lui Giggi înflorea și exploda tot mai mult. Așa că îi prindeau serile împreună: el povestea tot felul de născociri și ea îl asculta ca nimeni altul pe lumea asta.
Într-o zi, în fața frizeriei lui Fuzzy se oprește un automobil de lux cenușiu. Fuzzy stătea meditativ în prăvălia lui, așteptând clienți. Se gândea că are o viață fără sens: ”Trebuie să ai timp ca să poți avea o viață adevărată.” - gândea el.
Din mașina de lux, un domn în costum cenușiu coboară și intră în frizeria lui Fuzzy. Își lasă haina în cuier, pălăria lângă, se așează pe un scaun și, cu un carnețel în mână, așteaptă. Fuzzy închide ușa prăvăliei, căci deodată se făcuse frig în mica încăpere și se întoarce către client, întrebându-l cu ce îl poate ajuta: tuns, bărbierit, spălat? În momentul acela remarcă că individul era chel, avea un carnețel în mână, pe care îl frunzărea și fuma.
Omul în costum cenușiu începe:
Vin de la Casa de Economii a Timpului, sunt agentul XY3B/384/Ac. Știm că aveți de gând să deschideți un cont de economii la noi.
Oh, ce idee nouă .... spuse Fuzzy. Nici măcar nu știam că există o astfel de instituție.
Ei bine, acum știți. Sunteți Fuzzy, frizeurul, corect?
Da, eu sunt.
Vă cunoaștem, sunteți client la noi.
Cum vine asta?!
Vedeți dumneavoastră, dragă domnule Fuzzy, vă irosiți viața cu prostii, cu taclale, săpun și foarfeci. Dacă muriți brusc, e ca și cum nici nu ați trăit. Dacă ați avea timp să duceți o viață așa cum trebuie, ați fi o cu totul altă persoană. Ca urmare, tot ce aveți nevoie este TIMP.
Da..... exact la asta mă gândeam acum câteva minute.
Păi vedeți?! Dar de unde se poate lua Timp? El trebuie economisit mai întâi. Dumneavoastră vă irosiți timpul într-un mod absurd și vă voi arăta imediat. Mă urmăriți?”
Da.....
Deci un minut are 60 de secunde și o oră are 60 de minute. Ca urmare 60 x 60 = 3.600, deci o oră are 3.600 de secunde. O zi are 24 de ore, ca urmare 24 x 3.600 = 86.400 secunde/zi. Cam cât credeți că veți trăi, domnule Fuzzy?
Păi sper să ajung la 70-80, cum o fi vrerea Celui de Sus.
OK, să zicem 70 de ani. Asta înseamnă 2.207.520.000 secunde.”
Și omul în costum cenușiu scrijeli acest număr, cu creionul lui cenușiu, pe oglinda din prăvălie.
”Ca urmare, domnule Fuzzi, acesta este capitalul de care dumneavoastră dispuneți. Câți ani aveți acum?”
Patruzeci și doi.
”Cam cât dormiți pe noapte?”
Cam opt ore.
”24 x 8 .... = 441.504.000. Deci aceste secunde le considerăm deja pierdute. OK, mai departe. Câte ore le cheltuiți la muncă?
Tot cam opt ore.
”OK, deci mai scădem odată aceeași sumă din contul dv. Acum o altă întrebare: cam cât timp cheltuiți, zilnic, ca să vă hrăniți, dragă domnule Fuzzy?”
Cam două ore, cred.
”Hm... mi se pare cam puțin, dar fie. De aici mai rezultă, pentru cei 42 de ani deja irosiți, încă un minus de 110.376.000 secunde. Mai departe. Din ce știm noi, trăiți singur împreună cu mama dumneavoastră. În fiecare zi vă irosiți o oră întreagă cu ea, vorbindu-i și citindu-i, deși nu mai aude. Ca urmare, timpul pierdut se rezumă la 55.188.000 secunde.
Și, pe deasupra mai aveți și .....”
omul în costum cenușiu ia la rând timpul pe care Fuzzy îl petrece cu prietenii, cu mersul la cinema, cu ieșitul în oraș la o bere, cu o tânără amică bolnavă pe care nu are de gând să o ia de soție, căci este într-un scaun cu rotile, dar pe care o vizitează des doar ca să-i facă o bucurie și să-i ducă niște flori (”De ce vă pierdeți timpul cu ea din moment ce oricum e bolnavă și nu o luați de nevastă?!” Aruncați la coș peste 7 milioane de secunde, pentru numele lui Dumnezeu!!) și tot așa mai departe. Aoleu, își pierde timpul chiar și cu lectura vreunei cărți, din când în când, ce crimă!!
”Ca urmare, alte aproximativ 3 ore irosite pe zi vă mai scade din cont un total de 165.556.000 secunde. Nu vă simțiți bine, domnule Fuzzy?”
Nu, dar ....
”Deci, recapitulând: muncă, masă, prieteni, cărți, cumpărături, dormit, mama, cinema ..... bla-bla ... ajungem la un total de 1.325.512.000 secunde. Exact suma asta este totalul timpului pierdut de dumneavoastră din propria viață. Ce părere aveți? Este deja mai mult de jumătate din viața dumneavoastră. Dar hai să vedeam ce v-a mai rămas: 0.000.000.000 secunde”
N.B.
Aveți așa un deja vue mental? De câte ori pe zi sau pe lună vă face câte cineva din vorbe? Chiar și prieteni, să nu mai spun de mass-media sau funcționarul de la bancă sau agentul de vânzări care vă convinge de necesități urgente de care nu ați avea nevoie nici măcar în următorii o mie de ani?!

Poveste pentru .... copiii adulți. Ep. 1

Odată cândva, în negura timpurilor, când oamenii mai erau oamenii, când oamenii mai aveau timp, când oamenii se mai iubeau și se mai ajutau între ei, când părinții își iubeau copiii și copiii nu duceau lipsa părinților (da frate, au existat și timpuri d-astea, oricât de utopice ni se par nouă acum, în sec. 21), ei bine, atunci, undeva în sudul Europei, trăia Momo. 
Momo ne spune o poveste simplă despre o istorie complexă care ne-a distrus sufletele și valoarea umană. O poveste despre cum oamenii au devenit monștrii planetei și proprii lor dușmani.
O poveste care ar trebui ascultată de copii, separat de părinți. Ah, părinții oricum nu mai au timp.
O poveste ……
O poveste despre cum răul câștigă și se propagă precum o tumoare nedescoperită la timp. Totul începe cu pași mici. Totul începe cu un singur detaliu, la care se mai adaugă un detaliu și încă unul …. Până când totul devine o lege distructivă.
**** **** 
Pe vremurile acelea existau orașe întinse cu drumuri, case, palate, cetăți din piatră, străduțe, poteci și mari amfiteatre unde oamenii se adunau cu diverse ocazii și socializau.
Undeva afară, într-un ținut îndepărtat, la marginea unui oraș oarecare, se lățea generos ruina unui amfiteatru străvechi. Era un loc aproape uitat unde oamenii își lăsau caprele să cutreiere,  unde copiii se jucau din când în când, unde razele lunii pline mai surprindea uneori melancolice perechi de îndrăgostiți.

Într-o zi însă, prin oraș au început să circule zvonuri, cum că în amfiteatru de la marginea pădurii ar fi apărut cineva. Se pare că ar fi un copil, dar nu știm exact dacă e fată sau băiat. Are o haină mai mare decât el, părul mare, ciufulit, murdar și încurcat, picioarele desculțe …
Oameni care locuiau mai aproape s-au pus la drum către amfiteatru ca să stea de vorbă cu noua apariție.
”Aha, deci îți place aici?”
Da.
”Și vrei să rămâi aici?”
Da.
”Nu te așteaptă nimeni pe undeva?”
Nu.
”Nu trebuie să te întorci acasă?”
”AICI sunt acasă!” – spuse Momo cu veselie.
”De unde vii?”
Nu știu. De colo și de dincolo.
”Cine sunt părinții tăi?”
Nu știu.
”Spuneai că te cheamă Momo. Cine ți-a dat numele ăsta?”
Eu mi l-am dat!
”Când te-ai născut?”
Din ce-mi amintesc, sunt de când mă știu.
Hm ….. Mica fetiță Momo era deja o apariție ciudată. Părea să aibă vreo zece anișori, era micuță, slabă, nu părea să fi făcut vreodată baie, avea ochi negri, mari, purta o rochiță lungă până la glezne, peticită, peste care venea o jachetă mare în care Momo practic înota. Momo nu vroia să-i taie mânecile căci se gândea că va mai crește și cine știe dacă va mai avea vreodată marele noroc să primească o jachetă cu atât de multe buzunare, nu?
După câteva secunde, oamenii o mai întrebară:
”Câți ani ai de fapt?”
100
Râsetele nu mai conteneau. Momo mai încercă odată:
102 … ?
”Cu siguranță că Momo nu știe să numere.
Momo, nu ar fi mai bine să anunțăm poliția? Poliția te-ar duce într-un cămin unde ai avea un pat să dormi și ai primi haine de îmbrăcat și mâncare în fiecare zi. Ar fi cel mai bine pentru tine, nu? Plus că ai învăța să citești, să scrii și multe chestii.”
NUUUU … am fost deja acolo!! Și am fugit!!! Mai erau și alți copii acolo și la ferestre erau gratii. Și tot timpul erau bătăi fără nici un motiv. Am fugit de-acolo într-o noapte și nu mai vreau înapoi.
”Da, fetiță, dar ești prea mică și trebuie ca cineva să aibă grijă de tine.”
Eu am grijă de mine!!
”Tu singură? Ești sigură că poți să ai grijă de tine?!”
Și oamenii se tot căzneau să înțeleagă și să facă ceva bun pentru Momo.
”Poate că ai vrea să vii la noi să stai. Oamenii de aici au toți copii și trăiesc înghesuiți,  dar acum nu cred că mai contează unul în plus. Ce zici?”
Mulțumesc mult, dar de ce nu m-ați putea voi lăsa să stau aici?
Hm … da, de ce nu?
Așa că Momo a fost lăsată să trăiască în marele amfiteatru și oamenii îi aduceau de mâncare, fiecare cum și ce putea.
Viața lui Momo părea mai norocoasă acum. Avea unde să doarmă, ce să mănânce, când îi era frig putea să-și facă un foc la care să se încălzească. Dar Momo mai avea ceva: foarte mulți prieteni.
S-ar putea spune că doar pentru Momo era un noroc să aibă prieteni. Dar și pentru ceilați oameni Momo era un noroc. Cu timpul, prezența lui Momo devenise atât de importantă, încât gândul la dispariția ei îi speria deja pe toți. Așa se face că Momo era foarte des vizitată. Momo avea un har aparte. Să fi fost ea cea mai inteligentă? Nicidecum. Ceea ce Momo putea face mai bine decât oricine era …. să asculte. Da, sigur …. Ce prostie, oricine poate asculta!!! Ei bine, nu-i chiar așa. Oricine poate auzi, dar de ascultat …. Foarte puțini oameni știu cu adevărat să asculte.
Să îi asculte pe ceilalți.
Felul de a asculta pe care îl avea Momo era cu totul deosebit.
Oameni simpli și proști care veneau la ea să-și descarce sufletul, vorbindu-i și lăsând-o să îi asculte ajungeau singuri la gânduri și idei proprii despre care habar nu aveau. Momo doar stătea cu ei și îi asculta cu mare atenție și implicare. Se uita cu ochii ei mari negri și adânci la cel care vorbea.
Momo asculta pe toată lumea: asculta cățelul, copacii, apa, vântul, pământul, cerul …. Nu doar oamenii. Asculta totul în jurul ei.
Seara stătea în marele amfiteatru acoperit de mantia cerului presărată de ochi mici și îndepărtați care clipeau de la ani lumină distanță și asculta universul întreg.
Chiar și atunci când cineva are mulți prieteni, printre aceștia există câțiva preferați. Și în cazul lui Momo existau doi oameni care veneau în fiecare zi la ea și împărțeau cu ea tot ce aveau. Unul era bătrân și altul era tânăr. Momo nu știa pe care dintre ei îl iubea mai mult.
 
Cel bătrân se numea Bepo, măturătorul de străzi. Desigur că Bepo avea un alt nume decât ”măturătorul de străzi”, dar cum el era cel care mătura străzile din oraș și toată lumea îl numea așa, atunci și el se numea tot așa. ”Bepo, măturătorul de străzi”.
Bepo trăia într-un adăpost pe care și-l meșteșugise singur din cartoane, tablă și bucăți de lemn. Oamenii credeau despre el că e cam nebun, pentru că atunci când cineva vorbea cu el, Bepo nu răspundea. Chestia era că Bepo nu dădea răspunsuri decât atunci când socotea că era necesar. Dacă cineva îl întreba ceva și Bepo nu avea un răspuns, atunci nu răspundea. Dacă avea nevoie să se gândească două ore, atunci răspundea după două ore și cel care întrebase fie nu mai era acolo, fie uitase ce întrebase. Doar Momo avea mereu timp să-l aștepte.
Bepo își făcea cu stăruință munca. Un pas, o răsuflare, o mișcare cu mătura. Un pas, o  răsuflare, o mișcare cu mătura. Încet-încet, dar sigur.
Vezi tu, Momo, uneori avem în față o stradă foarte lungă. Nici nu-i vedem celălalt capăt. Ne gândim doar că strada este atât de lungă încât nu vom reuși vreodată să o măturăm. Și din cauza asta începem să ne grăbim. Și ne grăbim tot mai mult, ne grăbim și de fiecare dată parcă constatăm că în față stă aceeași stradă la fel de lungă, fără sfârșit. Și atunci începem să alergăm și să ne precipităm și răsuflarea devine tot mai greoaie și obosim și ne epuizăm fără măcar să fi reușit măcar să vedem celălalt capăt al străzii din fața noastră. Nu e bine așa. Nu duce nicăieri graba asta. Chestia e că nu trebuie să ne gândim la strada asta ca la o stradă întreagă. Nuuuu! Înțelegi? Trebuie să ne gândim doar la următorul pas. La următoarea răsuflare. La următoarea mișcare a măturii. Să ne bucurăm de fiecare bucățică. Doar așa reușim să parcurgem cu bucurie și relaxare drumul și nici măcar nu ne mai dăm seama că strada este foarte lungă. Când ajungem la celălalt capăt al ei, suntem la fel de vii și puternici și entuziaști ca la primul pas făcut pe ea. Înțelegi tu, Momo? 
Da, Bepo.
Momo - de Michael Ende (1973) - aici, ep. 2

I'm WATCHing YOU!! :-)