Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 24. Dezember 2006

Călătoria spre continentul negru

În urmă cu cinci ani, revenind dintr-o călătorie de trei săptămâni pe coclaurile vulcanice ale Ecuadorului, traversând linia Ecuatorului, Amazonul și atingând câteva vârfuri înalte ale Americii Latine, răsfoiam febril catalogul de trekking&climbing, având o nestăpânită dorință de a o lua din nou din loc, cât mai departe, cât mai aventuros, cât mai nemaipomenit. Din motive independente de voința și dorința mea, au trecut 5 ani, interval în care nu mi-am mai creat ocazia de a zbura peste granițele continentului european. 
Am plecat din România pe 21 decembrie 2006, într-o joi. O dată și o zi memorabilă de altfel: joi, 21 decembrie 1989 reprezintă încă pentru mulți ceva. Două zile am colindat Parisul împodobit și aproape nu-mi mai simțeam tălpile (din păcate, toate fotografiile le-am șters, dintr-o stupidă eroare!), iar sâmbătă seara, 23 decembrie, cu o întârziere de patru ore, decolam, îndreptându-mă entuziasmată de plăcerea pe care mi-o provoacă mereu senzația zborului, către Dubai.
In mod normal, o intarziele de patru ore inca din start nu este benefica din multe puncte de vedere. Dar pe mine ma astepta in Dubai un long transit de zece ore, asa ca eram chiar incantata de intamplare. Pentru check-in ma prezentasem la 11:30 la Emirates si dupa aproximativ o ora scapasem de rucsacul mare (19 kg) si de sacul de dormit de iarna (3 kg). Avand inca tichet pentru toate mijloacele de transport valabil toata ziua, am luat trenul si m-am intors in Paris, ducandu-ma spontan, cu harta in mana, spre partea de nord a metropolei, unde, cocotata pe un deal, troneaza impunatoare alba catedrala Montmartre Sacre Coeur. Dupa aproximativ doua ore, adica pe la 3 p.m., parcurgeam deja pentru a 3-a oara cei 45 de km dintre Paris si Aeroportul Charles de Gaulle, unde m-am imbarcat pe la 17:30 si la 185 decolam, finally!
Emirates Airlines  este una dintre cele mai costisitoare si dotate companii, iar calatoria la bordul navelor aeriene este o placere ce merita savurata (desigur, facand abstractie de faptul ca 7-8 ore te afli practic imobilizat cam in aceeasi pozitie limitate de spatiu). Dar, privind partea buna a lucrurilor si beneficiind de un loc la geam, scenariul este cam urmatorul: in fata ta se afla un ecran pe care poti urmari un film artistic, poti vedea in fiecare moment asupra carei zone te afli, poti asculta tot felul de muzica, te poti conecta la internet; iar in timp ce ti se serveste un dejun copios si indestulat, numeri norisorii din dreptul ochilor tai si te abtii de cele mai multe ori sa inghiti, fascinat de peisajul de sub tine: deshertul!!! Deci, am fost o norocoasa sa am acel loc la geam pe toata ruta, pana la destinatia finala, Nairobi. Niciodata nu am putut adormi in avion, iar fascinatia de a privi Pamantul atunci cand zbor deasupra celor mai misterioase si spectaculoase zone ale Universului terestru ma cuprinde intotdeauna, cu toti fiorii si cu toata neputinta pe care o simt in fata singurului lucru pe care poate eu personal il divinizez la infinit: natura pura, esenta a tot ceea ce percepem cu adevarat in viata asta din care se nasc toate elementele ce fac posibila viata!
Am aterizat in Dubai la ora locala patru a diminetii. La nici unul din punctele de control nu mi s-a radiografiat bagajul, nu m-a pus nimeni nici sa ma descalt, nici sa-mi dau cureaua sau ceasul jos, nici sa declar lichidele din bagajul de mana (oricum nu aveam, caci totul se monitorizeaza pe aeroporturile din Europa). Erau vreo patru angajati acolo care discutau lejer intre ei, eu picasem cam singura prezenta feminina intr-un grup de musulmani care, indecisi, asteptau, ca si mine, o verificare corporala si a bagajelor de mana pentru a putea intra in sectorul de transit si imbarcari. Cred ca am stat precum un grup de prosti vreo cinci minute, nu ne baga nimeni in seama, dar culmea era ca te aflai undeva la un capat de sector si in afara unei usi de lift nu prea se intrezarea nici o alta posibilitate de iesire. Mi-am luat inima-n dinti si m-am dus la lift. Nu m-a oprit nimeni. Si brusc, in spatele meu mai stateau acum si vreo 5 musulmani si nu ma puteam deloc inchipui sa intru cu ei in lift! Desigur ca este un semn de rusinoasa ignoranta poate, dar aprioric, cand am aterizat din Europa intr-o lume musulmana, stomacul meu s-a facut ghemuletz, urmand sa se destinda insa curand, imediat dupa ce am ajuns jos, in zona deschisa a aeroportului, unde vezi amestecul de musulmani, pakistanezi, africani si, desigur, in numar destul de mare, europeni.
Liftul nu a raspuns chemarii mele, deja recunosc ca nu prea mai intelegeam mare lucru. Grupul de barbati in sutane albe si sandale din jurul meu discuta in continuare, iar angajatii aeroportului de asemenea, neobosindu-se sa ne arate scara de iesire pe care eu una mai aveam putin si o cautam cu o reala si putin explicabila disperare....
Aeroportul este pavatcu o mocheta groasa pe care mai toata lumea dormea la ora aceea. Este vorba de pasagerii cu transit indelungat, cum era si cazul meu. La patru dimineata aeroportul, desi viu, era putin populat. Pe mijloc exista un culoar alcatuit, de la un capt la altul, din banda mobila, puncte de internet cu cate 8 computere active (acces gratuit), cafenele, cushtidestinate fumatorilor. 
Benzile mobile sunt strajuite de imensi palmieri artificiali, iluminati discret. 
Coloanele de  sustinere au in partea de sus, spre tavan, un ornament delicat de ilumi-nare, ca pare a fi aurit. Pe o latura se afla toaletele (toate cu sistem de dush), o moschee pentru barbati, o moschee pentru femei, case de schimb, sali de asteptare cu un fel de sezlonguri, porti de imbarcare. Pe pereti sunt imagini din lumea/cultura araba, precum si cateva ecrane enorme, presupun ca era un canal de televiziune interna cu stiri.
La un nivel inferior se deschide cu generozitate de spatiu, ornamente si lumina aria shopurilor duty free. Totul respira o anumita nuanta de bogatie, stil, decenta, exotism.
Si subliniez o anumita nuanta - pentru ca, din ce imi aduc aminte, cele mai specta-culoase aeropor-turi in care mi-a fost dat sa ajung (15) sunt cele din Amsterdam si Copenhaga, iar cel mai impresionant din punct de vedere al elegantei, bogatiei, stilului, bunului gust, izului de prosperitate, design-ului, combinatiei, complexitatii, ramane cel olandez.
* * * 
Cele sase ore petrecute pe aeroportul din Dubai au fost oarecum chinuitoare si era o binefacere faptul ca intarziasem patru ore. La check-in-ul final ma tot uitam in jur, printre cei care urmau sa urce in acelasi avion pentru Nairobi, incercand zadarnic sa-mi dau seama ce cuplu din cele existente ar putea deveni compania pentru cele doua saptamani de nebunie. Nu am descoperit insa nimic. Din rezervarea electronica a biletului stiam ca suntem trei sub acelasi ID, urmand sa ne cunoastem insa abia la ultima aterizare.
Cele cinci ore de zbor intre Dubai si Nairobi au fost de-a dreptul magnifice. Zburam si vedeam pentru intaia oara in viata, capatand o oarecare imagine mai concreta asupra cuvantului deshert. In urma cu ani incercam o fascinatie asemanatoare zburand deasupra unui alt tip de deshert: Alpii inzapezitzi! Si iata cum, cu sufletul inundat de maretia a doua extreme incontestabile ale naturii Pamantului, emotia cunoaste practic aceeasi definire, caci in fata anumitor valori si adevarurinu poate exista negatie! Frumosul ramane frumos in sine, indiferent ca nu este perceput in aceeasi masura de toti care au privilegiul de a-l privi si simti! Sublimul ramane sublim, asa cum albul zapezii de pe crestele Alpilor ramane alp si in cea mai mare parte neatins si netopit, asa cum desertul de nisip, cu toata aparenta sa uniformizare, te poate atrage intr-un fel de vraja hipnotica mai presus de orice ratiune! 
Am facut, prin micul si ovalul hublou al avionului (inaltime constanta: 11.887 m), nu mai putin de 106 fotografii asupra reliefului peste care am zburat intre Emirate si Kenya. Si am zburat, fara-ndoiala, deasupra Lacului Assal, cea mai sarata intindere de apa de pe glob, aflata intr-o zona ce risca sa se despice, impartind Africa in doua. 
▼ zona “documentara” ▼
 “Lacul Assal este punctul de pe Terra aflat la cea mai joasta altitudine: 155 m sub nivelul marii. Vara, temperatura ajunge la 57o C. Este una dintre cele mai inospitaliere zone ale globului: dealuri negre de lava uscata, fara pic de vegetatie, unde nici o pasare nu canta, nici o soparla nu misca. Pe scurt, este un peisaj al  mortii!
Frumusetea Lacului Assal este departe de a putea fi perceputa ca “pamanteana”; in imediata sa apropiere se afla paturi de sare de un alb stralucitor, iar apa joasa si limpede sclipeste intr-un albastru azuriu, cu nuante de turcoaz; forme delicate din sare razbat la suprafata apei, colorate de diversele minerale in cele mai variate culori, de la verde palid la violet si maroniu-roscat. Tarmul este marginit de bizare sculpturi – forme grotesti, ca niste verze uriase, din sarea depusa de apa. 
  Ciudateniile Lacului Assal sunt explicabile prin pozitia sa. Situat in Djibouti, un mic stat la Golful Aden, la gurile Marii Rosii, lacul se afla intr-unul dintre colturile Triunghiului Afar, una dintre cele mai haotice zone ale Terrei, din punct de vedere geologic. Aici se intalnesc trei mari falii ale placilor tectonice – Marele Rift Est African, Marea Rosie si Golfun Aden – zona fiind predispusa la cutremure. Eruptiile vulcanice in interiorul triunghiului sunt si ele moneda curenta, de milioane de ani roca topita urcand la suprafata pe masura ce “piesele de puzzle” ale suprafetei Pamantului se deplaseaza. Astfel de fenomene se petrec de obicei in oceane, ca in Atlantic, de pilda, pe fundul caruia solul este continuu reinnoit de-a lungul faliei ce il strabate. Triunghiul Afar ar fi insa si el acoperit de ape, daca bariera Muntilor Danakil nu ar opri inaintarea Marii Rosii. In acest fel, zona ofera deosebitul spectacol al tipului de scoarta terestra formata de obicei pe fundul oceanelor.”
▲ zona “documentara” ▲
O alta minunatie pe care am surprins-o in fotografiile celor cinci ore de zbor se pare ca este Lacul Turkana.
▼ zona “documentara” ▼
 “Pe suprafata vasta si neteda a lacului Turkana, un rau isi croieste drum serpuit printre bancuri  de aluviuni atat de regulate, incat par create de mana omului. La peste 5 km de malul lacului, raul se sfarseste intr-o spectaculoasa si larga delta, de forma ghearei unei pasari uriase. Aici e capatul unui drum de 640 km pentru raul Omo, care izvoraste in Etiopia. Apele sale curg spre sud prin chei si cascade pitoresti, pentru a serpui apoi printre cranguri si tufarisuri si a se varsa in cele din urma – incarcate de sedimente maronii-roscate – in oglinda verde luxurianta a Lacului Turkana, in nordul Kenyei.
Desi ingreunate de aluviunile si resturile adunate pe parcursul drumului, apele raului sunt mai usoare decat cele ale lacului, dense ca urmare a depunerilor vulcanice dizolvate in ele. Asa se face ca apa raului curge pe suprafata lacului, incetinindu-si treptat inaintarea pe masura ce-si depune sedimentele. Astfel isi creeaza propriile sale maluri. Cu ultimele forte, raul se revarsa dand nastere unei delte si, in sfarsit, devine una cu lacul.
Lung de 312 km, Lacul Turkana este alimentat de mai multe rauri, dar el insusi nu are nici un debuseu. Cu mult timp in urma, cand debitul raurilor era mai mare, lacul era probabil cu 180 m mai adanc decat este azi; pe atunci se scurgea in Nil printr-un defileu de la extremitatea nord-vestica, dar schimbarile drastice ale climei au redus nivelui apei, iar defileul este astazi complet uscat.
In decursul secolelor, cantitatile mari de cenusa si lava aruncate de vulcanii din jur s-au scurs in apa, formand depuneri groase de saruri minerale, printre care si carbonatul de sodiu sau soda de rufe. 
Situat in nord-vestul Kenyei, la granita cu Etiopia, Lacul Turkana este atat de izolat, incat numai calatorii cei mai energici si antropologii pasionati se mai aventureaza pana la el, impartasind experientele putinelor triburi care traiesc in apropierea lui. Aici au fost descoperite unele dintre cele mai vechi urme fosilizate ale primilor oameni, care sugereaza faptul ca regiunea era locuita in urma cu doua milioane de ani de fiinte umane ce se deplasau in pozitie verticala; au fost descoperite urme de talpi in stratul de lava vulcanica, precum si numeroase topoare din piatra folosite de primii oameni pentru vanatoare. Tot aici traiesc si azi, de 130 milioane de ani, cei mai mari crocodili din lume (lungimi de 5,5 m); este posibil ca din cauza continutului de soda al apei, acestia prezinta niste noduli cornosi pe pantece, astfel ca pielea lor nu poate fi folosita la confectionarea articolelor de marochinarie. 
▲ zona “documentara” ▲
Am aterizat, in sfarsit, in Nairobi, in jurul orei 14. Reprezentantul agentiei tansaniene, a fox guy (tipul de smecherash de prost gust, fara prea multa minte, dar cu multa obraznicie), pe numele lui Mustafa, atarnapur si simplu prin multimea altor reprezentanti din partea altor agentii care venisera sa-si intampine turistii. Eu am fost prima care am reusit sa-l descopar si nici macar nu s-a obosit sa se posteze si el intr-o pozitie mai vizibila, atunci cand i-am sugerat acest lucru. Ceilalti participanti la expeditie au aparut si ei in mai putin de zece minute, patru francezi din Montpelier, foarte buni prieteni de familie: Rene si Francine sot/sotie, Thierry si Martin tata si fiu. In prima saptamana, cea dedicata muntelui, am fost cinci, dupa care Thierry si Martin s-au intors in Franta, chemati la datorie, ramanand pentru saptamana de safari doar noi trei. Ce a urmat dupa gruparea noastra, adica transferul pana in Tansania, s-a efectuat in aproape 8 ore nu chiar lipsite de peripetii, iar aici toti nervii si partiala panica desigur ca s-au revarsat asupra organizatorului unde ne inscrisesem, agentia din Paris.

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)