24 12 2006
Cu un an in urma, in Ajunul Craciunului colindam Salzburgul presarat cu zapada, bucurandu-ma de un concert clasic sustinut intr-o sala cu pereti auriti . Si imi doream ca peste un an, exact in aceeasi perioada a anului, sa fiu in Viena, in alte sali de concerte, ale altor palate care te fac sa te simti mai burghez si mai aristocrat decat iti permite viata ta reala prezenta.
Si iata-ma aterizand, in Ajunul Craciunului, pe continentul negru. Iar toate impresiile si comentariile raman atat de subiective, incat ma tem deja de reactii. Dar . . . . desi am intrat in contact cu populatie de culoare inca de la 18 ani, prin natura locului de munca, totusi . . . . este cu totul alta perceptie sa te afli deodata exact in mijlocul majoritatii care nu numai ca te remarca imediat, dar se si lipeste de tine cu o insistenta – debordanta as spune, dar termenul pare prea elegant vis-à-vis de ceea ce am simtit la fata locului! – brutala! Mi-aduc aminte ca in Malta, umbland pe jos de la un capat la altul al insulei si apoi in Gozo am mai avut un oarecare sentiment de disconfort, apoi in Ecuador, cand in “vitejia” mea am iesit de doua ori singura pe strazile Riobambei si nu stiam cum sa ajung mai repede inapoi in camera de hotel din cauza ca eram agatata din toate partile; ei bine, Africa este, pana acum, cu siguranta destinatia unde nu m-as duce pur si simplu asa, de capul meu, singura, fara organizare prealabila, fara insotitor permanent. Te simti atat-atat-atat de expus, atat de descoperit, atat de . . . alb si atat de . . . blond (!), atat de observat si atat de nepotrivit . . . . . Cu siguranta ca este vorba in definitiv de timp si de obisnuinta: tu esti ceva interesant pentru ei pentru ca esti “turistul alb, cu bani”, care eventual poate fi pacalit, inselat, furat, dus de nas (nu sunt afirmatii gratuite), iar ei sunt pentru tine, in calitate de european ignorant, o populatie tribala a carei culoare pur si simplu nu o intelegi! Este vorba de o relatie superficiala intre doua categorii aparte, intre doua civilizatii aparte, care acolo par a fi nu numai categorii, ci pur si simplu planete distincte. Sunt convinsa ca perceptia se modifica daca dedici relatiei timpul de care ar avea nevoie (ca orice relatie de altfel) pentru a se explica, dezvalui, cunoaste, apropia. Desi imi este destul de anevoios, incerc un gram de obiectivitate care imi spune ca poti ajunge sa te simti acolo asa cum te simti oriunde in Europa, poti ajunge sa ai relatii impresionante la nivel emotional si spiritual, poti ajunge sa nu mai observi macar cat de diferita este culoarea pielii, cat de diferite sunt gesturile etc etc etc.
Sa nu incerce nimeni sa compare faptul de a vedea pe strazile Bucurestiului sau Parisului sau mai stiu eu unde in Europa doi negri sau zece sau cincizeci de negri cu faptul de a-i vedea si percepe la ei acasa, acolo unde TU esti minoritatea care le calca teritoriul, tu esti cel care te pomenesti inconjurat de 5-6 deodata, discutand intre ei intr-o limba despre care nu ai nici cea mai mica idee decat ca ea exista si este vorbita!
De cum l-am contactat, Mustafa mi-a spus ca masina de transfer pentru Tansania nu a venit din cauza ca fiind Craciun, soferul pur si simplu nu a avut timp sa apara. Eu, dupa vreo 30 de ore de nesomn, trecand peste scurtul moment de panica pe care l-am incercat negasind persoana de contact din partea agentiei, am refuzat aprioric sa stau sa analizez de fapt ce implicau spusele lui Mustafa. Eram un simplu turist care achitase “bani grei” pentru anumite servicii promise, ca urmare nu consideram necesar sa fiu eu aceea care sa gasesc solutii, chiar daca negasirea lor ma afecta in mod direct. Asa ca i-am spus sa fie linistit, ca mie una mi se pare mai important sa isi recupereze si ceilalti membri ai expeditiei, sa ne adunam toti, sa facem cunostinta si apoi vedem ce si cum. Faza la care el a incercat o gluma: “You are the first and the last!” Nu stiu cine altcineva ar fi putut intelege ceva, dar pentru o fractiune de secunda chiar l-am luat in serios, aducandu-mi aminte ca la adunarea trupei in Quito, cu cinci ani in urma, unul dintre participanti renuntase in ultimul moment la expeditie si nu venise. Si in fractiunea aceea de secunda petrecuta pe aeroportul din Nairobi mi se parea imposibil sa fi venit pana aici ca sa mi se spuna ca nu voi fi pe traseu decat cu ghidul si cu bucatarul! Negri! Neeeeeeh, no way! Exact asa am gandit in momentul acela si au mai trecut cateva secunde pana sa ma dumiresc ca Mustafa gandise de fapt o gluma!
In mai putin de 10 minute am facut cunostinta si cu ceilalti patru francezi, Francine si Rene stiind ceva mai multa engleza decat stiam eu franceza. Prima grija atunci cand aterizezi in Africa, desi vaccinat si cu toate profilaxiile la zi, este sa faci rost de apa potabilă îmbuteliata, ceea ce se poate gasi imediat in aeroport, 2 USD per litru.
Ajunsi in fata aeroportului Nairobi, cu destinatie finala Arusha, Tansania, ne aflam deci in situatia de a nu stii incotro si cu mai ales cu ce anume. Mustafa, de data aceasta fara gluma, ne-a explicat ca e destul de complicat, este Craciunul, soferul care trebuia sa vina nu mai vine si ca el va incerca pe cat posibil sa gaseasca totusi un mijloc de transport. Desigur ca avea la el un telefon mobil, din acest punct de vedere nimic de spus. In Tansania am avut semnal aproape in toate zonele, inclusiv pe Kilimanjaro si, din cate am citit ulterior, Kilimanjaro ramane singurul varf de inalta altitudine care are acoperire intr-o retea de telefonie mobila.
In aproximativ 15 minute a venit o masina de 8 locuri, dar cu ea am mers doar pana in centrul capitalei kenyene, de acolo am fost transferati si de-a dreptul inghesuiti, cu tot cu spiritul nostru de aventura si neprevazut, intr-o nenorocire pe 4 roti . . . . . . Se vede si Mustafa in dreapta fotografiei din stanga, iar in fotografia din dreapta suntem noi 5, in spatele soferului si al lui Mustafa, avand in spatele nostru si printre noi un total de 10 rucsaci: fiecare dintre noi cu un rucsac mare de 50 l si, desigur, cu rucsacul banal de 30 l, unde de regula iti pastrezi tot ceea ce ai nevoie la indemana zi de zi. Si asa entuziasmati am pornit la drum 150 de km prin Kenya spre granita cu Tansania. Ne-a fost greu de crezut ca zona in care facusem transferul dintr-un autovehicul in altul era de fapt centrul Nairobi si incercand sa-l compar cu vreunul din cartierele sarace ale Bucurestiului, imi dau seama ca nu as putea nici macar indrazni sa incerc vreo paralela. Nu se poate compara nimic.
Era 14:40 cand, in sfarsit, ne urneam. Toata tevatura de gasire a unei solutii pentru transferul nostru durase o ora si un sfert, dar eram toti (inca) extrem de flexibili, era cald, era soare, eram incantati ca suntem 5 europeni impreuna, deci ceea ce se intampla de fapt facea parte (inca) din “pachetul de servicii” (!). Cei 150 de km prin Kenya au insemnat, ce-i drept, sosea asfaltata, dar ce se afla pe dreapta si pe stanga drumului . . . . nu vreau sa incerc macar sa definesc. Imagineaza-ti ca dunga de asfalt este singurul element care te duce cu gandul la ceea ce numim noi “civilizatie urbana”. In rest, doar pamant si arbori, pe marginea soselei adaposturi si colibe ridicate in mijlocul noroaielor maronii-roscate din pamant combinat cu pietre mari, scanduri sau doar tulpini neprelucrate de arbori tineri. Nici macar nu poti sa spui mizerie, pentru ca nu era vorba de o mizerie urbana, de gunoaie provenite din ambalaje ale alimentelor sau ceva de genul asta. Era mizerie in masura in care consideri ca traind pe pamant (deci nu pe Pamant, atentie!) traiesti in mizerie! Daca iti poti imagina ca mergi cu cortul pe munte si dormi in el, doar ca cortul tau nu are podea si tu nu ai nici izopren la tine, nici sac de dormit, nici folie de supravietuire. Cam asa ceva. Cortul acela este casa te de-o viata si pentru o viata, si pe arsita, cand se usuca pamantul sub tine, si pe ploaie, cand mustaceste sub tine.
La putini kilometri dupa ce incepusem sa ne intram oarecare in ritmul drumului, adica soferul conducea cu viteza destul de mare pentru starea soselei si mai ales pentru statutul autovehiculului in sine (intre 80 si 100 km/h, volan pe dreapta si se merge pe stanga drumului in sensul de dus), a trebuit sa franeze brusc, pentru ca bagajele noastre incepusera sa curga pe drum. Portbagajul nu rezistase si se deschisese, ceea ce de altfel era simplu de prevazut la halul in care arata mijlocul de transport! Si aici desigur ca nu este vorba de faptul ca Tansania este o tara bananiera, amarata si saraca! Nicidecum! A fost vorba exclusiv de organizarea agentiei si pana la finalul expeditiei noastre am ajuns la concluzia ca vulpoiul de Mustafa a incercat undeva un artificiu pentru a se alege probabil cu un castig suplimentar. Nu dai 2.000 de euro ca sa ajungi la destinatie si acolo sa ti se spuna ca Craciunul nu e tocmai un moment bine ales pentru a efectua un transfer!!!
Dupa ce ne-am recuperat bagajele – si atunci a fost prima oara din lungul sir ce a urmat, cand m-am felicitat pe mine insumi pentru ideea pe care am avut-o chiar inainte de a pleca din apartament, anume de a transfera continutul rucsacului mare dintr-un rucsac nou-noutz in rucsacul meu vechi, care are deja la viata lui destule calatorii vitrege si care nu se supara sa fie tarat prin valuri de praf si averse de ploaie si lapovita -, am pornit din nou motorul si dupa 1-2 km iar s-a deschis portbagajul, iar am oprit si am stat pana ce totul a fost legat si asigurat cu niste funii rasarite de nu stiu unde!
Pe masura ce ne apropiam de granita patrundeam tot mai mult in izolarea salbaticiei, caci pe km intregi nu s-a mai zarit nici o coliba, nici un adapost, cand si cand un masai descult mergand pe marginea drumului, in rest doar stepa presarata cu arbusti si cu imense termitiere.
Foarte curand s-a asternut bezna peste tot tinutul si prin toti porii simteam ca ma aflu intr-o salbaticie pierduta de sub controlul uman. Ghiceai in intuneric si prin viteza masinii pe drumul de pamant siluetele termitierelor si ale arbustilor stepei, foarte rar in lumina slabă a farurilor aparea silueta inconfundabila a masaiului, la un moment dat am avut impresia de ireal si mi-a trecut prin cap pana ce si ideea ca de fapt noua nu ni se spusese numele celui care ne astepta la aeroport, putea fi oricine in fond, ne putea duce oriunde, nu aveam nici cea mai vaga informatie despre durata transferului in sine. Mai tarziu am aflat ca si Francine si Rene au avut astfel de idei, mai ales dupa ce masina a murit brusc in pustietatea neagra ca smoala si singura sansa era sa incepem sa ne scotocim prin rucsacii mari sa gasim macar 1-2 frontale pentru o raza de lumina . . . . sa fi fost ora 8 seara, undeva in Africa . . . . . am dat doua ultime SMS-uri, dupa care s-a asternut tacerea si asteptarea in bezna. Fotografia ar trebui sa fie sugestiva, e lumina de la o lanterna de-a noastra, intunericul era mai negru decat Africa insasi .....
urmarea - episodul 3 - click here
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen