episodul 3 - click here
Am umplut deja douazeci de pagini si parca nu am reusit sa spun nimic, sa transmit nimic. . . . dar cred ca exista o logica: in primele pagini se ingramadesc mai toate trairile si impresiile adunate pe toata perioada, asa ca banuiesc ca pana la finalul jurnalului nu voi reusi sa mai acopar inca 20 de pagini, desi abia incepe practic prima zi de aventura, descrierea ei adica.
Cateva detalii prozaice asupra cailor de acces care duc spre cel mai inalt varf al Africii:
Ascensiunea in sine nu are nici o dificultate tehnica, pe nici una din rute. Chiar si ultimii 300 de m in altitudine, desi pe o panta care, prin gradul de inclinare, iti poate crea ameteli, poate fi parcursa de orice persoana normala si cu aptitudini cât de cțt sportive. Din câte am citit, Kilimanjaro este de fapt unicul munte de înaltă altitudine din lume, care poate fi “escaladat” fără echipamentul obișnuit: colțari, piolet, hamuri, cordelină. Conform statisticilor, din aprox. 15.000 de candidați, cam 40% ajung pe vârf. Și într-adevăr, in comparatie cu escaladele din Ecuador (vorbesc si eu despre ceea ce cunosc), sau cu Mount Blanc (topul european al Alpilor, desi inca disputat ca fiind sau nefiind cel mai inalt al continentului!), Kilimanjaro este un traseu extrem de lejer. Ceea ce nu as considera insa deloc lejer este ruta in sine, foarte diferita de ceea ce cunosteam eu pana acum: provocatoare, spectaculoasa peisagistic, lungă, parțial brutală, nu departe de divinitatea frumuseții!! (Anzii mi-au oferit insa revelatii inca incomparabile din acest punct de vedere).
Masivul Kilimanjaro se compune de fapt din trei vulcani stinsi, cel mai inalt 
fiind varful Kibo (= Luminosul), numit si Uhuru Peak, cu un crater de 1,9 x 2,4 km. In interiorul craterului mare exista Craterul Reusch (diametru de cca 800 m, adancime 200 m). La aprox. 10 km est de Kibo se afla Mawenzi (= Întunecatul, 5.148 m), iar la aprox. 15 km vest se intinde Platoul-Munte Shira (3.962 m).
In prezent exista trei rute de ascensiune spre cel mai inalt varf (una fiind inchisa in urma cu un an, cand au murit 3 americani si 1 tansanian, care, dormind in corturi peste noapte, au fost striviti de bolovani in cadere):
Marangu Route (partea de sud-est, cca 55 km) este cea mai usoara si cea mai populara, fiind denumita “Coca-Cola Route” si luata in deradere de localnici (cel putin asta a fost atitudinea carausilor si ghizilor nostri). Din cate am citit, pe aceasta ruta exista si refugii construite (Mandara Hut la 2.682 m, Horombo Hut la 3.719 m, Kibo Hut la 4.694 m)
Machame Route – pe care chiar ma simt onorata de a fi avut ocazia sa o parcurg cu toata fiinta mea timp de 4 zile - este considerata ca fiind cea mai spectaculoasa din punct de vedere peisagistic, cu o vegetatie diversa, cu deschideri largi pe verticala si pe orizontala, cu puncte de pornire pe alte rute care ar conduce spre varf (nodul de intalnire se afla in spatele Platoului “Lava Tower” aflat la o altitudine de 4.630 m si pe care l-am parcurs si noi, infruntand lapovita ce se lasase in orele acelea).
Cei aproximativ 26 de km (?! Informatia asta trebuie sa o mai verific, pentru ca eu cred ca nu sunt doar atat), cu o urcare domoala in altitudine in primele doua zile, dupa care urcursul devine din ce in ce mai abrupt si ritmul de mers din ce in ce mai lent, pot fi parcursi in cinci-sase zile. Ultimele doua zile (respectiv ziua a 4-a si a 5-a) sunt destul de solicitante fizic si psihic, datorita altitudinii, pe care organismul uman o suporta cu dificultate, si care incetineste radical intregul metabolism: viteza de reactie, de gandire, de miscare, de vointa (!). Si, desigur, apropiindu-te de momentul ascensiunii nocturne, emotiile cresc si totul se declanseaza in subconstient, provocand reactii dintre cele mai diverse, in functie de organism si de individ. Coborarea urmeaza Mweka Route, care, in sens de urcare, este cea mai directa ruta catre varf, cea mai abrupta si cea mai solicitanta, la ora actuala fiind folosita practic exclusiv pentru coborare.
Umbwe Route este cea mai abrupta si, desi se comercializeaza de catre unele agentii locale, se pare ca majoritatea celor care o incearca, din lipsa de aclimatizare nu pot depune efortul necesar trecerii anumitor pasaje si sunt nevoiti sa se intoarca din drum, fara a atinge varful.
Exista si Shira Route este cea mai lunga, 7-8 zile; accesul in Parcul National se face prin Londorossi Glades Park Gate din partea vestica a muntelui, de unde se poate lua un jeep pana la Morum Barrier, urmand marsul catre Platoul Shira. Cei care urmeaza aceasta ruta sunt sfatuiti sa innopteze cateva nopti pe Shira, pentru a-si asigura aclimatizarea necesara inainte de a se indrepta spre turnul de lava.
Machame Route, ziua I: Arusha (1.300 m) – Machame Village by car – Machame Gate (1.815 m) – Machame Hut (3.000 m); 15 km marș în 5 ore, inclusiv cca 40 minute pauza de masă.
Trezirea in Arusha town: ora 06:30
Până la ora 9: micul dejun, incarcarea rucsacilor, drum la agentie, in centrul orasului, unde am lasat o parte din bagaje, am achitat taxele de parcuri nationale pentru 12 zile (980 USD), ne-am intalnit cu echipa de carausi, ghizi si bucatari.
10:30 – am ajuns la intrarea in Parcul National, Machame Gate, unde ne-am inregistrat cu datele personale. Aici am cumparat o palarie cu Kilimanjaro, chestie destul de atipica pentru mine, dar de data aceasta destul de inspirata. O palarie tip safari, cu boruri largi si doua capse pe laturi, care mi-a fost foarte folositoare in zilele ploioase care au urmat, ferindu-mi lentilele ochelarilor de apa ce cadea aproape necontenit, avand astfel macar un obstacol mai putin in lungile marsuri. Am dat pe ea 5.000 de silingi, adica mai putin de 4 USD. Ulterior, in Arusha, cand am vrut sa mai cumpar doua palarii pentru prieteni, pretul era de 15 USD, asa ca am renuntat la ele.
11:00 – am pornit pe jos, pe lungul drum spre varful Masivului Kilimanjaro.
Drumul cu masina urmeaza soseaua din Arusha spre Moshi pentru aproximativ o ora cotind la un moment dat stanga. Din acel moment te poti considera rupt de ceea ce se numeste “civilizatie”, in Tansania unul dintre “simboluri” fiind doar existenta asfaltului in sine.
Urmeaza un drum de pamant, lat cat sa incapa un jeep, cu solul de o intensa culoare caramizie, serpuind domol, dar in urcus constant, prin Machame Village, zona a plantatiilor bananiere si de cafea. Imaginea acestui drum, pana la poarta de intrare in Parcul National, ma va urmari probabil toata viata, asa cum ma urmaresc si imaginile in cadrul carora m-am infiltrat in Ecuador, traversand Amazonul si intrand pe un versant vulcanic destinat exclusiv acelorasi tipuri de plantatii: fructe exotice, bananieri imensi, cafea. Sa te afli aici si sa vezi cum traieste populatia locala . . . . cu ce sa compar? Nu pot compara cu nimic ce am vazut in zonele salbatice din Europa, pentru ca dimensiunile sunt cu totul altele!! Am renuntat sa mai incerc sa descriu pentru ca in momentul in care am auzit ceva de genul: “Ah, pai si taranii romani din Apuseni cum traiesc? Tot asa, in salbaticie, in saracie, avand doar pamantul, muntele si animalele!”, mi-am dat seama ca nu am nici o sansa sa explic ca este vorba de cu totul altceva. Perceptia este alta prin dimensiunile la care asisti, prin culorile si sunetele care te inconjoara. Rascolesc si caut un exemplu care sa imi oglindeasca un pic spre exterior ceea ce incerc sa povestesc (desi, asa cum parca am mai spus, starile sunt greu de definit): hai sa luam expresia “a dormi pe jos” si sa vedem cu ochii mintii variante posibile:
pe cerga groasa din mijlocul sufrageriei mele, situata intr-o vila luxoasa, cu parchet din cel mai fin, inconjurata de lumanari, sampanie, muzica si caldura unui semineu generos;
pe ziarele puse pe deasupra linoleumului, intr-o camera a unui apartament de bloc, din beton, dupa ce zugravii tocmai au terminat lucru; in jur: peretii goi din beton si cateva cutii din carton ce asteapta sa fie despachetate;
in cort, pe malul marii;
in cort, pe platoul unui munte;
intr-o stana, pe niste lemne sau direct pe pamant; invelit cu un sac de dormit;
intr-o coliba, eventual pe o piele de animal mai mult sau mai putin argasita; in jur: pamant umed sau colbea unui pamant uscat, o capra, un porc semi-salbatic, o piele de animal omorat cu cateva zile in urma si bantuita de muste si alte vietati.
Si desigur ca mai exista variante (intr-o pestera, intr-o grota, pe nisip, pe zapada, pe roca etc.). Daca stai doar si citesti el fugitivo exemplele, vei trece prin diverse stari si vei putea observa ca expresia “a dormi pe jos” capata conotatii si complexitati vizuale, senzoriale, tactile pe care nici nu le-ai fi constientizat vreodata (a nu se uita un detaliu esential: populatia din zona la care ma refer nu se afla in vacanta, ci in propriul habitat, deci nu e vorba de faptul ca incearca si ei o aventura in conditii de salbaticie pe timp scurt, e vorba de viata lor, probabil ca cei mai multi nu trec nici de granitele satului in care s-au nascut! Just think about this!). De aceea consider ca a compara un localnic african care traieste intr-o coliba printe banani cu un localnic care traieste tot intr-o coliba, pe pajistile din Apuseni sau intr-un refugiu din Fagaras, este ridicol. Nu este vorba nicidecum de “cine si de ce o duce mai greu”, este vorba de . . . . nu stiu! (in poza din stanga, prin vegetatie se poate observa o coliba din scanduri de lemn.)
De fapt este vorba (si) de cel care se afla in fata spectacolului lumii, al vietii, al existentei. Este vorba de individul care priveste (in cazul de fata, de mine), de unde vine el si unde ajunge; este vorba de mediul sau de viata, cel in care traieste in mod normal, si alte medii de viata, in care ajunge sporadic si pentru foarte scurt timp. Si care pentru el nu reprezinta altceva decat o informatie. De el depinde banalizarea informatiei, analizarea acesteia, prelucrarea sau ignorarea ei. Desi teoretic stim ca pe planeta asta exista inca triburi primitive, atunci cand te afli in mijlocul lor, un shoc devine aproape inevitabil. Pentru ca in general orice ne este inca nepalpabil ne este undeva doar la nivel de “luare la cunostinta”. Dupa ce a devenit palpabil, dupa ce ai intrat in el, perceptia este alta. Totul se rezuma la senzatie. Si daca nu treci printr-o anumita senzatie, nu ai cum sa ai idee despre ce inseamna ea, pentru ca nu ai termeni de comparatie. Aceeasi chestie se intampla si cu aerul rarefiat. Citesti o groaza despre simptome si te uiti avid pe Discovery, urmarind toate documentarele expeditiilor de inalta altitudine. Dar, daca nu ajungi acolo, la un minim de 4.500 - 5.000 de m altitudine, habar nu ai ce inseamna de fapt aerul rarefiat si cum te influenteaza, care iti sunt reactiile. Habar nu ai care sunt consecintele unei arsuri solare la 6.000 de m si, in ignoranta ta, o compari cu orice alta arsura si insolatie pe care o suferi in Mangalia sau Vama Veche sau pe litoralul Mediteranei. Dar, dupa ce ai simtit de 2-3 ori ceva direct pe pielea ta, in eul tau, totul devine banal pentru tine, nu te mai fascineaza ca intaia oara, nu te mai provoaca la analize si descrieri. Ceea ce este un semn ca trebuie sa gasesti alte provocari. Si probabil voi mai reveni asupra subiectului cand voi ajunge la capitolul tribului de masai.
Dieser Kommentar wurde vom Autor entfernt.
AntwortenLöschen