Primul meu 6.000-ar: Anzii Ecuadorieni

Povestea primului meu vârf de 6.000 m +/- face parte din categoria „aşa era scris în stele”. 

Mirificul crater activ Cotopaxi, 5.897 m 

Pentru a putea realiza aşa ceva, ai nevoie, la prima mână, de ceva absolut independent de putinţa şi voinţa ta, atunci când lucrezi pentru altul: timpul liber necesar, adică să poţi lipsi de la muncă pentru 3-4 săptămâni.

Apoi ai nevoie de celelalte chestii, care au legătură directă cu putinţa şi voinţa ta:

1. puterea financiară necesară
2. echipamentul necesar (pe care, în mod normal şi logic, îl deţii deja în mare parte, pentru că un 6.000-ar nu va fi niciodată primul tău contact cu muntele)
3. motivaţia
4. pasiunea
5. stamina.

Timpul liber a fost o chestie de context. Lucram ca referent de germană într-o agenţie de turism, ocupându-mă şi de clienţii importanţi ai firmei, deci şansele să primesc concediul prelungit erau minime. Oricât de neînţeles pare, cei care lucrează în turism sunt destul de delimitaţi când e vorba de concediu. Ca de pildă și cei care lucrează într-un magazin de biciclete şi nu ajung niciodată la concursurile din sezon, pentru că acestea se desfăşoară sâmbăta, când ei lucrează. Total aiurea şi total negândit, ca şi sistem şi logică. Cum să rămână omul updated pe profil, dacă el stă doar în magazin şi nu are parte de practică pe teren?! Cum să se perfecționeze un om de turism, dacă nu călătorește?! Geografia învățată cu pasul nu se va compara niciodată cu cea din manuale.

Primisem însă o invitaţie de a merge în Irlanda şi vroiam să stau cel puţin trei săptămâni, aşa că, am încercat marea cu degetul şi mi-am întrebat şefa dacă am şanse să capăt un concediu prelungit, practic ar fi fost vorba doar de o săptămână în plus faţă de cele două la care oricum aveam dreptul să le efectuez succesiv. Chestia se întâmpla prin aprilie şi plecarea mea ar fi trebuit să aibă loc prin septembrie, când sezonul turistic oricum stagna, intrând pe panta de hibernare. Şi am primit răspuns pozitiv, deci aveam 21 de zile pentru sufletul meu, uraaaaa! 

Doi câini superbi ne-au condus până pe vârful El Ruminahui din spate, 4.700 m. Frig și vânt și eu în pantaloni scurți ... ce nebunie .... 

 Acesta e numele fericirii!

 Chestia cu Irlanda a căzut în mod neaşteptat prin iunie, aşa că ..... iată-mă într-un week-end fierbinte de iulie, la umbră în Vama Veche, ascultând muzică fado, sorbind o bere şi răsfoind un catalog de la Nouvelle Frontieres, luat din agenţie, Randonnées/Trek. Răsfoiam catalogul ăla de cel puţin două săptămâni şi nu puteam decide. Aveam la dispoziţie 21 de zile libere aprobate, cum să renunţ la ele?!?! Aşa ceva se obţine atât de greu, încât trebuie neapărat să exploatez ocazia. Dar unde puii meu să mă duc???  

Laguna La Cuicocha apărută ca urmare a unei erupții vulcanice. Un peisaj senzațional!

Şi dă-i de răsfoieşte catalogul de aventură: Reunion – circuit prin junglă, mamă ce bine sună! Dar e prea calm ... vreau ceva mai nu ştiu cum, mai înalt, mai exotic .... Tanzania – Kilimanjaro – prea scump, nu-mi permit. Madagascar, Cap Verde, Mongolia, Nepal, Peru, Ecuador .... mi se învârtea capul la propriu. Citeam şi răsciteam descrierile detaliate de trasee. Ba prea scump, ba prea scurt sejurul, de doar 2 săptămâni (eu aveam TREI!!), ba prea lung, ba prea soft ....   

Furtună de nisip ... așa ne-a întâmpinat 

Parcul Național Cotopaxi.

Până la urmă, cu cât înţelegeam eu franceză, decizia a căzut pe Ecuador. Un sejur de 21 de zile, asta însemna plecare de la birou către aeroport – de parcă iaca-şa, mă duceam la Ploieşti – şi revenire în a 21-a zi, a doua zi urmând să reîncep lucru în agenţie.  

Pietrele funerare foarte numeroase de la baza muntelui Chimborazo, aici la 5.000 m.

Nu aveam toţii banii, dar agenţia a fost de acord să achit un avans şi restul la întoarcere, eşalonat în 1-2 rate. Nu aveam tot echipamentul, îmi lipseau:

1. colţarii şi pioletul
2. bocancii pentru colţari
3. sacul de dormit trebuia să fie mai uşor, mai călduros, deci ceva cu puf.

Înainte de a intra pe gheață, undeva sub 5.000 m, 

ne făceam drum spre Vf. Cotopaxi, la miezul nopții. 

În rest aveam tot ce trebuia, un costum Schoefell, de Goretex, întreg (pantalon roşu şi geacă cu roşu şi albastru închis) pe care îl primisem chiar de la producător în urmă cu câţiva ani, rucsac de 50 l, mănuşi, căciulă ... tot ce trebuia. 

Înaintând spre El Altar, la peste 4.000 m.

Vorbim de România anului 2001. Menţiunea este importantă, pentru că pe atunci existau în Bucureşti 3, maxim 4 magazine specializate pe echipament montan. Bocanii mei de munte, cu care mă fâţăiam prin Retezat şi prin Bucegi nu erau tocmai ceea ce aveam nevoie. Decisesem să închiriez la faţa locului, în Ecuador, colţarii şi pioletul, deci clar aveam nevoie de bocanc specific. A fost cea mai mare provocare şi am luat la rând toate magazinele. 

Primul a fost Himalaya. Am intrat, am spus ce vreau să fac peste o lună şi am rugat să mi se recomande un model potrivit. Băieţii de atunci de la Himalaya m-au tratat cu un aer de persiflare, de genul „ce să cauţi tu pe Cotopaxi? Nu ai tu faţă de Anzi!”. Aşa că am plecat destul de scârbită de la ei, după ce mi-au perindat vreo 2 modele prin faţa ochilor, dar nu aveau numărul meu, adică un 40.

Fuya-Fuya, primul meu munte de peste 4.000 m, cu o formă ciudată. Am ajuns în vârf la momentul când pe stația radio a jandarmilor care ne însoțeau se anunța atacul terorist din New York, 11 septembrie 2001. Voi încerca să reconstitui fotografia în format digital, nu aveam digital pe-atunci. A urmat o noapte albă.

Zilele treceau şi eu nu găseam bocanci. Mă vedeam oarecum pusă în situaţia de a renunţa la deplasare ..... ajunsesem de nu mai dormeam noaptea. Am încercat la Surmont, care pe vremea aceea vindea bocanci, dar nu am găsit ce aveam nevoie. Aici am fost „lovită” de multă amabilitate şi voinţă de găsire a unei soluţii, dar dacă nu aveau numărul meu, la ce folos? (din 2001 şi până în februarie 2013 am fost client fidel Surmont. Păcat că lucrurile s-au deteriorat şi la ei, parţial, intervenind lipsa acută de comunicare, dezinteresul faţă de client şi orgoliul personal.)

Apoi am mers undeva la un magazin foarte mic şi plin de marfă, undeva în zona Rosetti. Cred că erau cei de la ASCENT. Şi aici am avut parte de o abordare foarte customer friendly. Aveau o pereche de bocanci din piele, cusuţi manual, destul de grei, numărul 42. A fost o decizie foarte grea. Cred că am stat acolo peste jumătate de oră, probând, mergând, probând, gândind, calculând. Preţul era digerabil (undeva pe la 100 USD, în condiţiile în care câştigam 300 USD/lună) şi până la urmă i-am cumpărat. Cu şosete groase, cu 2 rânduri de branţuri, ar fi trebuit să fie OK. Îi am şi acum şi arată ca noi. Am făcut cu ei Cotopaxi, Chimborazo şi Kilimanjaro.

O dimineață superbă, la 8 a.m., pornind spre El Ruminahui, 4.700 m. Nimic nu prevestea potopul ce urma să ne facă ciuciulete peste doar câteva ore.

Nu am mai avut bani de sac de dormit din puf, aşa că am plecat cu cel pe care îl aveam, care era foarte călduros, dar voluminos şi prea greu, cu cele 2 kg ale sale.

Pe 7 septembrie, Bucureştiul era inundat de căldura soarelui. În pantaloni scurţi, sandale şi tricou, cu un rucsac de 20 de kg, burduşit, plecam într-o aventură la care nici nu visasem.

Am decolat la 11 a.m.Aveam să zbor Bucureşti-Paris şi de acolo primeam biletul de avion şi voucherul pentru pachetul Nouvelles Frontieres. Restul grupului aveam să-l întâlnesc la aterizarea în capitala ecuadoriană, Quito.

Am ajuns în Quito dimineaţă şi m-am îndreptat spre ieşire. Acolo s-a reunit grupul: 4 francezi, un belgian şi eu. Eram singura nevorbitoare de franceză. Ghidul nostru ecuadorian vorbea bine franceza. Patru din cei cinci camarazi de aventură vorbeau engleză, deci ne puteam înţelege.

La poalele celui mai sălbatic și tehnic munte al Ecuadorului, El Altar, se află Laguna Amarila, 4.200 m. Un loc de excepție, izolat, mistic ...

Pe scurt: au fost 19 zile de extaz şi fascinaţie. Am realizat că urc pe doi dintre cei mai mari gheţari-vulcani ai Americii de Sud abia la momentul desfăşurării lucrurilor. Am avut şi ghinioane, dar în linii mari, experienţa Anzilor rămâne, ca primă experienţă, cea mai pregnantă amprentă din viaţa mea. S-a râs mult. Ne-a plouat de vreo două ori de n-am mai ştiut de noi. 

Așa am mers timp de 7 ore spre Alausi / Nariz del Diablo. Și așa m-am îmbolnăvit, cu două zile înainte de marea încercare de după Cotopaxi: Vf. Chimborazo, cel mai înalt din Ecuador.

Am experimentat frigul, „schiatul pe nisip”, coborând de la 4.700 m. Am admirat o herghelie de cai sălbatici care alergau de mama focului, săgetându-ne poteca, un tablou de o sălbăticie emoţională greu de descris. Am savurat gastronomia locală excelentă. M-am îmbolnăvit şi aşa, bolnavă, am urcat pe Chimborazo, la 6.310 m. 

Nu am mai văzut ulterior nicăieri pe unde am fost tipul acela de gheaţă pură, blocuri imense de gheaţă albăstruie-turcoaz sau albăstruie-transparentă, faţă de care eu eram cât o furnică. La poalele impresionantului Chimborazo, care diferă relevant de Cotopaxi, mi-am lăsat bunurile moştenire unuia dintre camarazi. 

În toată splendoarea lui, Chimborazo!

Am cunoscut chinul nesomnului, agitaţia emoţională debordantă, viscolul la 5.500 m, în beznă. Am simţit cum e să nu poţi mesteca un sandwich banal din cauza oboselii. Starea de prăbuşire psihică devine ceva atât de palpabil ......     Coborând de pe Chimbo

Mi-a fost bine, mi-a fost rău, mi-a fost cald şi frig, am chiuit şi am plâns. Ulterior am realizat că fusesem pe marginea celui mai înalt vulcan activ din lume, Cotopaxi, unde am ajuns trasă din coardă de Laurent, belgianul. Mă apropiasem de gura craterului şi .... wow !!!! Am ajuns acolo sus, dimineaţă la 7 şi .... după un minut am început să plâng. Şi-am plâns, am plâns, am plâns, am plâns,  am dat în hohote ....mama-mia ce hohote ..... apoi m-am mai domolit, dar am continuat să plâng de ruşinea propriului meu plâns. 

Am fost pusă la poză, sus, pe Cotopaxi. În spate, se căsca craterul larg şi mi-ar fi plăcut să cobor pe gâtul lui ....

După viscolul de pe drum, care ne blocase jumătate de oră pe loc, timp în care abia-abia reuşisem să schimb bateriile de la frontală (operaţiune care normal nu-ţi ia nici măcar un minut, dar acolo mi-a luat aproape jumate de oră), ghizii locali pierzând urma traseului, oboseala, nesomnul acumulat, emoţia .... toate îşi spuneau cuvântul. 

Răsăritul de soare l-am savurat în toată splendoarea lui, între orele 5 şi 7, când mai aveam de urcat, în câmp deschis vertical, pe gheaţă până în vârf, 200 de m în altitudine. Două ore ne-a luat să urcăm aceşti 200 de m.

Nu sunt un om al recordurilor, dar cu siguranţă am recordurile mele personale de care sunt foarte mândră. Experienţa Anzii Ecuadorieni este unul dintre recordurile mele, depăşit ulterior de experienţa Himalaya – solitaire long trek (2011). 

Jurnalul detaliat de călătorie există, dar nu pe blog. Aici am postat un fragment foarte mic, dar cu siguranţă merită să transpun povestea completă şi în format electronic. Este un „sejur” pe care îl recomand oricărui iubitor de aventură montană înaltă, este ceva ce nu trebuie să lipsească prin palmaresul privat.

Se înainta lent prin noapte, așteptam ca cei din față să treacă peste pragurile ghețarului, cățărându-se pe pereții verticali și reci.

Cu o zi înainte de a părăsi Ecuadorul, mi-am cumpărat o pălărioară din lână de lama.

 COTOPAXI - nu arată bestial??

Și eu am fost acolo, sus, pe moț!!! 

I love my red Trek!

Cred că mi-am pierdut un pic mințile ..... mi-am amanetat deja integral primul salariu pe care îl voi încasa peste vreo lună, după opt luni de șomaj, nu ca să-mi pun termopane la balcon (păi nu, că acolo aș avea nevoie de vreo 6 salarii), ci ca să-mi iau o biklă de asfalt. 

Cireașa de pe tort este că ..... finally, am o biklă RRRRRR - roșieeeeeee Ich muss ja verrückt sein ... oder? Bin seit acht Monate Arbeitslos, mein erstes Gehalt kommt erst in etwa einem Monat und ich habe es schon ausgegeben!! Wofür denn?! Nicht um meinem Balkon renovieren zu lassen (dafür bräuchte ich doch 6 Gehälter), sondern ein neues Rad zu kaufen. Ein roootesssss Rad sogar! Mensch das klingt so schööööön :-)

E frumoasă-n draci, pe bune! Desigur, cui îi place roșu. Și e ușoarăăăăăăăă, vreo 10 kg doar. Comparativ cu 14-16 kg cât are mtb-ul meu, asta e chiar fulg. Nu mă pot opri să nu mă uit la ea. Am pus-o deocamdată în dormitor, cocoțată pe stativ, și o admir. Sunt foarte mândră de ea, deși nu e un motiv foarte serios să fii mândru de ceva. Să vedem cum o fi după prima incursiune într-un triatlon, că practic cam ăsta e gândul de la care am pornit.
Es ist verdammt schön, echt! Natürlich, wer die rote Farbe schon mag. Und es ist doch so leicht, etwa zehn Kilo nur. Na ja, nach so vielen Jahren mit meinen Mountain Bikes, die zwischen 13 und 16 Kilos immer gewogen hatten, ist das leicht wie eine Feder. Ich kann nicht aushalten, das rote Ding anzuschauen. Es steht jeht auf einem Stativ angehängt im Schalfzimmer vor meinen Augen. Fühl mich so stolz irgendwie. Mal sehen nach dem ersten Triathlon damit, wie das Gefühl wird.

Acu niște pantofi pe măsură mai caut și un rucsăcel roșu, de max. 15-20 l. I-am luat totuși apărători, chiar dacă pare prea delicată și slim, că ieri am plecat de la magazin cu ea imediat după ploaie și m-am făcut muci prin București, mizerie perversă pe peste tot, oceane întregi de băltoace năclăite de benzină și alte uleiuri păcătoase. Și i-am luat și ciclocomputer, am o presimțire că o voi folosi foarte mult. E prea ușoară și, spre deosebire de deplasarea cu mtb-ul meu, cu asta simt cum mă pot strecura foarte lin pe lângă mașini, chiar și când spațiul de pe dreapta carosabilului este destul de îngust. Simțeam că plutesc cu ea ieri.
Nun will ich nur ein Paar passende rote Schuhe und einen kleinen Rucksack. Gestern ging ich damit sofort nach dem Regen weg und war so verdammt dreckig durch die Stadt, wurde pitsch naß und schmutzig, so mußte ich auch Dreckschutzteile kaufen. Und natürlich einen Tachometer kam auch dran, ich hab so ein Vorgefühlt, dieses Rad wird am meisten gebraucht :-)) Man fährt einfach viel zu gut und zu leicht und zu schön damit, hab ich gestern probiert und es hat mir gefallen.

mie-mi place Trek! despre cum îți alegi bikla

uuuuf, fiecare are câte o mică obsesie sau un pitikutz pe kreier .... 

eu de ce am o armată-ntreagă ?!?!?!

see the video, I cannot comment this....
and this one too ....

Până azi, nu am călărit niciodată un full suspension și nici nu îmi doream, sincer vorbind. Dar după ce dai o probă cu așa ceva ........ te gândești că următoarele luni vei mânca doar mămăligă cu lapte și îți vei permite o bere bilunar, două concursuri pe an și nici un concediu pentru următorii doi ani ....

Merită efortul? Voi ce ziceți? În fond .... e doar o biklă...
Chestiunea stă în felul următor .... adică de ce și-ar lua cineva o biklă superioară din punct de vedere tehnic propriilor performanțe fizice? Este o întrebare pertinentă, este prima pe care mi-am pus-o și eu, de fapt primul argument pentru a-nu mi achiziționat o astfel de mașinărie.

Primul meu MTB era un Trek 4500 rosu, absolut superb! Căzusem rău cu city-bike-ul coborând în viteză de la Babele spre Sinaia și am decis spontan să iau un mtb .....  Bani de la un prieten, returnați în 3 rate. Nu prea am avut eu mare grijă de el, îmi era foarte dificil să îl spăl. După vreo doi ani de folosire mi-au spus niște băieți de la un service că ar trebui să îi schimb furca, căci dă semne de rugină pe interior. Până în ziua de astăzi nu sunt convinsă că așa era, dar atâta timp cât nu am văzut cu ochii mei partea din interior, nu comentez. În patru ani jumate nu am avut nici o problemă cu partenerul roșu, habar nu am câți km am rulat cu el, știu doar că am avut un accident nasol, soldat cu spitalizare și un an jumate stat pe bară și m-a purtat prin 5 concursuri. A suferit un upgrade relevant la un moment dat, în sensul că i-am pus frână pe disc pe față. În rest, era un hartail. Frumoasa și relativ obosita bikă mi-a fost furată din curtea firmei unde lucram, deși era legată cu un lanț destul de bun, în data de 7 iulie 2009. Eram atât de șocată, că nici nu am apucat să vărs lacrimi. M-am dus pe jos, cei 4 sau 5 km câți or fi până la băieții de la Surmont. M-am dus doar să mă uit cu jind la ce doamne iartă-mă mi-aș putea permite ..... 

Și am plecat acasă pe un TreK 6300, alb, cu ceva negru și roșu, superb, de 17,5 inches., tot un hardtail, dar cu frâne pe disc față/spate. Cel anterior fusese de 16,5 și fusese OK, uneori aveam impresia că mi-ar fi mai confortabil pe unul mai mare. Eroare! Cu 17,5 pot umbla la infinit pe asfalt și pe teren drept, dar pe pădure și alte nebunii și accidentări devine un pericol mare. Noul Trek nu l-am achitat nici până în ziua de astăzi, căci evident că am împrumutat banii. Dar banii îi strânsesem și tot se amâna întâlnirea cu prietena de la care luasem banii și care nu se grăbește cu primitul retur. Cu noul trek 6300 nu am apucat să fac prea mulți km în 10 luni de zile, vreo 3.500 cred. Am participat cu el doar la două concursuri: Maratonul Banatului din 2009 și Carpathian Adventure 2009 prin Cindrel. Prima Evadare din 9 mai 2010 nici măcar nu se pune la socoteală, căci acolo am căzut la km. 13 și am ieșit din concurs. Oricum, de acesta am avut grija și o baie cu spumă, degresat și uns și remontat roată față îmi lua cam două ore. Mare bătaie de cap când stai la bloc.
Cu ocazia căzăturii și a noroaielor mi-am dat seama pe bune că am un cadru care mi-ar putea deveni fatal, care nu îmi permite prea multă dibăcie la căzături și care până la urmă a băgat spaima în mine. Așa că, după cele două săptămâni de medical m-am dus, pe o ploaie cu bășici, iar la băieții de la Surmont să discut, să vedem cum putem face, ce variantă, cum mă pot ajuta să vând ce am și să cumpăr altceva. Am stat două ore acolo, chiar a fost complicat să iau o decizie. La bicicletă de city e clar că nu pot reveni, cel puțin nu încă, pentru că stilul meu de mers a devenit unul prea sportiv pentru o bicicletă cu ghidon urban. Tot felul de variante am învârtit. Două biciclete în apartament ar deveni o reală problemă de spațiu. Un trek 6300 identic cu al meu era doar la 15,5 inches valabil și, chiar dacă ar fi fost foarte bun pentru concursuri si accidentări, pentru șosea era mult prea pitic, eu având lungimea piciorului de 0,90 m. Să am în casă două biciclete identice iesea din calcul oricum. Un Garry Fischer pe roșu, cu roată de 29 era o tentație foarte mare mai mult din cauza design-lui, dar și a roții, doar că nu era montat să îl văd exact. Unul din băieți și-a dorit să cumpere Trekul meu, deci clar nu puteam să plec perpedes acasă. Faptul că și găsisem cumpărător era un avantaj demn de luat în calcul, scăpam de postat și căutat și întâlnit și alte discuții. 

După ce am vizionat mai multe biciclete, mi-au arătat și acest Trek Fuel X 5, cu cadru de 16,5, urât în draci ca și design, ceva ce mie personal nu îmi spune absolut nimic, doar că laptele e alb (!), nu îl pot asorta la absolut nimic.... dar ăsta este ultimul inconvenient pe o listă de neplăceri ale unei biciclete de munte și de competiții. Evit orice comentariu legat de costuri, asta e clar. Dacă mi-au dat-o să o și probez afară, prin ploaie, în momentul în care m-am suit pe ea am simțit o cu totul altă clasă de nivel. Mi-a luat jumate de oră cel puțin până să mă decid că o voi lua cu mine. Stăteam jos în magazin și mă uitam la ea. Mă gândeam că dacă prietena mea tot nu se grăbește cu banii, am banii pentru ea plus o diferență aproape insesizabilă, raportat la valoarea totală. E o bicicletă complicată, adică trebuie reglată în funcție de greutatea persoanei, inclusiv bagajul purtat pe spate. Cu cât o reglezi mai bine, cu atât e confortul mai bun. Se reglează viteza de revenire din șocului de amortizare în funcție de terenul pe care tocmai rulezi .... Are multe chestii care trebuie probate pe teren. Deocamdată e reglată pentru asfalt, pentru piciorul și greutatea mea. Și e dotat cu toate prostiile necesare în trafic: ochi de pisică, sonerie, licurici pe ambele roți. Ah, are cadru cu profil tubular, nu circular, cum am avut până acum. Și am cântărit-o cu toate accesoriile:16 kg. Nu am cântar electronic, nu pot spune mai exact decât atât. Dacă i-am scos șaua cu tot ce are pe ea, are 14 kg și un pic (în cazuri extreme, uite, cum a fost la CA09, merita scoasă șaua ca să poți traversa sutele de arbori peste care am trecut noi în două ore jumate). Chiar și vizual, este o bicicletă foarte robustă. Probabil nu pentru fete. La naiba!

Pot să spun fără nici o jenă că am avut o noapte semi-albă. Simțeam că am în holul locuinței un diamant peste nivelul meu, cu care practic nu am ce face. Dacă aș fi primit-o cadou, m-aș fi bucurat deplin de ea. Dar așa, chestia cu banii îmi cam blochează bucuria și mă uit acum la ea și mi-e și frică să ies ...... Este un sentiment că am o entitate străină în casă. Nu pot comenta mai departe ce anume m-a motivat să iau o bicicletă atât de performantă. Clar este că acum îmi doresc și mai mult să o scot pe teren și să îmi înving destul de multe frici pe care le am pe terenuri accidentate, asta ar însemna să ies cu cineva much higher ca nivel, de la care să mai și învăț cum să folosesc ceea ce am.  Așa, pe cei 15 km până acasă, am simțit un confort la coborârile de borduri, dar la urcatul celor mai înalte tot nu m-am încumetat pentru că teama de căderi și de durere mă blochează.  Ca să nu mai spun că mi se părea că am viteză mai mare, la un efort mai mic, ceea ce cred că este doar o iluzie. E clar că nu iei o astfel de bicicletă pentru oraș, e crimă! Dar trebuia să găsesc o soluție viabilă pentru ambele activități. Mai ales la obstacolele din traficul bucureștean, deja am dubii de mult timp că se mai poate circula cu un city bike. Poate doar când pedalezi cu 10/h și te duci la piață, la școală sau la terasă.
Ce să mai spun? Între un hardtail și un full este o mare diferență de confort, trebuie spus ..... dacă ai confort mai mare, plăcerea de a ieși crește. Și tentația de a deveni mai performant crește. Ce urmează, habar nu am. Vom trăi și vom vedea!
P.S. 0

Cineva mi-a scris, pe FB, ceva de ”americanisme produse în Taiwan”, cu referire directă la Trek. Dialogul e pe FB la mine, nu are rost să îl redau aici. Vroiam doar să punctez ceva la procedura de shopping .... o chestie care diferă relevant între bărbați și femei. La mine, latura emoțională are o valoare decisivă de cele mai multe ori. Dacă nu îmi place vânzătorul/vânzătoarea sau nu mă simt bine în prăvălia lui, plec. Cu atât mai mult cu cât vine vorba de o bicicletă, relația se prelungește, căci vii pentru un sfat, pentru un service, pentru o garanție, cam pentru orice e legat de biklă. E bine pentru ei, e bine pentru mine. Eu așa văd relația vânzător/client. O fidelizare în timp, neagresivă, fără să îmi pui pe tavă nu știu ce avantaje, care cu timpul se tranformă în servicii superficiale. Am mai încercat asta cu un magazin, nu dau numele ca să nu fiu nedreaptă, căci dupa un service la ei m-am lămurit și nu am mai fost curioasă dacă băieții chiar pot și știu mai mult decât să te facă din vorbe dulci. Cu Surmont am intrat prima oară în contact în iulie 2001. Ei au fost amabili și de gașcă, în timp ce cei de la Himalaya s-au uitat de sus de pe vârful Everest la mine. Și uite că la Himalaya am mai intrat de 3 ori din 2001. Chiar dacă în decembrie 2008 domnul David Neacșu a fost mai mult decât amabil (detalii pe Himalaya, introducere), nu a putut repara imaginea creată. 

Ieri când ieșeam cu noua achiziție pe ușă, în ploaie, Andrei, care îmi montase suportul pentru bidon, a spus să fiu atentă, că suportul probabil nu va rezista. Adică cum și de ce? Și Bobo a făcut un gest galant și mi-a înlocuit suportul meu cu un suport mai rezistent, luat de la ei din raft ....... e un gest mic, dar măreț ..... nu, nu fac nici o odă celor de la Surmont. Pur și simplu asta este experiența mea cu ei.

P.S. 1 - să nu faceți ca mine, nu cumpărați emoțional, căci s-ar putea să ieșiți mult prea scump! În general, greșelile costă. Dacă costă doar bani, tot e bine. Dar uneori e mai mult decât atât.

P.S. 2 - a trecut o săptămână de la noua achiziție. Și tot mă simt de parcă ies cu Hammer-ul prin București .... e un pic ciudat, mă gândeam să o bag la vânzare....

P.S. 3 - au trecut 3 luni și am depășit mia de km cu noul Trek, am făcut 7 concursuri cu el, două podiumuri (competiții modeste, dar ne bucurăm și la d-astea!), am luat și o bușitură stupidă și zdravănă cu el, ieri am reînceput să ies cu el, deocamdată doar asfalt.  E o biklă solidă, scumpă, nu mă personific cu ea și probabil nici nu se va întâmpla vreodată, dar trăim bine una pe lângă alta.
P.S. 4 - ian. 2011 - ba am ajuns să mă identific cu bikla mea cea grea. Și, vis-a-vis de ceea ce încercam să spun, cum că nu plătești doar valoarea produsului, ci și a service-lui de care ai parte încă din faza de client potențial (consultanță, advice, abordare din partea personalului), confirmarea faptului că cei de la Surmont știu ce fac și cum să facă mi-a venit acum pe e-mail de la un foarte vechi amic, care tocmai a venit de la magazinul din Câmpineanu foarte plăcut impresionat de abordarea băieților de acolo. Deci putem începe să facem un cântecel pentru echipa Surmont :-)) 
Și eu un amic care, ca și mine, de regulă găsește mai mult de criticat în juru-i :-))) deci ăștia când se apucă să laude, să știi că e a bună rău (!)

și ăsta e city-bike-ul cu care am urcat prima oară pe munți, aici Coștila, coborâre până în Sinaia 
Iar aici în fotografie este bikla pe care am închiriat-o în Nepal, pentru o tură de o zi. Întâmplarea a făcut să fie tot un Trek și am avut o zi superbă cu el!!!