Dieses Blog durchsuchen

Samstag, 30. Dezember 2006

Africa (10) - 6th day_bye-bye Kibo!


Traseul de coborare pe Mweka Route a fost aparte, diferentiindu-se de peisagistica ultimelor 5 zile. Pur si simplu frumos, sublim, sublim de frumos! Asta pentru cei care apreciaza tinuturile aride formate in general in zonele vulcanilor. In drum spre tabara de baza vedeai si simteai aderenta pe lava pietrificata in tot felul de forme, in drumul dinspre tabara de baza totul era un pustiu infinit acoperit cu o vegetatie scurta, un verde ce parca se lupta sa iasa din cenusiul general, un alb al unor plante micute si cretulii, apoi un platou imens cu milioane de roci vulcanice de toate dimensiunile.
La un moment dat pe drum am dat de un vehicol mare, din fier, cu o roata.
Ni se parea putin probabil sa fie utilizat ca mijloc de salvare, avandu-se in vedere greutatea pe care o inspira privindu-l, dar dupa vreo jumatate de ora ne-am intalnit realmente cu un caraus local care cara un astfel de vehicol spre baza muntelui, si de la care am aflat ca este folosit pentru salvarea turistilor accidentati.
Dupa ce am iesit din zona de pacla, probabil dupa circa o ora de mers sustinut, peisajul a devenit mai prietenos. Ne-am oprit sa ne fotografiem figurile tumefiate si ne-am declarat de-a dreptul ingroziti sa ne vedem propriile fete, cu nasul si barbia acoperite de o crusta galbuie, cu buzele umflate pana spre limita durerii, cu pometii de nerecunoscut si cu ochii mici, infundati in pernitele acestora, avand parca si o alta linie directionala decat cea initiala! Eram de-a dreptul desfigurati, dupa cum se poate vedea si in fotografie (nici eu nu ma recunosc)!
In cele doua ore de mers ne-am mai intretinut la vorba cu Prosper, asistentul ghidului sef, un baiat foarte tanar si frumusel in rasa lui, aproape delicat. Tamplar de meserie, facea jobul acesta pentru a mai castiga un ban, dar intentia lui era de a face o scoala mai departe, pentru ca este foarte greu sa fii ghid montan in tinuturile inalte, nu ii place pe termen lung. La viata lui mai fusese in Zimbabwe si in Africa de Sud, in rest nu a parasit continentul african din lipsa de bani, ca de altfel probabil 95% din populatia Tansaniei, Keniei si a celorlalte tari aflate in aceeasi stare de subdezvoltare. Venind dintr-o tara ca Romania, unde am prins si vreo 20 de ani de lipsuri, din care vreo 9 ani de crunta saracie si infometare pe toate planurile, sa vezi realitatea africana ramane pana la urma tot un soc. Acolo aflandu-te si mai vorbind cu localnicii, strabatand perpedes zone izolate, abia acolo poti spune ca ai putea sa percepi termenul de saracie aflata la cea mai de jos limita a supravietuirii; acolo poti intelege cu adevarat imaginile pe care le vezi pe Discovery despre populatiile subalimentate din Etiopia, Nigeria, Kenya etc; acolo vezi si pricepi cum oameni sub forma de schelete nu au puterea necesara sa alunge insectele ce ii bantuie mai ales in zonele fetei, ale ochilor, nasului si gurii, acolo unde exista urme de oarecare umezeala, ca sa nu mai vorbim de zone ranite cu iz de sange; acolo vezi de fapt conditia animalica a mamiferului om si te intrebi oare ce gandeste un astfel de corp viu, condamnat practic la o supravietuire dureroasa si umilitoare. Cu riscul de a ma repeta in aceasta povestire: intrebarea permanenta a mea, ca european, strabatand zonele de stepa si high-land-ul sud-estic al Africii era: “cine a permis ca omul sa deranjeze, prin prezenta sa, acest continent dedicat fiarelor?” Termenul “a deranja” se refera la mai multe aspecte:
a)   desi, in fond, si omul este tot un mamifer, nu ne putem considera ca fiind animale salbatice. Implicit, omul nu ar trebui sa locuiasca cu si printre animale salbatice, fiind nevoit sa se comporte ca orice alta fiara, adica sa ucida pentru a nu muri de foame. Desigur ca este vorba de o perceptie destul de subiectiva datorata diferentei ce s-a creat intre diversele niveluri ale dezvoltarii umane, ale societatii. Daca as fi trait in urma cu 6 milioane de ani, cand nu existau aceste diferentieri, totul era la fel pentru toate sufletele vii, toti am fi fost la acelasi nivel incipient si totul ni s-ar fi parut absolut normal, desigur ca nici nu ne-am fi pus probleme de genul acesta, gandirea noastra concentrandu-se exclusiv pe vanat si agricultura, deci pe simpla supravietuire. Nivelul de “grija a supravietuirii” mai exista astazi in regnul animal si in cadrul acelor populatii ramase la nivel de triburi (oricum, nu mai este si cazul continentului european).
b)  pe de alta parte, aceasta planeta a fiarelor ar fi trebuit sa fie protejata de prezenta omului, tocmai din cauza raului ostentativ pe care acesta il provoaca ucigand animale pentru a face bani (parcurile nationale au politie locala tocmai din cauza branconierilor);
c)   un om al civilizatiei actuale (ca sa fiu un pic sarcastica, as putea spune “un produs” al civilizatiei actuale, “omul civilizat”), un european, desigur ca nu poate avea alta perceptie vazand cum fiinte bipede asemeni lui, dispunand practic de acelasi material genetic, traiesc precum maimutele, printre bananierii din tinuturile mai inalte, deci implicit cu maimutele impreuna, sau in triburi, in stepe de masai, care se mai hranesc inca ca urmare a vanatului cu sulita (mai omoara un leu, mai ucid o zebra etc etc), decat ca aceste populatii sunt “primitive” si traiesc sub limita demnitatii umane. Cand vezi un african mancand sos sau ciorba cu degetele, ai impresia ca e sub limita demnitatii umane; cand vezi un african bantuit de insecte, precum un rinocer sau o antilopa sau o felina, iar il clasezi sub limita demnitatii umane; cand vezi un african ucigand o capra sau o zebra, despicand-o si sugandu-i singele ca mijloc de hidratare si mancandu-i din maruntaie, apoi din carnea cruda, direct din cadavrul cald, iar il consideri sub limita demnitatii umane. Asa o fi? Avem oare acest drept de a stabili limite ale demnitatii umane? De unde incepe, unde se sfarseste?
~ * ~
In sfarsit, dupa vreo doua ore de coborat sustinut simteam ca inca doua ore ar fi fost suportabile, dar ziua urmatoare avea sa-mi confirme faptul ca senzatia era doar o iluzie si daca nu ne-am fi oprit la High Camp, urmatoarele 2 ore s-ar fi transformat probabil intr-un cosmar de efort fizic prelungit la vreo 4 ore minimum.
Locul de campare la 3.797 m a fost o alta revelatie peisagistica. Intrasem in zona de jnepenis si totul era deja ca o plimbare printr-o salbaticie domoala.  Refugiul salvamontistilor era o chilie din fier, sferica, vopsita in verde, cu antena care le permitea probabil comunicarea prin radio-emitatoare. Culmea surprizelor a fost sa gasim acolo si sa putem cumpara coca-cola in sticle clasice de 250 ml si…. bere!!!! 
Wow, desigur ca mi-am luat o sticla de jumatate de litru de bere, pe care am savurat-o cu extaz! 
Pe locul de campare amenajat pe platoul cu jnepeni mai era un singur grup de turisti cu calauzele lor, corturile noastre si-au gasit lejer loc printre arbustii de un verde intens si fiecare ne-am intins din lucrurile ude pe unde am putut. Era ultima noapte petrecuta in acele corturi suprasolicitate si invechite si intr-un fel ma incerca un regret: mai aveam doar cateva ore de petrecut in aceste tinuturi pe care nu le voi mai revedea vreodata.
Exact ca in fraza: “Paradisul este locul unde ai fost, ti-a placut, dar nu te vei reintoarce”. De ce oare trebuie sa fie asa? Nu stiu…….
La 19:20, profitand de ultimele resurse ale frontalei, eram in cort si completam in jurnalul expeditiei: “Sunt racita, dar imi merge bine. Soarele de pe Kilimanjaro mi-a ars necrutator fata si chiar ma doare. La 8 se serveste cina. Doamne, ce viata grea au carausii astia! Prosper, asistentul de ghid, trebuie doar sa indice traseul si nu are nici un amestec in toata munca depusa de carausi: gatit, strans, spalat, curatat, montarea si demontarea corturilor. Drumul de la baza muntelui pana aici a fost foarte interesant si frumos, un desert de lava cu ceva vegetatie. Sa speram ca nu va mai ploua, aproape ca nu mai am nimic uscat de rezerva. Maine este a 6-a zi in rezervatie si vom innopta doua nopti in Arusha, dupa care urmeaza saptamana de safari. Sper sa primim alte corturi, nu tot astea, super-vechi si murdare!”
Sambata, 30.12.2006: High Camp- Arusha
~ traducere din germana, Jurnalul expeditiei ~ “Out Post Hotel, camera 103, ora 20:45
A fost realmente o zi dura astazi, doamne ce am mai plans!!
06:00 – trezirea
06:40 – micul dejun
07:40 pornim la drum (dupa ce facem o poza de grup, toti murdari, flamanzi, uzi, obositi .... noi, turistii, plini de incantare!)
Peisaj foarte frumos, fantastic! Nu-l pot compara cu nimic ce am vazut pana acum in viata mea! Si in Ecuador am parcurs zile in sir zone vulcanice, dar totul era atat de diferit! Acolo solul era molatec si fara plante, era pamantul acela acoperit cu moos, o specie de muschiulet, fata de ce am vazut astazi as spune: “oarecum plictisitor”, desi pe atunci nu mi s-a parut deloc asa, totul era fascinant. Dar fascinatia zilei de astazi este mai mare, fara-ndoiala! Aici totul era tare precum piatra, foarte multa roca vulcanica peste tot, foarte multa vegetatie, copaci frumosi cu flori, uriasii pereti de stanca cu culorile lor combinate si…. peste tot, prezenta lavei care te face sa te gandesti la grozavii geologice de neimaginat!
Drumul in sine a fost doar coboras, destul de abrupt, destul de denivelat, cu mult noroi si zone stancoase. La un moment dat am dat de un drum amenajat sub forma de trepte prelungi, formatate prin pamant batatorit si trunchiuri lemnoase subtiri, care mi-a cam nenorocit genunchiul drept. Dar cea mai insuportabila, pe langa ingrozitoarea durere de genunchi, care mi-a incetinit radical ritmul de mers, a fost ploaia puternica si aproape permanenta, pelerina de ploaie s-a rupt, devenind inutilizabila, asa ca am avut un scurt acces de furie, am mototolit-o si am ingramadit-o pe rucsac, continuindu-mi mersul chinuit in hohote de plans. Si am plans necontenit cu toti plamanii mei pentru cel putin jumatate de ora.
Cand, in sfarsit, am ajuns la poarta de iesire din rezervatie (ora 13), marea surpriza a fost ca nu ne astepta nici un microbuz, asa cum ne promisese Joachim aseara. Mai rau decat atat, nu ni s-a pregatit nimic de mancare, asa cum era cazul tuturor celorlate grupuri care erau in tranzit in zona aceea. Am  primit un ou, o briosa si …. cam atat! Asta dupa aproape 6 ore de efort fizic! Am cumparat vederi, am semnat in registrul oficial, Martin si-a lasat bocancii lustruiti de catre un localnic care facea chestia asta fara nici o taxa, am mai facut fotografii si am incercat sa nu ne transformam in niste explozii furioase legate de organizarea ce lipsea cu desavarsire si pentru care desigur nu puteam sa-i multumim decat ghidului sef.
In jurul orei 2 p.m. incetase ploaia si Joachim ne-a anuntat ca trebuie sa mai coboram vreo 15 minute pana la microbuzul local, caci microbuzul alocat noua nu mai venea si nu aveam de ales. La durerile atroce de genunchi pe care le aveam, vestea era ca un traznet de rau augur. In acelasi timp eram incantata, pentru ca urma sa parcurgem perpedes ulita namoloasa a satului bananier, ceea ce-mi dadea ocazia sa fotografiez mult ravnita floare de banan, care o mai fotografiasem in jungla ecuadoriana, dar pozitionasem total eronat, astfel incat imensul bulb inchis era chiar in dreptul tulpinii arborelui si cu greu se putea deosebi in fotografie. Asa ca, iata, dupa 5 ani de asteptare, aveam din nou ocazia sa surprind aceasta planta! La vreo 5 minute dupa ce pornisem ploaia ne-a atacat din nou, cu putere. Dar chiar in acelasi moment in dreapta mea, peste un sant, era un bananier imens cu un bulb urias, desi gandurile mele erau concentrate la cum sa ajung mai repede grupul, cum sa sar santul, cum sa fac fotografia si cum sa recuperez timpul pierdut, in conditiile in care schiopatam si scrasneam din dinti. Am busit-o de doua ori cu fundu-n noroiul caramiziu dar m-am ridicat ca un hopa-mitica ranit si da, am reusit sa fotografiez micul meu vis de 5 ani de zile!!!
Drumul cu microbuzul a durat aproape doua ore si au avut loc discutii destul de aprinse, in care am intervenit si eu spre final, nemaiputand sa ma abtin la aberatiile scoase de Joachim fata de reprosurile si nemultumirile francezilor din grup. Am fotografiat destul de mult din goana masinii, totul era atat de diferit fata de ceea ce vazusem in ultimele 5 zile! Era insorit si foarte-foarte cald.
La hotel am putut sa fac un dus fierbinte, apoi am trimis un SMS entuziasmat lui Rares, Neli si Mihai: “E 17:20. Coborat de pe Kili! In viata mea nu am indurat atata ploaie, lapovita, noroi . . . . dar si aventura, rau, efort fizic prelungit, frumusete, nesomn, durere . . .  nu am cuvinte!! Trezirea la 6, corturile sunt veki, totul e ud, nu mai am skimburi! Dimineata la 8 incepe a doua parte a aventurii, mancare& dus lipsesc!”
Deci, pe scurt, cam acesta e rezumatul ultimei zile de Kilimanjaro. Aceasta e poza finala de grup facuta dimineata la 7, inainte de a parasi High Camp, iar mai jos sunt fotografii surprinse pe traseu.
Mweka Hut, unde am avut un scurt popas si unde trebuia sa ne inregistram in omniprezentul registru al turistilor, era in plin proces de constructie a unui viitor site camp, adica cu toalete pentru turisti, toalete pentru carausi si probabil ceva mai mult de atat, luand in considerare numarul destul de mare de scanduri si chiar scheletul unei viitoare cladiri.
Cum ajung toate aceste materiale de constructii in inima salbaticiei, la 3.100 m alt., aveam sa vedem cu ochii nostri, urmandu-ne drumul de coborare.
Primul care ne-a iesit in cale, carand o astfel de scandura pe cap, era un barbat. Dupa care am fost oarecum surprinsi sa vedem femei si copii.
Erau asudati si nu pot spune ca aveau o mimica multumita sau fericita, uitandu-ma la ei chiar aveam sentimentul ca o duc greu si ca nu se simt bine in pielea lor. De ce fac aceasta observatie? Poate pentru ca in Ecuador am sesizat o altfel de abordare a localnicilor fata de propriile vieti, acolo sentimentul pregnant era ca se simt liberi si fericiti, chiar daca gradul de saracie era ridicat in zonele strabatute de noi. Dar era parca o alta nuanta a saraciei si  radical o alta atmosfera.
Aici, pe drumul de urcus si de coboras catre si dinspre Kilimanjaro, se perinda zilnic sute de turisti din cele mai sofisticate civilizatii: japonezi, americani, scandinavi s.a.m.d. Intervine diferenta culorii pielii si este greu de crezut ca majoritatea, martori ai unor astfel de scene, nu se trezesc ca gandurile le fug inapoi in timp, la epoca sclavagismului si a ororilor acesteia.  Turistii sunt o minoritate alba, care platesc pentru a fi in mijlocul unei majoritati de alta culoare, o culoare contrastanta, caci nimic nu este mai contrastant decat negru versus alb. Si constiinta istoriei intervine. Diferenta vizuala, care are inevitabil si implicatii mentale, este fantastica, cel putin mie personal asa mi s-a parut si chiar descriam mai devreme la un moment dat, ca ma incerca acel sentiment de vinovatie pentru soarta localnicilor. Ei bine, daca Kilimanjaro s-ar fi aflat undeva in Europa, unde eu, ca european, as fi mers in aceleasi conditii, adica platind aceste servicii de carausie si servire, tabloul de ansamblu ar fi fost cu totul altul: carausii ar fi avut aceeasi culoare a pielii ca turistii, nu ar fi existat toalete separate, ei nu s-ar fi simtit nefericiti, tu nu te-ai fi simtit vinovat.
Pe de alta parte, desi s-ar putea sa ma insel, pe localnici se pare ca ii apasa propria soarta, ceea ce este absolut de inteles. Traiesc in tarana, traiesc practic in jungla, dar pe langa ei trec zilnic turisti albi care dispun de haine, de protectie impotriva ploii, de incaltaminte, de mancare, de bani, de aparate de fotografiat si de tot felul de chestii fara de care noi, europenii, consideram ca nici nu mai putem trai.
Aproape toti acesti africani care urcau spre Mweka Hut, fiecare cu acea greutate teribila deasupra capului, ne intrebau din mers daca nu avem sa le dam ciocolata. Mai ales femeile si copiii intrebau. Fara sa se opreasca, caci daca se opreau probabil isi intrerupeau ritmul si le-ar fi fost si mai greu; si oricum probabil nu se asteptau sa le dam ceva. Noi chiar nu am avut la noi nimic de mancare dulce, de ciocolata nici vorba.
Cand a inceput din nou ploaia, cu puterea abundentei de nestavilit, am clacat. Pelerina nu-mi mai era de nici un folos si am simtit o furie teribila, m-am simtit doar extrem de singura atunci cand nimeni nu m-a intrebat ce naiba am, cand nimeni nu era cu mine, sa simt o oarecare apartenenta, sa simt ca ii pasa cuiva. Asa ca am inceput sa plang, durerea la genunchi imi seca sufletul si drumul mi se parea infinit. Mergeam mecanic, printre sughituri, habar nu aveam cat mai aveam, stiam doar ca nu mai puteam, dar trebuia sa continui.
Cand mi s-a deschis aceasta imagine in fata ochilor, stiam ca ajunsesem, stiam ca ne vom urca intr-un autovehicol si la un moment dat voi ajunge undeva sa ma spal si sa dorm. Si sa mananc.
Lucrurile nu au decurs chiar asa din pacate, dar dupa vreo 15 minute mi-am revenit si ma prosteam, facand poze.
Eram flamanzi, eram uzi, eram epuizati, dar eram extaziati, trecusem printr-o saptamana provocatoare, vazusem si simtisem lucruri unice, care ne-au umplut fiinta pentru inca mult timp inainte.
N.B.  Scuze pentru anumite inadvertente in text,  dar initial nu l-am scris pentru a aparea on-line si multe poze nu apar aici sau nu sunt pozitionate acolo unde ar trebui. Il voi rescrie la un moment dat, astfel încât să apară într-o formă mai decentă, dar deocamdată cred că informația de aici este utilă.
Urmează și o povestire despre un safari inedit.






Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen

I'm WATCHing YOU!! :-)