Africa (9) - 5th day_ascensiunea Kilimanjaro

 previous day - click here

Am facut o ultima poza chiar inainte sa ne aliniem in sir indian, se vede si luna plina care a fost precum un lampadar binevenit pe traseu, iar vremea a fost absolut ideala, cu unele rezerve dupa plafonul de 5.500 m alt., cand caldura si lumina soarelui erau greu de suportat si ne-am ales cu niste arsuri….. despre care insa voi povesti later.

O alta chestie care in Anzi m-a chinuit teribil si pe care acum am reusit sa o inlatur, a fost faptul ca pantalonii meu de goretex erau prevazuti cu bretele, ceea ce m-a impiedicat sa pot “merge la toaleta” pe traseul de noapte, caci peste bretele venea polarul si geaca si inca o veste groasa din fash, iar in conditiile de bezna si de vreme rea pe care le avusesem acolo (plus de asta, eram putini pe traseu, eram singura tipa din grup etc. etc.), fiind si legati in cordelina cate 3, a fost practic imposibil sa imi satisfac aceste necesitati pe parcursul celor 12 ore de efort. Acum am renuntat la bretele si a fost mai bine, caci dupa nici o ora de urcat a trebuit sa ies din rand si sa caut un loc mai discret, chestie posibila prin prezenta unor stanci mari (in Anzi asa ceva nu exista, deci intunericul ar fi fost singurul ascunzish posibil).

Desigur ca nu este foarte mult de comentat despre primele 6-7 ore de mers, caci vremea a fost linistita, nu au aparut surprize neasteptate. Doar ca inaintam foarte greu, un pas la 5 secunde poate. Eram oarecum nervoasa din cauza ca nu aveam coltarii cu mine si bocancii mei nu dispun de acel cant dur, astfel incat inaintam ca un mormoloc frustrat, efortul depus fiind mai mare, zapada fiind nici moale, nici foarte tare, asa ca alunecai tot timpul si te gandeai: “Doamne, ce prostie! Ce prostie! Ce prostie!” Cand l-am mai auzit si pe Joachim spunand ca probabil bocancii mei nu sunt buni si d-aia merg mai incet, imi venea sa-l fac iresponsabil, ceea ce, desigur, ar fi fost inutil. Reprosurile si le-a primit de la toti ceilalti, cand ne aflam in drum spre Arusha, cand trecusera toate extremele si probabil au simtit nevoia sa-si verse nervii pe el, de ii venea sa sara pe geamul masinii! Dar episodul va fi povestit la momentul oportun, nu acum.

Sa fi fost ora 6 dimineata – cinci jumate cand bezna incepea sa se risipeasca si uitandu-ma in urma vedeam ca urcam abrupt printr-o infinita eternitate de zapada. Locul ideal unde orice alpinist isi doreste sa-si sfarseasca viata, invaluit de incomparabila moarte alba…. Desigur nu pe Kibo, ar fi penibil pentru un alpinist cu pretentii…. Ma fura imaginatia, scuze! Dar era a treia ruta de genul acesta si retraiam, inevitabil momentele de extrema din rutele anterioare, cand chiar imi dorisem sa fiu lasata doar sa adorm acolo, printre ghetarii albastrui-verzui…..

Poza luata la 05:10    Poza luata la 05:56

Cu cateva minute inainte de sase dimineata raul din mine n-a mai suportat, asa ca ingenuncheam din ce in ce mai des in zapada si incercam, printre lacrimi, sa vomez un stomac gol, kestie care provoaca o stare distrugatoare insotita de niste dureri atroce. Tot ce a urmat pentru urmatoarele 8 ore s-a derulat ca un fel de vis-cosmar, din pacate, nu am savurat nimic, nu prea m-am bucurat de nimic, vedeam numai alb si simteam numai rau, la un moment dat ghidul mi-a luat rucsacelul, l-am rugat sa-mi faca o fotografie si cu “anca in mizerie” si coborarea a fost infernala. Ma desparteau 300 de m de varf, era ca si cum “atingi fericirea cu mana” si totul se invaluie in ceata. Sunt o norocoasa pentru faptul ca fericirea nu = cu destinatia, ci cu drumul parcurs, dar sa te afli la 5.700 m si sa vezi totul in fata ta printr-o perdea de lacrimi, in genunchi, este o experienta aproape traumatizanta. Cu ceilalti din grup pierdusem legatura de mult, erau deja sus si faceau poze, din spatele meu se mai tarau niste asiatici obositi.

Am trecut peste revelatia de a vedea intreaga maretie a vulcanului ca in transa, eram atat de epuizata si sfarsita de raul din interior, ca nu-mi mai pasa de nimic. Peste toata starea se adauga o somnolenta crunta, indescriptibila, m-am surprins facand pasi cu ochii inchisi ! Cred ca atunci s-a intamplat de ghidul mi-a luat rucsacelul, desi eu insistasem ca n-am nici o problema cu el, sa fii avut 5 kg in total? Nu mi-a mai pasat nici de poze, nici de faptul ca ajunsesem atat de sus, stiu doar ca imi era foarte rau si ma astepta o coborare lunga. Si mai stiu ca imi era infernal de cald, dar eram prea epuizata pentru a ma putea dezbraca.

Cand m-am aflat pentru intaia oara in viata la 6.000 m alt, stiu inca si acum ca am fost de-a dreptul invadata de trairi ce nu pot fi descrise si redate:

“Ma aflu la aproape sase km deasupra Pamantului, peste si sub marile de nori, intr-o lume unde cu adevarat se poate spune ca pandeste eternitatea. Aici fiind, in zorii zilei, ametita de epuizare, altitudine, dar si de maretia coplesitoare a unui rasarit de soare in culori ce nu pot fi surprinse si descrise, descopar ca aceasta lume atat de calma, atat de neteda, atat de neatinsa de rau, ce ne lasa din timp in timp impresia ca ar putea fi stapanita, cucerita de noi, aceasta lume are acum, in lumina inceputului de zi, o valoare ce depaseste sub toate dimensiunile puterea  mea de perceptie; este o lume concreta si abstacta, superba si periculoasa – sau poate dimpotriva! -, rece si calda, chematoare si infricosatoare, inalta si adanca, senina si neprevazuta. Dulcea ei chemare devine o capcana. Si imi imaginez aceasta imensa capcana alba, desfasurata aici, chiar sub picioarele mele: dedesubt domneste o tacere absoluta, o pace desavarsita. Ma aflu pe hotarul dintre toate paradoxurile, dintre real si ireal, dintre cunoscut si necunoscut, dintre dorinta de a cobora spre a trai si dorinta de a ramane aici si de a intelege ce inseamna de fapt eternitatea…. A fi aici, a fi in tinuturile Anzilor, este in sine, nu doar “bomboana din varful tortului”, este o stare de spirit ce nu se pierde odata cu terminarea calatoriei. (….) Muntii, acele varfuri care, atunci cand sufla vantul, isi desfac esarfele de zapada, cuprinse de lividitatea pe care o capata lucrurile inaintea furtunii, acea valtoare atat de aspra, care, daca trebuie suportata intr-o noapte, in timp ce te afli pe acest hotar dintre paradoxuri, te face sa te gandesti din nou la sensul vietii, la prezenta la aici, la insasi “filosofia” ta despre existenta pe care o percepi. Ce cauti aici? Ce cauta oamenii venind aici? Ce fel de om esti tu? Ce fel de oameni sunt cei care se aventureaza aici? Sau, de ce nu, ma intreb de ce nu mai este nici o prezenta feminina aici, acum?

Si, prinsa in aceasta capcana, intr-un amalgam de euforie, extaz si epuizare, ma dumiream, printre altele, ca un spectacol nu are sens decat privit prin prisma propriului eu, a propriei personalitati si abilitati de percepere si traire. Mai prozaic, se poate vorbi de un “tel” individual. Era telul meu sa ajung pe cel mai inalt vulcan activ din lume? Am devenit constienta de acest aspect al expeditiei abia ore mai tarziu, auzind comentariile unora dintre baieti. As fi simtit cu siguranta o oarecare tristete daca nu as fi ajuns sus, sa privesc spre interiorul craterului, dar m-as ura pe mine daca raspunsul la o asemenea intrebare mi-ar fi afirmativ. Drumul in sine, precum si marsurile si ascensiunile anterioare, agitatia si orele de nesomn au conferit un sens divin acestei experiente in Anzi…. Si fericirea sufletului meu se pierde intr-o nesfarsita adoratie fata de eternitate…..”

Recunosc ca in Ecuador organizarea a fost alta si conditiile geografice si de infrastructura permit o alta desfasurare si ordonare a gandurilor, acolo, la finalul fiecarei zile aveam timp si spatiu de scris, de meditat, nu eram atat de obosita, expeditia a durat trei saptamani dar s-au combinat extremele intre ele, dormitul in cort, dormitul in ferme izolate dar super curate si primitoare, dormitul in hotel chiar (cand am facut tranzitia de la un vulcan la altul, aflati in zone distincte ale tarii). Ca urmare, impresiile de peste zi puteau fi exploatate din plin, avand posibilitatea de a le descrie cat de cat, in liniste, seara, pentru 1 sau 3 ore chiar.

Coborarea de pe Kilimanjaro – desi nu se punea problema vreunei dificultati tehnice, cum a fost cazul Anzilor sau cum este cazul Alpilor (crevasele lipseau cu desavarsire de pilda, cordelina si pioletul erau inutile) -  a fost extenuanta. A fost o lupta continua cu somnul. A fost un chin al stomacului. A fost un nou record personal al vointei. A fost o permanenta jena fata de mine si de ghidul care era in fata, caci inaintam atat de lent, de parca m-as fi indreptat spre esafod, nu spre cortul unde ma astepta hrana si somn. Confruntarea cu valul de caldura si cu soarele de-a dreptul inoportun de nemilos te facea sa iti doresti sa te dezbraci complet, tot corpul se tara in virtutea inertiei.

Coborarea, desi “infernala”, cum o defineam mai sus, a fost de-a dreptul majestuoasa in toata profunzimea termenului. Prin ce? Prin oboseala, prin ceea ce simti acolo sus, prin peisajul in care toata fiinta ta se scufunda.

Fata de cele doua coborari din Ecuador, de la peste 6.00o de metri, coborarea de pe Kilimanjaro a fost mai pestrita prin numarul mare de temerari aflati pe traseu, chestie care mie personal imi creeaza un oarecare disconfort. Este o mare diferenta intre a escalada si cobora un munte inalt pe langa alti max. 15-20 de oameni, si a avea in jurul tau pe putin 100 de turisti, vorbind tot felul de limbi si avand tot felul de manifestari.  Desi nu sunt un vanator de recorduri, ceea ce fac in prezenta atator amatori, scade mult din importanta pe care o acord propriei mele realizari, pentru ca fiecare individ doreste la un moment dat sa devina “mai“ unic decat ceilalti, facand ceva ce foarte putini reusesc.

Desi imi era foarte rau, imperiul alb dimprejurul meu si faptul ca ma aflam pe continentul negru, sunt imagini vizuale si mentale care se digera in timp pe termen lung. Scriu si parca ieri am coborat de-acolo si dorinta de a fi din nou acolo ma copleseste, aici, in banalitatea apartamentului meu citadin european. Prin faptul ca epuizarea a fost covarsitoare totul se estompleaza, inclusiv abilitatea de a descrie en detail drumul de intoarcere, lupta cu somnul, dorinta de a muri acolo sus, intr-una din cele mai fericite variante pe care si-o poate dori un alpinist modest.

 In poza eram pe jumatate adormita, pe undeva pe la 5.700 m alt. Si stiu foarte exact, ca oricat de nostim pare, nu era deloc asa, chiar daca afara stralucea soarele si totul era luminos. Eram ataaaat de departe de … odihna si mancare (!!!) Cu mancarea s-a rezolvat cam in 7 ore, dar cu somnul abia seara, caci ghidul uitase sa ne spuna (ups!) ca nu vom innopta in tabara de baza, ci vom mai fi nevoiti ca dupa cele 14 ore ascensiune, sa mai mergem inca vreo 4 (!)

Portiunea cu soare s-a terminat brusc, la fel cum si intrasem in ea. In decurs de vreo 10 ore trecusem prin toate anotimpurile si fazele unei zile si nopti: adica pornim pe intuneric, calm in jur, apoi rasare soarele, totul este inundat de caldura si prea multa lumina ~ periculoasa reflectie a razelor asupra desertului alb de zapada ~, iti vine sa ramai in costum de baie, apoi reintri in zona de lapovita, vant, ploaie si frig ….. si ai pretentia ca organismul tau sa fie saltaretz si voios (?!)

Am ajuns jos si m-am bagat direct in cort, mi-am facut o fotografie si am zacut cred ca vreo doua ore, aproape inerta.

Habar nu am ce au facut ceilalti, dar mai mult ca sigur erau in aceeasi stare ca si mine, daca nu cumva mai rau. Pe la doua era mancarea gata, am mancat putin si ne-am umplut toti de stupoare cand ni s-a spus ca trebuie sa continuam coborarea pentru inca patru ore, pentru ca “nu e indicat sa dormi la inalta altitudine” ~ ceea ce nu era real, mi-aduc foarte bine aminte ca in Ecuador am dormit 3 nopti la rand la peste 4.500 m alt. Rationamentul este de fapt altul (parerea mea):

Kilimanjaro este o destinatie lejera si foarte de circulata. Incepand cu ora 16 in mod normal incepea sa apara urmatorul val de turisti care, ca si noi, achitasera taxele de parc pentru un total de 6 zile. Orice zi in plus costa. Totul era gandit pe banda ...... Ca urmare, platoul trebuia golit de cei care facusera ascensiunea, astfel incat sa aiba loc urmatorii. Un mecanism extrem de simplu. Ora 16 era limita de intarziere cand noi trebuia sa ne luam calabalacul si sa pornim in jos pe Mweka Route.

Mai mult taraindu-ne si cu unele discutii din cauza lui Martin si a tatalui sau, care nu mai vroiau sa faca nici un pas in ziua aceea, a trebuit totusi sa pornim la drum. Se ajunsese la un compromis, astfel incat sa nu mai fie nevoie sa parcurgem cele patru ore, ci doar doua, existand posibilitatea sa parcam la jumatatea drumului, la 3.797 m. La nivel psihologic, cele doua ore care ne asteptau ni se pareau mai chinuitoare decat cele 12 care le aveam in spatele nostru!

urmarea, ieșirea spre urban, click here