BIKING – Ploiești-Urlați, caniculă și potop, câini și melci codobelci

O plimbare reușită de doar 90 de km per total. Un grup de 11 inși, foarte voios și vorbăreț, nivel majoritar omogen (ca și viteză de deplasare).

Am aflat de ieșire vineri seara, exact după ce mă înscrisesem să merg sâmbătă pe traseul de recunoaștere din Parcul Natural Comana, unde se va desfășura pe 28 mai un concurs mtb http://www.teamexpert.ro/comp.bikefest.html.

Venisem de la bazin și mă întrebam dacă chiar ar fi nimerit ca a doua zi să îmi urnesc din nou oasele. Mă năpădiseră niște dureri insistente de fibre și oscioare de n-ai idee! Habar nu am cum e posibil, că de 3 zile mă fac că le ignor și ele tot nu mă lasă. I-am spus Iulianei că 90% vin și eu, depinde de cum decurge noaptea. Dacă nu sunt în gară la 08:10, înseamnă că nu vin.

Am dormit pe segmente de drum, ca să zic așa. Cea mai mică mișcare a corpului mă trezea și trebuia să mă ajut să o execut. Totuși, la 06:15 eram în picioare și mă pregăteam de ducă. La 07:30 mi-am luat bikla și am pornit spre Gara de Nord. Ca de obicei, am ajuns mai devreme. Era 07:50 și făcusem unsprezece km. Am mai aburit timpul pe Calea Griviței și străduțele laterale. Cald, soare afara, trafic minim, chiar plăcut în București.

Pe la 8:30 eram toți adunați. Știam că avem un tren rapid la 08:45, dotat cu vagon pentru biciclete, conform informațiilor de pe site-ul SNCFR. La casa de bilete am aflat că trenul nu are vagon de biciclete și că de fapt nici nu circulă! OK, următorul era un accelerat la ora 09:00, tot fără vagon de biciclete. Cică achităm la conductor. Cât? Nu se știe. 

Biletele ne-au costat 33,60 RON, dus-întors, cu reducere de 10%. Reducerile de grup nu se aplică decât în urma unei proceduri birocratice pe care nu dorești nici măcar să o afli, că te enervezi. Adică uite domne grupu, de ce nu pot beneficia de reducere, că tot ai trenul gol și nu stric rezervarea nimănui! N-are rost, doar trăim în Țara Nebunilor.

Am vrut să aflu informații despre un tren București – Oradea din data de 16 iunie. Mă interesa cum este cu bicicleta în tren, la ce oră, cât costă. Ghici-ciupercă, că nu am putut primi nici una dintre informații, computerul nu afișa. Cică am întrebat prea devreme. WTF??? Să mai vin eu la ghișeu așa, peste 1-2 săptămâni, să mai întreb. Băga-mi-aș toate înjurăturile din galantar în primitivismul acestei țări europene!

Dar să nu ne stricăm ziua, că e păcat.

Trenul nostru de ora nouă era gol. 2 călători / etaj / vagon. Deci nu deranjam pe nimeni cu cele 11 corpuri + 11 biciclete. Totuși am avut parte de îndelungate discuții cu conductorul, un domn foarte diplomat de altfel. Care nu cerea, dar nici nu ar fi spus ”Nu, Doamne ferește!” A stat mult cu noi la taclale și am auzit de mai multe ori sintagma: ”Dacă eu acum aș vrea să complic lucrurile și să aplic legea ....”. Sincer, din toată dizertația nu am înțeles dacă eram obligați legal să achităm ceva pentru biciclete sau nu, cât anume, pe ce criterii etc. Cică legea nu e clară. Sau e clară, că cică se admite bagaj de max. 30 kg, nevoluminos. Bicicleta cică trebuie să fie demontabilă. Dar nu demontată (!) Deci pliabilă sau pliată? Oricum, noi am scos roata din față, viermuiam toți acolo de mai mare râsu.

În Ploiești am ajuns pe la 10. Era frumos, soare, cald. Am pornit toți direct spre Bucov. Acum, nu știu de ce băieții au preferat asfaltul până în Urlați (20 km), cred că o parte puteam face prin Pădurea Bucov. Dar nu știu sigur și nu cunosc decât vag zona. Dacă o luam pe drumul vinului cred că ajungeam în Urlați pe un traseu mai frumos. O să întreb, să știu dat-aviatoare.

Ideea fusese că în Urlați se desfășura un concurs http://cupa.emmeduesport.ro/ și unii se gândeau că poate vin mâine la cursa de teren. Intenția era să facem o recunoaștere a traseului, dar nu se făcuse un plan concret, nu existau informații, nimic.

Primii kilometri, după cei 22 de la gară Ploiești Sud până în Urlați, au urcat virtiginos, o parte pe asfalt, apoi pe forestier. Nu am ținut cont câți. Caniculă. Sprayul de protecție solară cu 50+ a fost o prezență excelentă la purtător și fetele am beneficiat de el, ne-a ferit de arsuri.

Să fi fost ora unu când canicula aceea dementă s-a transformat într-o ploaie incendiară și noi tocmai ce străbăteam pădurea și căutam traseul. Și s-a dezlănțuit ploaia și în câteva minute toate drumurile devenise o mare năclăială. Automat ne-am gândit cu toții la ”Bătălia de la Mocirloasa”, adică la ”Prima Evadare” ediția a III-a, din 8 mai!! Nămol d-ăla de se face lut din el, câh! Nu sunt deloc fan de băi de noroi, dar se mai întâmplă și d-astea.Nu mai descriu ce se întâmplă, căci aproape toată lumea știe deja cu ce și cum ”se papă” o astfel de incursiune în natura udă.Când am dat din nou de asfalt, ni se părea incredibil. Rămâneau cocoloașele mari de pământ precum baligile în urma roților noastre. Ploaia părea că se domolise și am intrat în curtea unui magazin sătesc (chiar nu știu acum denumirea, ceva de genul Iordăcheanu sau chiar mai înainte, satul Mocești sau Țărculești. Nu am dat atenție). Barul era închis, deschidea abia la ora 19. Vaaai, ce dezamgire!

Dar lângă bar era totuși un magazin. Eram parțial uzi de la ploaie, majoritar jegoși, dar cu o voie bună infinită. Era 14:15 și la vreo 5 minute după ce ne oprisem aici, monopolizând tot spațiul exterior cu bicicletele noastre super jegoase a reînceput ploaia. Și ce ploaie!!! Două ore am stat sub o umbrelă d-aia imensă de grădină, precum lilieci adunați ca boabele de strugure pe ciorchine. Fiecare cu ce-a avut de ronțăit. S-a aciuit și un cățel maidanez negru, cu picioare scurte, cu un picior din față umflat rău, deformat. Dar cuminte. 

M-a durut sufletul când l-am văzut cum a găsit în punga noastră de gunoi, pusă la baza umbrelei, un șervețel provenind probabil de la un sandwich cu carne. Sub ochii noștrii a devorat cu calm și fermitate șervețelul, pur și simplu l-a mâncat! Eu una nu mai văzusem animal să îngurgiteze hârtie la propriu, eram năucă.  Una dintre fete, Nicole, s-a dus în magazin și a cumpărat o pâine și o cutie mică de pateu de ficat. Din păcate, la cățelul flămând a ajuns doar un sfert din pâinea respectivă și doar o linguriță din conținutul cutie cu pateu, restul fiind consumat de unul dintre băieți. Doar că Nicole a mai cumpărat două pâini și per total în burta amărâtului de câine s-au îngrămădit bucățile a cel puțin o pâine jumătate. Cine știe de când nu mai mâncase ..................

Cele două ore au trecut în mod plăcut, ne uitam cum răpăiala ploii ne curăța bicicletele și unii le-am întors pe ambele părți.

Glume la greu, râs în hohote, urmăriri și ședințe foto cu un melc călător care ba pe gard, ba pe cască, ba pe rucsac, în cele din urmă a fost lăsat la vatră, undeva în iarbă. Un melc mic și frumos, cu niște antene super lungi. Am făcut haz pe seama lui de ni s-au bulbucat ochii!!

Am pornit spre Ploiești la 16:10, ar fi trebuit să fim în gară la ora 18, ca să prindem trenul de 18:15 spre București. Aveam 27 de km de parcurs pe ploaie. Iordăcheanu, Plavia de Sus, Urlați, Albești-Paleologu, Chițorani, Ploiești.

Am ajuns pe soare în Ploiești, ne-am regrupat, la gară intram la 18:10 cred. Brusc precum o frână în caz de urgență s-a decis să luăm următorul tren, la 20:55, așa că ne-am aciuit undeva la o terasă pe dreapta, aproape de gară. Era cald, ne puteam schimba cu ce aveam pe la noi (tricou sau șosete uscate măcar).

Masă veselă, evident, Dragoș a făcut cinste cu băuturile (mâine fiind ziua lui, la mulți ani!!). Am făcut haz și de mucegaiul de pe pâine.  Desigur că ni s-a înlocuit pâinea, dar imaginea mucegaiului ne va urmări toată viața :-)).

Eu am luat o salată cu ton și am fost mulțumită, în rest, se pare că mâncarea nu prea a fost de calitate. Dar berea mea Stejar Strong de 7 grade :-)) a fost minunată! Eu am băut și șoarecul s-a amețit, după cum se vede, nu? :-))

Trenul de retur era și el gol. Și aici ceva discuții cu conductorul. Acesta a zis că trebuie să demontăm bicicletele. Unul din băieți vroia să vocifereze, dar am zis: ”hai măi, lasă, le demontăm roțile și asta e!” – că acolo unde legea e ambiguă, preferi să rezolvi lucrurile cât mai soft posibil, nu? Conductorul zice: ”Da? Le demontați? Să vă văd eu dacă apucați să le demontați până apucăm să ajungem la București!” Adică a vrut să se dea rău omu! Al dracului! Mesajul era de fapt: ”La lege scrie că aveți voie cu biciclete, dacă sunt demontate. Dacă nu, amendă!”
Dar când m-a văzut că incit oamenii la ordine, adică haideți măi să le demontăm, a trecut pe lângă noi și a zis: ”Lăsați, nu e nevoie, merge și-așa acum!” Omul a dat de la el. S-a prins că nu dăm șpagă, trenul era gol, nu deranjam pe nimeni, deci a fost de gașcă până la urmă. Să trăiești!

Și cam atât pe ziua de azi. Caniculă, pană pe spate (la mine), ploaie, noroaie, cățel, melc, râs la greu și traseu lejer, majoritar pe asfalt. E clar că mâine nu merge nimeni să se mocirlească la concurs. De fapt nu a rămas nimeni peste noapte, așa cum se vehicula vorba la început. Eu sunt în sesiune, oricum nu aveam timp de pierdut. Dar a fost o zi pe cinste!

MTB si nu prea_Ploiesti imprejurimi

”Buna Anka,  

De când colțul ierbii crapă / ies murgii de se adapă / pedalând peste coclauri / de parcă ar fi balauri. / Bunăoară la Ploiești / peste două zile-n drum / dăm o tură peste dealuri / și-o să fim, sperăm, duium./ De aceea te invit / să-ți scoți murgul la plimbare / i-o plăcea și lui călare / să te ducă, negreșit./ E duminică și soare / primăvară și plăcut./

Ar fi prea frumos, tu, oare, / ca să vii cu noi la drum? / Pe la ceasurile zece / om pleca chiar din oraș / Spre traseul ce-om petrece / pedalând cu mult curaj. / Știu că ești din București / știu că mergi și singură / și noi suntem din Ploiești / și te invităm la tură. / onorează-ne și vino / am văzut că-ți place-n noapte / chiar dacă este lumină / te vor încânta cu șoapte / dealuri, văi și drumuri aspre / nici căldură, dar nici frig / asta-i a biciclitului zestre / om găsi noi și-un covrig./ Și pe Diddl Mouse puiuțul / să-l aduci la acțiune / Să îi mulțumim drăguțul / c-a avut grijă de tine. / Poate ai altă poveste / poate ți-ai făcut alt plan / De-i așa, dă-ne de veste / ne-om vedea noi peste an. / Că sunt zile multe dară / însă acum e prima dată / Când în rime azi invit / chiar din București o fată. / Spune-mi dar ce hotărăști / și-om vedea ce-i de făcut / Unde-s roți, pedale, lanțuri / nimic nu-i de netrecut. :-)”

 Sincer scriind, de aici a pornit deplasarea mea de duminică, cu personalul de 06:26, către Ploiești Vest. Eu, bicicleta, rucsacul și, evident, Diddl Mouse.

 Nefiind sigură de informațiile de pe site-ul CFR-lui, sâmbătă m-am dus direct la Gara de Nord, să văd cum este cu accesul bicicletei în tren. Am renunțat prin 2004 să mai folosesc trenurile românești, nivelul meu de saturație și scârbă vis-a-vis de mizeria din aceste cutii de fier, care te duc dintr-un loc în altul, vis-a-vis de totala lipsă de educație a unor ocupanți care sparg semințe și lasă covoare de coji chiar în compartimentul unde ocupă locul etc., atingând apogeul de insuportabilitate. Au fost niște ani când am suferit, pentru că renunțam implicit la deplasările montane de week-end. Dar, trăim într-o țară care te obligă să renunți la ea!! Așa cum am renunțat total, de 2 ani, la Vama Veche, printre altele. Cam așa se renunță, treptat, la ”țara ta”. Dar să nu divagăm acum.

 Am stat cam jumătate de oră. Doamna de la ghișeu a fost extrem de amabilă și mi-a căutat tot felul de variante. I-am spus foarte clar: ”Doamnă, eu nu merg cu nașul, vă rog. De aceea am venit azi aici, să aflu la ce ore și în ce trenuri pot circula cu bicicleta fără să am discuții inutile prin tren.” A înțeles și a căutat trenurile potrivite, a dat cel puțin șase telefoane, întrebând. Până la urmă, a ieșit. Personalul de 06:26 din Gara de Nord cu întoarcere la 20:09 din Ploiești Vest.

Biletul m-a costat 11,20 RON, cu retur open. Dacă cumva vroiam să iau un tren mai devreme la retur, o puteam face, ceea ce era o variantă ideală.

 Duminică dimineață, după mai puțin de trei ore de somn, m-am trezit. La 05:50 porneam, bine îmbrăcată, pedalând, spre Gara de Nord, 8 km. Am fost plăcut impresionată de condițiile trenului personal, un alt univers față de acum șapte ani. Ultimele două vagoane ale trenului au spațiu special amenajat pentru bicicliști și nu am avut nici o problemă, fiind și singura în dimineața aceea. Am avut parte de un răsărit foarte pitoresc și de o bună lectură din ”Tibetul secret” (fascinantă carte).

La 07:40 coboram în Ploiești Vest și Mihai mă aștepta. M-am oprit la ghișeul de informații, să aflu ce trenuri există, mai devreme de ora opt, în care aș putea călători cu bicicleta. Doamna, amabilă, a căutat și ea informații într-un caiet școlar cu tot felul de notițe (! nu vreți să comentez asta, nu-i așa? Știam eu!). Apoi a dat și vreo două telefoane. Era clar că întrebarea mea depășea nivelul de informații al angajatului CFR, dar până la urmă am obținut niște informații.

 Împreună cu Mihai am omorât cumva timpul până la ora zece, când era adunarea din fața Primăriei. Eram prima oară în Ploiești și primul impact a fost pozitiv. Al doilea impact, de după tura peste dealuri, a fost și mai pozitiv. Pare un oraș mai demn de trăit în el decât Bucureștiul. Are spațiu încă liber, unde se poate respira. În București mi-e groază să ies din casă, acolo parcă te cheamă afară. Parcul Bucov, Constantin Istrate – cu podul acela care în mod inexplicabil nu a fost încă măcelărit de hoții de lemne și fier, căci lacul care era odinioară acolo este acum un fel de stepă  adâncită, părăsită, năpădită de vegetație și tot felul de movile de pământ și pietriș.*

A fost o tură scurtă. Oamenii s-au adunat frumos în fața primăriei, îi vedeam răsărind dinspre toate direcțiile, majoritatea foarte tineri. A fost și o familie, și vreo doi copilași, vreo doi oameni cu BMX-uri chiar, un băiat cu o cursieră. Am pornit în cârd spre Bucov, sunt vreo 4-5 km cred. Acolo a mai avut loc o regrupare și împărțirea pe grupuri. Cei cu copiii, au rămas să se dea prin pădure, spațiul pare un teritoriu interesant de descoperit și cred că oferă ceva mai mult decât ce oferă Herăstrăul. Restul ne-am îndreptat spre Seci, de acolo urcând, pe asfalt, dealul printre podgoria frumos terasată. De jos privind, pare destul de greu de urcat, dar dacă te pui la pedalat, e chiar ușurel. Comparativ, dealul din Câmpina spre Secăria e mult mai abrupt și are curbele mult mai strânse. Deci am coborât doar de două ori, pentru a face câteva fotografii. 

La Seci ne-am oprit din nou, așteptându-i pe toți, ocazie bună pentru un sandwich din rucsac sau o banană din buzunar. Era cald, liniște, puține mașini. Am luat-o apoi mai departe pe ”Drumul vinului”, tot pe asfalt. Tot așteptam off- road, dar nu venea nimic. Bine, eu mă împac bine cu asfaltul și la ce frică am prins de căzături, așa, în general, off-road-ul parcă nu prea mă mai pasionează (deși ultimul accident a fost pe asfalt!).

Din Boldești-Scăeni, unde am poposit iar vreo 10 minute - și unde doi dintre băieți s-au luat la gâlceavă din nu știu ce și la un moment dau erau exact ca doi cocoși .... am pierdut o poză bună, că erau înalți și și-au apropiat capetele, adică căștile ..... mi s-a părut amuzant, deși ei erau foarte nervoși. Păcat! -, a urmat o coborâre pe off-road. Aici am rămas ultima, cu chiu cu vai l-am depășit pe băiatul care pedala pe cursieră în mod grațios! Deci, dacă pe o coborâre atât de domestică, mi-a fost frică să dau drumul la frâne .... e cam nașpa!

Tura în sine a fost foarte scurtă și per total ne-a luat două ore jumate. S-a mers aproape în ritm de concurs, dar ne regăseam la regrupări. Mi-a plăcut, e o tură foarte bună de antrenament. Dacă faci zilnic cel puțin o tură de-asta și în week-end o repeți de vreo 5 ori/zi, ești super pregătit pentru un concurs de amatori (că de profesioniști off-road tot nu avem. Toate concursurile sunt declarate a fi la nivel amator, dar din start știi cine va sui pe podium și la ce nivel se dă lupta pentru primele locuri. Băieții vin la concursurile astea ca la un banal antrenament de fapt. Datorită lor, nici nu mai există concursuri dedicate amatorilor, e totul la grămadă, în general.). Asta în cazul în care ai ceva pretenții personale de la participarea ta la un concurs, evident.

 *Povestea parcului Constantin Istrate din Ploiești, așa cum mi-a relatat-o Mihai, este, din păcate, specifică plaiurilor mioritice. Parcul aparținuse orașului Ploiești. Apoi, după 1990, a fost retrocedat proprietarului de drept, care și-l revocase în instanță. După ce l-a obținut, proprietarul ..... l-a cedat unei primării mult mai mici, se pare că celei din Bucov. 

L-a donat, pur și simplu. Noul proprietar, instituție de stat, nu a găsit fonduri pentru menținerea infrastructurii parcului, de investiții nici nu mai poate fi vorba. Ca urmare, parcul este lăsat în paragină. Lacul de agrement a devenit un maidan, leagănele sunt ruginite și nefuncționale, mai vin oameni la plimbare și grătăriști. Chiar am avut un fel de deja vue când am intrat în parc și zărind la 100 de m în față fum, mult fum. Parcă revedeam fumul provenit de la incinerarea cadavrelor la Pashupatinath, în Kathmandu. ”Ce fac acolo? Ard cadavre?” - asta a fost reacția spontană. Oamenii frigeau mici în spațiul public, atât. Comparați și voi (https://picasaweb.google.com/anca.berger/PashupatinahBauddhanath#)

 Personalul de 16:49 din Ploiești Sud nu avea vagoane pentru bicicliști, dar există un spațiu unde încap 2 biciclete foarte bine, nederanjând pe nimeni. Așa că am călătorit foarte decent spre București Basarab. Când am coborât din tren, roata din față era cârpă, nu mai avea pic de aer în ea. Nașpaaaa, mă și vedeam prin metrou cu ea. Am umflat totuși roata și am încercat să văd în cât timp pierde aer. Culmea este că am ajuns cu bine acasă, cei 10 km făcuți nu au avut surprize.

 O să văd mâine ce se întâmplă, să desfac roata și să verific camera.

Merci, Mihai, pentru amuzanta invitație, pentru că m-ai așteptat la gară și m-ai ajutat și la plecare.


Tura de duminică, 13 martie 2011