când ne supărăm pe noi ....

..... e ca și cum ne otrăvim.

Și când ne otrăvim, îi otrăvim și pe ceilalți.

   Ultimele zile m-au scos din universul actual. M-au purtat la propriu prin toți cei 48 de ani jumate pe Pământ, atâta cât îmi aduc aminte din ei. M-au vârât în povestea copilăriei mamei mele, în povestea de dragoste dintre părinții mei, în povestea propriei mele copilării și în frânturile de adolescență pe care nu am reușit să le acopăr cu praful anilor scurși ..... M-au lăsat să plutesc prin toate țările prin care am zburat și să vorbesc mental cu toți oamenii care au însemnat ceva în viața mea. M-au făcut să plâng sufletește că oamenii care m-au marcat pozitiv nu mai există și nu-i mai pot găsi, nu le mai pot vorbi, nu-i mai pot simți, nu le mai pot povesti. 

Mi-aduc aminte de tați și de mame care - oricât de sinistru poate suna - m-au făcut să mă simt ”mai copilul lor” decât a reușit propria mea mamă să o facă. 

Mi-aduc aminte de prima dragoste, de prima relație, de cea mai intensă dragoste, de cea mai lungă relație și de toți nepotriviții din viața mea de fată și de femeie. 

Mă uit înapoi cu ambigue sentimente și cu un singur resentiment. Despre care nu voi scrie, căci ar fi prea intim. 

Mi-aduc aminte de nume și scene, de gesturi și vorbe. De iluzii, de bucurii și dezamăgiri.

Dar, printre toate nebuniile, în afară de el - cu G. mare -, mi-aduc aminte de călătoriile visate, dorite, nedorite, împlinite și neîmplinite.

Mă uit înapoi cu nostalgie de parcă aș fi pe patul de moarte.

Mă uit înapoi și privesc înainte, chiar dacă mă simt fizic ruinată, mental obosită, grasă și oarecum pierdută într-o fază neclară a vieții de adult.

Mă uit la mine zilele astea și încerc să îmi dau seama cât de lung sau de scurt mai este drumul spre mine .... și habar nu am.

2016 este un an de multă muncă și de decizii importante.

Dacă 2016 nu-și va lua revanșa pentru 2015 ... 

 ***

Am fost azi în clădirea Rectoratului. Să ridic o adeverință cerșită cu mult tămbălău de la facultate. Și da, mi se pare de prost gust să-mi iei 50 de lei pe propria situație școlară, în condițiile în care în trei ani de studiu profesorii nu trec notele în carnete și secretariatul nu-ți dă propriile medii anuale!! Incredibil, până unde se poate merge ....

   Nu a fost o reîntâlnire cutremurătoare, dar a fost totuși ceva ..... 

   După aproape 26 de ani am reintrat în enorma clădire din marmură unde timp de patru ani am suferit de frig și supunere la tăcere. Era spațiul în care simțeam că gândurile ne sunt  spionate. Lucram cu 7-8 pulovere de lână, căciulă, mănuși din lână. Era un templu al frigului, mai ales iarna. Aveam noi un reșou în birou, dar nu aveam voie să-l băgăm în priză!! Ani cinici de dictatură comunistă. Clădirea unde am trăit pe pielea mea tacticile de interogare securistă.

   M-am dus să văd grupul sanitar ..... ne țineam pe noi toată ziua, căci gândul să ne ducem la toaleta înghețată ne cutremura și mai tare. 

   M-am scurs pe lângă pereții culoarelor largi, acum încălzile de culoare și căldură. Incredibil ..... clădirea Rectoratului Universității din București poate fi încălzită, astfel încât să poți lucra în condiții umane ..... wow, ce revelație!

   M-am dus la intrare în locul unde semnam condica de luni până sâmbătă, la ora 7:30. 

Dacă întârziam, condica dispărea, era luată de secretarul șef al Universității și ziua de lucru era tăiată. Fără discuții, fără negocieri. Eram .... doar o adolescentă când am început acolo. Testul de angajare l-am dat de ziua mea, împlineam 19 ani, 10 septembrie 1986.

La 1 octombrie era prima zi de muncă. 

   Am pus piciorul pe trepte pentru a urca la ultimul etaj. Acolo există o încăpere mai mult lungă decât lată, să aibă poate 3-4 m lungime. Acolo am fost izolată de securitate atunci când ”nu am fost cuminte” ..... Ochii mi se prelingeau precum o umbră în noapte prin cimitir de-a lungul treptelor .... dar picioarele nu m-au dus în sus. Am întors spatele și am ieșit ușor, fără resentimente, din clădirea unde .... nici eu nu mai știu ce anume. ”Clădirea unde” și-atât. Cu bune și cu rele. 

   M-am oprit puțin în parcul Operei Române. Frumos amenajat. Pe o bancă, un om sărman și mizer, își analiza piciorul gol. Se descălțase și-și curăța tălpile și spațiile dintre degete ..... un alt nivel al scobitului în nas.

   Parcul ..... dacă asta se numește îngrijit înseamnă că valorile mele nu se (mai) potrivesc ..... de parcă s-ar fi potrivit vreodată.

   În rest, mizeria de neuitat a Bucureștiului, această cloacă distrusă de indolență și lipsă de politici benefice. Fonduri pentru orașul ăsta s-ar fi găsit în ultimii 25 de ani. Așa cum și fonduri și susținere pentru țara asta au existat, în primii anii din epoca post-comunistă s-au pompat milioane și tone de materiale dinspre mai toate țările ... totul era dăruit, era gratuit, era din suflet ..... mii de francezi, germani, belgieni, olandezi, austrieci s-a mobilizat, s-au deranjat, s-au deplasat, au cheltuit pentru a ajuta oamenii din România ...... Și?! Și-atât.
Banii și fondurile .... au intrat în buzunarele private ale lui X și 0 .... acum nu poți să admiri decât linii trase ...... adică aceeași dragoste pentru mizerie și delăsare dureroasă. Peste tot mizerie, improvizații, un sentiment de delăsare, stricăciune, distrugere. O nație care nu pricepe că ”țara ta e casa ta” și în casa ta  
nu te piși în sufragerie, 
nu flegmezi pe masă, 
nu te culci cu bocancii în pat și 
nu aduni praful sub preș. 
Nu există educație pentru spațiu public. La nici un nivel. Nici de sistem, nici de individ.

    Metroul .... intrarea la metroul la Eroilor nu diferă cu nimic față de intrarea de acum 25 de ani. Aceeași lipsă de lumină .... loc propice să-ți rupi gâtul sau să fii tâlhărit în tihnă.

   Nostalgia legată de acest oraș e stricată de mizeria în care a fost adus ........

   A fost o zi în care nu m-am supărat pe mine pentru faptul că mă supăr văzând toate astea .....

   Și a mai fost o zi în care am avut revelația serviciilor Poștei Române ..... m-am cărat 10 minute pe jos cu un pachet de 16,5 kg cu destinația Baia-Mare, am stat la coadă 30 de minute, am pus pachetul pe cântar și mi s-a spus că Poșta Română nu transportă pachete mai grele de 15 kg.

”Dacă aici nu, atunci unde îl pot preda ca să ajungă la Baia-Mare?”

Funcționara a dat din umeri .... ”Nu știu ...”.

Bun. Bine. Foarte bine ...... Excelent!!!!

   Și a mai fost ziua în care .....

M-am dus la secția de poliție să-mi scot cazierul. Preventiv, nu se știe cum am nevoie de el și cred că e ultima ”ocazie” să-l mai primesc de-aici. 
Nicăieri nu se găsea formularul pe care trebuie să-l completezi în calitate de solicitant. Întreb pe un tânăr din coadă. ”Trebuie să-l cereți la ghișeu.” Cer, primesc, mulțumesc. 

Mai vine un solicitant. Povestea se repetă.

Și încă unul. Aceeași poveste. 

Până mi-a sosit mie rândul să tot fi venit 7 alți solicitanți, deci tot atâtea cereri.

Ajung, urmăresc distrată scena de ”Vă rog să-mi dați și mie ....” vs. ”Poftim!” și nu mă pot abține să nu-i spun tinerei funcționare care dădea dovadă de o răbdare de fier: ”De ce nu lăsați mai multe exemplare măcar aici pe ghișeu, dacă nu pe masă?”

”Nu las, pentru că dacă las, le strică, completează câte două-trei și nu avem. Trebuie să aducem bani de-acasă să le multiplicăm, nu avem destule!”
   Și a mai fost ziua în care nu m-am enervat pentru că Universitatea din București îmi cere 50 de lei pentru a-mi elibera situația MEA școlară, adică notele la toate materiile și mediile anuale. Asta pentru că pe parcursul a trei ani de studii, 95% dintre profesori nu trec notele în carnete și pentru că la final de an nu capeți nici o situație școlară și tu, deși plătești trei ani de zile bani mulți ca să studiezi, la final tot mai trebuie să-ți cumperi situația școlară, adică două pagini de hârtie ..... Absurd și imbecil, ca să nu spun că e hoție pe față!

România azi, 2 februarie 2016. Punct.

P.S.

”Hei, trage ușa și închide dracului lumina aia!!!”

P.S. 03.02., 08:30'
M-am dus din nou la poștă. Cu două pachete mai mici, de 6 și 7 kg. Tot pentru Baia-Mare. Acum știam regulile. De ieri. Al doilea pachet era sigilat cu bandă adezivă în proporție de 90%. Funcționarul poștal scrie pe pachet, la primire, niște date de expediție. Le scrie .... cu pixul!! Așa că ..... dacă primește un pachet ”înfoliat”, are o reală problemă. Că omul, săracu, n-are decât .... un pix!!
Dar io m-am dus pregătită, că-s o lady ...
Se uită domnița un pic strâmb la mine la al doilea pachet ..... avea o problemă. NU EU aveam o problemă, ci EA. Dar EU i-am rezolvat problema, că așa sunt io, client drăguț. 
Ea: ”Păi ce-ați făcut? Eu cum scriu pe pachet?!”
Eu: ”Ah, v-am adus un marker.” Și i-am dat elegant un permanent marker. Poți să scrii și pe beton că ăla!!
Ea: ”Mulțumesc.” și trase un zâmbet. Era surprinsă. Și fericită, cred eu :-) Eram al treilea client și ziua ei abia începea. Așteptasem la ușă 17 minute, că poșta nu mai deschide la 7:30, ci la 8:00 și nu mă updatasem cu informația asta, netoata de mine (!)
Da .... Poșta Română nu primește pachete mai grele de 15 kg și nu are în dotare decât pixuri.

P.S. 03.02.2016:
De când sunt din nou, el fugitivo, prin Țara București (-ului), am avut două-trei zile când mă gândeam că ce simplu ar fi să re-rămân pe plaiurile ex-mioritice .... dar mi-a trecut! Nu găsesc ceva destul de puternic să mă rețină aici. 

România azi, februarie, an de grație 2016

Back to Bucharest: ”N-aveți încredere în noi?!”
Back to Bucharest: la notar
Back to Bucharest: la o cofetărie
Back to Bucharest: la bloc  
Back to Buchaest: la Direcția Pașapoarte Pipera

Back to Bucharest: la Orange România
Back to Bucharest: Circa 21 de poliție, București
Back to Bucharest: la agenția imobiliară
Back to Bucharest: la administrația financiară sector 6
Back to Bucharest: la Emag și Apple Shop Bucharest 
Back to Bucharest: prin magazine la-ntâmplare

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș
Back to Bucharest: ”Doamnă, v-ați pierdut batista!” :-) 
Back to Bucharest: La notar. Alt notar - de data asta în buricul târgului (Bd. Magheru)
Back to Romania: comunicarea în familie, fază țeapănă de tot despre cum cumperi o casă fără să o vezi!! 

Back to Bucharest: la Orange

   Caut o soluție de internet fără restricții de nici un fel. Nu abonament, nu MB sau GB. Pur și simplu să mă pot conecta fără probleme la internet, de pe laptop, de-acasă.

   Primii pe care i-am întrebat au fost cei de la Vodafone. Ei oferă doar un contract pe minim 12 luni. 

   Cei de la Digi - aveam stick Digi de la o prietenă, doar că stick-ul lor nu e compatibil cu El Captain de pe Mac (!!) - nu oferă nici ei ceva să mi se potrivească.

   Intru la Orange la Piața Unirii, stau la rând 15 minute, ajung, spun domniței ce caut ... se uită la mine și îmi zice că ea e nouă, nu știe, să merg la colega. Mă uit în spate .... iar să stau la coadă? Domnița dă neputincioasă din umeri ....

   Așa că părăsesc locația.

   A doua zi ajung prin Crângași și intru tot la un Orange. Îi spun tipului ce caut și îmi arată un device la vreo 70 euro. Povestește el ce a învățat pe de rost și când îl întreb dacă device-ul e compatibil cu Mac .... se blochează. El nu garantează că se potrivește. Rămân surprinsă că nu știe și că nici nu se sinchisește să afle. Aflată deja într-o fază de intoleranță la lene și lipsă de interes din partea furnizorilor/vânzătorilor din ultimele 3 zile, părăsesc și eu tonul de ”client mieros” și când specialistul în vânzări îmi tot explică că el nu e IT-ist, să mă duc la Emag, că acolo găsesc răspunsuri d-astea .... mă uit bulversată la atitudinea lui și îi spun: ”Nici măcar nu vă afectează faptul că pierdeți un client și că dv nu știți practic ce anume vindeți! Aveți aici la birou acces nelimitat la internet ... eu nu am, că d-aia am intrat aici, să găsesc o soluție. Mă lăsați pe mine să intru puțin pe internet și să aflu răspunsul?!”

   Deja mi-era clar că nu voi cumpăra de la domnia sa, așa cum era clar că omul ar fi putut evita o situație de genul acesta printr-o cu totul altă abordare, mai pro-client, în loc să repete de mai multe ori niște detalii tehnice pe care le memorase, dar fără să înțeleagă foarte mult din ele.

   Și am plecat ..... oarecum amuzată. M-am dus la ”Vecinul Emag”, unde abordarea e total diferită. De acolo am și cumpărat un device asemănător de la TP-Link, după care am intrat la Vodafone, aflat la câțiva metri de Orange, pentru a cumpăra o cartelă prepay de 10 GB. Așa că am rezolvat și cu internetul așa cum îmi imaginam eu că se poate rezolva, dar foarte anevoios, m-a costat mai multe deplasări și două zile per total plus 75 euro.

Semnatul de alarmă pentru astfel de vânzători:

   Domnul de la Orange are un job. Plătit. Într-un magazinaș din București. S-ar putea să nu-l mai aibă în curând. Nu din cauza mea, ci din cauza lui oarecum. 

   El s-a postat într-o situație în care nu și-a asumat responsabilitatea pentru produsul pe care îl vindea, refuzând aprioric și varianta de a se interesa pe loc, să nu piardă clientul (nu că i-ar păsa!);

   Mi-a spus clar: ”Eu nu vreau să vă vând un produs care să nu vi se potrivească, căci nu-l mai pot primi înapoi.”

   Aha ..... și de aici ne îndreptăm spre comerțul on-line ..... este unul dintre secretele comerțului on-line. Dreptul de returnare. Bașca fără costuri, de cele mai multe ori. Și marja generoasă de timp în care poți returna produsul este un alt atu.

   Ca să nu mai spun că în mediul on-line segmentul de specialiști pe produsele comercializate se îmbunătățește uimitor (Amazon, Wiggle, Zalando etc.).

   Și așa mor magazinele din viața reală.

   Și așa dispar locurile de muncă.

   Și așa se îngroașă rândurile unei noi categorii sociale, a celor care stau lipiți de scaun pe la diverse companii on-line gigant, răspunzând întrebărilor și rezolvând retururi și reclamații. 

   Și se îngroașă și rândul șomerilor proveniți din rândul vânzătorilor și a celor care și-au făcut un business în viața reală.

   Tendința e clară, indiferent că ne place sau nu. Sunt un client on-line fidel de ceva ani, recunosc .... dar nostalgia pentru a ieși la cumpărături și a vorbi personal cu un consultant priceput mai există, mai ales pe anumite produse. 

   On-line-ul te fură și-ți golește contul ..... ăsta e un dezavantaj. În rest, sincer vorbind, momentan se poate vorbi doar despre avantaje pentru ambele părți. 

Clientul comandă cu un click și așteaptă livrarea la ușă. Ce vrei mai mult de-atât? După ani de cumpărături on-line ajungi la un nivel la care știi exact ce comanzi și ajungi să nu mai ai nici măcar retururi, căci tot ce cumperi ți se potrivește. Ceea ce e de bine pentru comerciant.

Da .....

Back to Bucharest: LA NOTAR

Luni, 18.01.2016

Nu că atunci când existam în România nu aș fi fost aproape permanent ”frapată” ….. dar am uitat oarecum în aproape doi ani cum e pe plaiurile mioritice și nu mai aveam în mine bulele alea de Champagne gata să explodeze în orice oră a zilei. Da, voi generaliza, dar toți cădem în păcatul ăsta și-mi asum riscul. Știam că ”trăiesc în România și asta-mi ocupă tot timpul” doare, dar uitasem cum e așa crunt, ca sarea pe rană deschisă. O să încerc să nu fiu rea, sarcastică și aproape perfectă, dar ziua de azi mi-a adus de aminte de ce România îți consumă tot timpul pe degeaba.

Prin episoade de genul ăsta înțelegi de ce poziții cheie din România sunt preluate de ..... nemți/sași, unguri ..... și de ce românii își doresc, în subconștient, acest lucru.

Back to Bucharest: LA NOTAR

În sfârșit, dau peste un birou notarial, ce ușurare. Credeam că nu mai ajung nicăieri întreagă azi, cu echilibristica pe valurile de gheață ce stăpânesc trotuarele din Militari. Eu ca io, dar să-I vezi pe bătrâni sau pe pițipoancele pe tocuri ori pe bunicii/părinții care au făcut greșeală să iasă cu copiii în cărucioare, la plimbare!

Micul birou notarial de la parterul unui bloc de pe Iuliu Maniu nu e aglomerat. Două părți contractuale ale unui contract de vânzare-cumpărare imobil se conversează, în rest nimeni. Deci am noroc, îmi zic.

Cald înăuntru. Bine, nici afară nu e ger, dar e frig, destul de frig încât zăpada turnată în ultimele două zile să nu se dea topită prea mult. Mi-aduc brusc aminte de un material scris prin 2010, despre pinguinii bucureșteni …. În 2009 vara renunțasem eu să mai circul cu mijloacele de transport în comun și devenisem Mitza Biciclista, zi de zi pe două roți către birou, 14 km. Așa că mă distram altfel și observam altfel orașul natal.
Revenind:

Situația nu s-a schimbat. Din păcate. Există în continuare o ceată de pinguini-șef care regizează întreaga bătaie de joc a contribuabilului român ….

Își dă jos haina, căciula, ia loc și se uită în jur. Din nou are impresia că vizionează un film ….

La recepție o tânără blondă voluptoasă. Dar …. Extrem de voluptoasă la bust. În rest, se pare că … blondă natural. Îmi vine și mie rândul după vreo zece minute, scot o procură completată cu toate datele, o dau tinerei blonde și îi spun doar atât:

”Doresc să întocmesc această procură, e completată, am copiile celor două persoane care urmează să fie împuternicite și aș dori să știu cât durează și cât costă.”

Pauză. Tânăra citește.

”Deci doriți o radiere de mașină.”

”Da.”

”Sigur, nici o problemă. Vă costă 60 de lei și durează cam 20 de minute până transcriem noi textul procurii pe formatul nostru.”

Pe biroul recepției se află două tipuri de cereri-formular către notar, le remarc și întreb: ”OK, e nevoie de altceva, să completez eu ceva, o cerere?”

”Nu.”

Foarte fein și eficient! – gândește creierul meu și acceptă răspunsul ca atare. Dacă duduia a zis nu, așa să fie. Și iau loc din nou, mă servesc cu apă și mă cufund în gânduri. Trec vreo 15 minute, vine duduia la mine și mă roagă să citesc documentul redactat de ea, ca nu cumva să fie greșeli. Îmi spune că a copiat textul, nimic mai mult.

OK …. Principiul celor patru ochi e întotdeauna bun, hai să o verificăm pe duduia, deși mă-ndoiesc că e jobul meu chestia asta.

Citesc, compar cu textul meu original și constat destul de multe ….. reformulări! Hm …. În principiu, conținutul și înțelesul au rămas, pe mine personal nu mă deranjează reformulările, deși verificarea îmi ia astfel mai mult timp – mă simt ca la școală, când corectam lucările de control ale elevilor la germană, doar că acum nu aveam pix roșu! -, constat o singură greșeală, un ”U” suplimentar la seria de șasiu a mașinii, în rest, totul OK.

Duduia face corectura și apoi îmi spune, întinzându-mi un formular de pe biroul recepției:

”Am să vă rog să completați aici cu toate datele această cerere.”

Mă uit tălâmb la ea și nu mă pot abține. Programez un zâmbet larg cât diametrul Planetei Marte și îi spun reverențios și ironic: ”Foarte tare faza asta! Stau aici de 20 de minute și nu fac nimic. Aș fi putut completa cererea asta de la bun început, nu?”

Cam atât despre calitatea prestărilor de servicii și despre înțelegerea termenului de eficiență.

Va urma cu alte episoade de genul:

Back to Bucharest: ”N-aveți încredere în noi?!”

Back to Bucharest: la Orange România
Back to Bucharest: Circa 21 de poliție, București
Back to Bucharest: la agenția imobiliară
Back to Buchaest: Poșta Română și alte picanterii
Back to Bucharest: la administrația financiară sector 6
Back to Bucharest: la Emag și Apple Shop Bucharest 
Back to Bucharest: prin magazine la-ntâmplare

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș
Back to Bucharest: ”Doamnă, v-ați pierdut batista!” :-) 
Back to Bucharest: La notar. Alt notar, de data asta în buricul târgului (Bd. Magheru)
Back to Romania: comunicarea în familie, fază țeapănă de tot despre cum cumperi o casă fără să o vezi!! 

 

E iarnă. Și culmea, ninge! Bucureștiul după doi ani

Știam că România este muza mea inepuizabilă :) atunci când nu am călătorii prin lume .... căci imaginea a tot ceea ce înseamnă detalii pe plaiurile mioritice are forța incredibilă de mă împinge la comentat. 

Mă aflu aici de 24 de ore și, deși nu mă regăsesc în tabloul de față, totuși mă uit în jur. Ca Alice în Țara Minunilor care se uită, de pe coperta cărții, în afara bordurilor ei :-) Deci să vedem ce mai are de povestit personajul meu într-o zi absolut banală de ianuarie bucureștean:

Căldura din apartament o usucă și o înnebunește, a dormit toată noaptea cu geamul deschis, în timp ce costurile lunare de întreținere sunt uriașe în lunile de iarnă. Fenomenul ăsta de aruncat practic banii pe fereastră îi seacă încă pe mulți bucureșteni cuplați la sistemul centralizat de energie. Și dacă fenomenul s-ar fi limitat pe parcursul deceniilor doar la nivel de individ .... dar din păcate nu, el e la nivel de societate. E plăcut să stai în maieu prin casă, când afară sunt minus grade, dar e bolnav! 
Din 2002 am deschis subiectul la Asociația, am scris la Radet .... dacă nu sunt de acord 80% din proprietari, nu am ce să fac. Decât să arunc banii pe geam, că așa face toată lumea .....

Motive care o fac să vrea să rupă cu totul sunt destule .... 

Curățat, constatat mici defecțiuni prin baie - căci, cu toate rugămințile, nimeni din prietenii care au venit pe rând pe aici în doi ani, să verifice că totul e OK sau nu, nu a mișcat un ac din poziția lui! Nimeni nu a mai tras o apă la toaletă, nimeni nu a mai învârtit un robinet și tot așa. Deci au apărut surprize și e inutil să înșire lista micilor șocuri care au întâmpinat-o la revenirea în casă. A găsit pe masa de lângă pat o sticlă de bere. Goală. Un castronaș cu mâncare uscată pentru pisoi!!!!!!!!!!! Apa din castronașul de lângă se evaporase în doi ani. Chestii d-astea care i-au scăpat în epuizarea și nebunia plecării din 2014. O haină din piele de căprioară, veche de peste 30 de ani, dar impecabilă, un costum de office și o cămașă albă de lux ... fuseseră pur și simplu uitate pe umerașe afară, în holul de la intrare. Tot acolo le-a găsit. Până la dulapul imens cu haine erau 6 pași de parcurs și ar fi fost chiar simplu să le ia cineva din hol și să le agațe la adăpost în dulap .... Da, ar fi fost ușor, dar trebuie să ieși din nivelul maxim de indolență în care te scalzi pentru astfel de gesturi mărunte, nu?! Păsarea este o marfă rară. Chiar și găleata de gunoi din bucătărie era plină, spre marele ei șoc!!! I-a fost imposibil să înțeleagă cum cineva care are grijă de un apartament al unui prieten poate lăsa lucrurile așa pe parcursul a doi ani de zile ..... 

Deci e clar că ruptura TREBUIE să se întâmple, fără regrete!! Știa că așa va fi, dar în adânc spera un pic să nu fie chiar așa......

***

S-a dus la culcare pe la patru dimineața. Frântă. Dacă înainte era chaos în apartament, acum e un fel de competiție de chaos. Va fi un câmp de lupte aici, nu glumă!

La zece a deschis ochii, epuizată, uscată de o căldură bolnăvicioasă, cu cearcăne cât pânzele umflate ale unei corăbii, cu nasul curgând și cu o imensă foame. 

Se uită pe fereastră .... totul arată minunat sub cămașa albă de forță a iernii ..... și încă ninge. 

Se uită cu un amuzament absolut amar la mașinile din parcare ..... ce poveste sinistră cu locurile astea de parcare din spatele blocului ..... ce scene între vecini, ce injurii, ce lupte pentru un loc .... în anii trecuți.  

Se uită cum stau îngropate sub tone de zăpadă acum, așa cum stătea și mașina ei în urmă cu doi ani. Diferența-minune este însă că acum, pentru prima oară în 22 de ani în acest bloc, strada din spatele blocului este curățată de un utilaj!! Demența acestui ”proces de dezăpezire” este însă că utilajul trece cu lama și zăpada formează un deal prelungit pe dreapta și pe stânga, blocând absolut toate mașinile și trotuarele!!!!! Cât de dement este procedeul acesta, doamne și cum de nu se sesizează nimeni în atâția ani de zile, atâția ani amari de zile??!!!!

 Este destul de straniu că la ora zece dimineața, deși mai ninge ușurel, nimeni nu a ieșit încă la dezăpezire. Să se fi deșteptat românul și să renunțe la ”umbrela” personală, folosind a doua zi mijloacele de transport în comun, cum ar fi metroul sau autobuzul care are stație chiar în fața blocului?! Prea ar fi paranormal așa, deodată, o schimbare de obiceiuri ..... și-aduce aminte că în urmă cu trei ierni, dintr-un bloc cu șase etaje x 4 apartamente pe etaj doar ea, ca femeie și încă un vecin au ieșit să elibereze intrarea în bloc. Restul erau ocupați, obosiți și aveau alte priorități. Ea, singura femeie fără partener (din bloc adică!), observată adesea din spatele vizoarelor curioase, ieșise să dea zăpada la bloc, culmea, din proprie inițiativă, cu propria lopată .... după care se dusese să-și elibereze și mașina de sub zăpezi, în timp ce doi vecini se uitau distrați și nici unul nu avusese impulsul să o ajute ..... Aproape șase ore i-au trebuit!

Iarna trecută era în Austria, ajunsese acasă după orele de serviciu, afară era viscol, într-o oră reușise să-și dezăpezească mașina și în parcarea de vis-a-vis, pe întuneric, un bărbat se lupta de unul singur cu tonele lui de zăpadă. S-a dus și l-a ajutat de la sine și a contat, în jumătate de oră l-a rezolvat și s-a retras apoi în apartamentul ei. Astea i se par ei valori sănătoase de comunitate. Suntem morți frate fără d-astea, dar se pare că pe-aici nu prea s-a auzit de așa ceva, e demodat și obositor să te implici în jurul tău și mai ales .... dacă nu te filmează nimeni, la ce bun?!

Foame ...... are pâine și unt de la P. să trăiască :-), prietena care a așteptat-o la aeroport. Deci are tot ce-i trebuie deocamdată. Și un frigider gol care funcționează bine și așteaptă ceva în burduf :-)

Iese în jur de ora trei și tabloul este cel așteptat: 

un bulevard curățat de zăpadă, se vede asfaltul, în timp ce toată zona de trotuare e un real ”câmp minat”. Zăpada de pe bulevard a fost împinsă de utilaje pe trotuare, mașinile din alveolele de parcare abia se mai văd și peste ele este și zăpada mizeră împinsă de utilaje, alveolele stațiilor de autobuze sunt blocate, oamenii se deplasează ca pe ouă, să nu alunece și să-și rupă gâtul pe poteca croită printre nămeți, o persoană stă zgribulită în zăpadă lângă o stație de autobuz .... mare mister cum va putea ajunge la autobuzul care va veni la un moment dat, că trebuie fie să se afunde până la genunchi în zăpada mizeră, fie să stea pe carosabil în așteptare!

Demență și bătaie de joc la adresa demnității umane, dacă mă întrebi pe mine ..... banul contribuabilului ca preș de șters picioarele și bocancii de nămol .... cum de nu se întâmplă d-astea și în Viena? Iată o întrebare la care nu-și poate răspunde. Viena, un oraș plin de turiști, de mașini, de bicicliști .... desigur că nu are câini fără stăpân, probabil aici e explicația (sic!!)

Un kilometru și aproape jumate pe jos, să respire un pic din autentica iarnă citadină bucureșteană. Se gândește că nu va fi multă lume în Complexul Comercial Militari, și-o fi făcut poporul ieri cumpărăturile, nu? Că doar era dezastru în trafic ieri!

DOMO e în închidere ... de fapt părea în închidere din martie 2014, se minunează că-l mai găsește în picioare.

DECATHLON are peste tot anunțuri cu ANGAJĂM și zâmbește strâmb ..... a aplicat la ei de câteva ori și mereu a fost refuzată. Și acum ar aplica la ei, ca pură experiență! 
Ce caută Decathlon România de fapt? Angajați neplătiți? Că acum câțiva ani avea cu duiumul angajați tineri și nepregătiți, ar avea ea multe pățanii ”hazlii” de povestit.

Magazinul e un furnicar de oameni! Super-full la toate raioanele. O ia cu amețeală și călduri. Se uită pe peste tot, o interesează produse specifice reflectorizante, speranța că aici va găsi ceva potrivit și mai ieftin decât on-line a târât-o până aici. Ce-i drept, a găsit! Mănuși de iarnă, pentru bicicletă, reflectorizante, pe galben-neon intens (75 RON) și vestă de alergare, subțire, galben-neon, reflectorizantă (80 RON). Prețurile i se par imense pentru nivelul de salarizare românesc, dar mai mici decât orice altceva a reușit să găsească on-line din Austria, pe site-urile specializate. Bașca că aici sunt pe probate. Și, ceea ce era foarte important, niște device-uri de iluminare care pot fi folosite în orice ocazie: la alergare, pe bicicletă sau ca simplu plimbăreț prin întuneric. Cei de la Decathlon au un device super-interesant, mic, reîncărcabil prin USB și foarte util, cu lumini roșie și albă, continue și intermitente în același mic obiect. 40 RON nu e ieftin, dar merită toți banii, tocmai l-a probat! Sunt pe negru, roz și galben-neon. Încălțăminte de alergare pe galben-neon nu a găsit și oferta pentru femei este uluitor de redusă, din păcate. Situația diferă puțin față de februarie 2012, când și-a cumpărat primii ei șoșoni de alergare off road, de la raionul de bărbați! Îi are și acum și va trebui să se despartă curând de ei, căci, deși tălpile mai țin, au început să se rupă pe partea textilă. Au peste o mie de km la bord și sunt greu încercați! O așteaptă cuminți, acasă, în Austria :-)

O clientă o salută politicos și îi aduce la cunoștință că are un produs rezervat, la recepție ... hm?! ”Sorry, dar și eu sunt clientă ..... nu vă pot ajuta.” ”Oh, scuzați, v-am văzut așa sportiv îmbrăcată și am crezut că lucrați aici!”

O logică de fier, nu? Deși tinerii de la Decathlon nu prea sunt ei sportiv îmbrăcați, nu știu câți din ei practică vreun sport, din experiențele mele din trecut (săracu băiatul ăla, trebuia să o ajute pentru un sistem bun de iluminare la bicicletă și el nici măcar nu avea bicicletă, nu avusese vreodată .... era paralel total, dar lucra la raionul de biciclete în 2012 :-)

La Auchan nu avea multe de cumpărat: mălai, orez, drojdie, făină integrală și o sticlă mică de ulei, eventual lămâi. Prea multe sorturi de mălai, orez basmati nicăieri, prea multe sorturi de făină albă, nimic integral. A dat apoi de un magazin naturist și a găsit acolo făină de secară, să-și facă pâine. Vânzătoarea foarte amabilă și își cunoștea produsele din magazin. La rând o clientă foarte suavă și amabilă și ea. În micul magazin era parcă o armonie anormală, era ca un refugiu din nebunia super-market-ului. Frumos. Simplu și frumos și băăăă, chiar nu costă bani, nici măcar efort, să fim suavi, calmi, amabili, toleranți, respectuoși și să respectăm niște reguli și maniere, pe bune! Ador micile magazine unde ai impresia că cel din spatele tejghelei este părintele a tot ceea ce se vinde ..... în Austria a supraviețuit cu brio încă acest sistem și e adorabil, se încheagă niște relații speciale între proprietarii magazinului și aproape fiecare client fidel, căci clientul revine tot timpul dacă comportamentul și marfa se potrivesc cu valorile lui. Supermarket-urile au ucis prea mult din noi, din valorile noastre de comunitate .... sunt un rău în societate, oricât de aiuristic sună afirmația asta!

Întuneric și încă multe lume pe-afară, în pas relaxat.

Uimire mare, magazinele nu-și curăță zonele exterioare de circulație, așa că dacă nu ești atent, îți rupi gâtul. Totul acoperit cu zăpadă înghețată, nimeni la dezăpezire ..... uimitor!!!

Un km jumate pe jos înapoi la bloc, cu rucsăcelul în spate. Un tir imens nu poate ieși din zăpadă și șoferul tirează și tirează și forțează .... trotuarul e blocat. Are cizme înalte din cauciuc și îmblănite, așa că nu o deranjează să intre în băltoace și mocirlă până aproape de genunchi ..... dar doamne, ce mizerie peste tot ..... se întreabă cum e posibilă atâta mizerie și de ce în alte lumi învecinate ”nu e posibilă” ..... de unde provine diferența asta atât de devastatoare?!

Țara București se pare că o duce bine în mizeria generală. Peste tot lume la cumpărături, deși majoritatea se târăsc cu salariile de la o lună la alta. Șoselele sunt pline de mașini deloc ieftine, în deplasare, deși prea mulți se târăsc cu salariile de la o lună la alta și facturile de căldură îi subjugă total în lunile de iarnă. Mesele din restaurante nu sunt goale deloc. Paradoxul acestei țări continuă. Magazinele sunt deschise aproape non-stop, vânzătorii au salarii de mizerie și nu au voie să crâcnească. 

E ceva care nu se potrivește în societatea asta. Nu (mai) spun eu ce anume. Spun doar că ceva e aiurea și refuz să vorbesc despre ”normalitate”, căci habar nu avem ce anume este normalitatea în condițiile în care nu mai suntem de mult ”normali”.

Soluție pentru internet de calitate, mobil, nu a găsit. Vodafone nu vrea să-i închirieze un stick pentru o lună, vrea doar contract de un an, deci renunță. Nașpa cu internetul, e gravă situația fără!!

***

Primește un e-mail de la un tip care vrea să traducă din română în germană două romane. Interesant, sigur! Hai să discutăm prețul. Tipul îi scrie în românește. Trăiește în Germania. I-a găsit datele pe internet. Îi explică că o interesează proiectul și în funcție de graba clientului, poate ajung la o înțelegere de preț. Evident că nu are de ce să discute pe tarife în lei și caută pe net. La Uniunea Scriitorilor găsește o informație de acest gen. Wow!! Tarifele sunt în Euro și variază între 27 și 37 RON pe pagină.  Românul din Germania îi scrie că e mult, că are oferte de traducere cu 13 RON/pagină!!! Wow!!!

Wow ..... 13 RON pe pagină, din română în germană!!!! Auci, mă doare!!!!

Cei doi nu cad la-nvoială.

***

Afară nu mai ninge. Întunericul e peste tot. Din șirul lung de mașini din spatele blocului doar vreo 4 mașini sunt eliberate. Se aud râcâituri și vorbe, vreo doi vecini își mai alintă bolizii și asudă .... dar nimeni nu dă zăpada la o parte de pe trotuare sau de la intrare în bloc. Fiecare cu zăpada lui, fiecare cu mașina lui. Restul nu mai contează.

 

Issues of serious cyclists in Vienna

I post these examples for my friends in Romania, pur informativ :-) Voi completa de fiecare dată când apar noutăți, căci viața ciclistă în RO abia e la (re)începuturi:

Guys, I have bad news for all of you. Lately I was repeatedly confronted with stories where certain VICC members behaved really badly on the road. Now, I thought it was clear to everybody not to act like a dick whilst riding, but unfortunately I was wrong.
So, here are today's experiences:
Last weekend a friend of mine and his girlfriend were almost run over on the donauinsel by a guy wearing a VICC Jersey, who was going way too fast on a TT bike. This incident occured near the s-bend close to the Steinspornbrücke.
- First up: It's okay to ride on the donauinsel, no matter what bike. I myself ride regularly there. BUT: the donauinsel is not a fucking race course, if you think you need to get a KOM or anything else there, do it at 4 in the morning, when no innocent bystanders are around to become collateral damage. If idiots like said person continue to fuck around it is only a matter of time until someone really gets hurt and just imagine what this might do to the public opinion on cyclists. ultimately, there might be stricter regulations, and I for once am not a fan of that.
On one of the last group rides one person caused a crash, that left at least two people seriously injured.
- WTF? I have talked to other people who were on that ride and the idiot who is responsible for the crash is not afiliated whatsoever with VICC. Still, it happened on one of our rides, so if the word gets around (and it does, believe me), ultimately, we are the ones who will get the blame. So, I suggest, whenever there is a groupride that involves VICC:
* there must be one person in charge of the ride (if you don't want to be in charge, don't host a ride)
* the person in charge needs to lay out the rules at the beginning of the ride
* these rules are mandatory. If you ride like an ass, you're out. No second chance.
* there is a start time and a start point, these are not negotiable. If you can't make it in time or don't want to come to the start point, you don't do the group ride. If you meet someone you know en route and want to join your ride that is up to you - i.e. the person in charge a.k.a. group leader.
* group rides have a maximum number of riders (I personaly favour anything from 3 up to 10 people) if, however there are more riders, just split groups. It's more manageable and as a result safer for everyone.
* if you are new to cycling, don't act like a pro. STFU and do as you're told. If you've earned your stripes and you qualify as a fellow member we'll let you know.
To be honest, I was frustrated and also ashamed when I heard about those occurences today.
So frustrated, that I think it is not a good idea to make the jerseys available so easily for everybody. The guys I know personally are all cool, and I am a hundred percent sure they were not the reason for this post. All it takes is one idiot who will ruin it for the rest of us and I am worried this might happen sooner or later.
All I am saying is: remember, if you wear a team jersey, you represent the team. so act accordingly. plus use your brain. both on and off the bike. that's it.
I don't mean to offend anybody other than the persons who caused this post in the first place, and I would like to encourage the rest of you to correct other riders who misbehave.

”Avem o țară frumoasă și bogată!” - da, uite ce de bogătași în ea (!!)

Cineva a postat pe Facebook această fotografie - superbă, de altfel! -

”Cand, la palatul Versailles din Franta, la 1700, faceau pipi la olita si-l aruncau pe geam, la noi in Romania, in satul Archita exista sistem de canalizare inca de la 1300.
Avem o tara frumoasa si bogata!!”

Grupul sau pagina respectivă se numește ”Vacanza in Romania” (da, egzagt așa, cu ”z”) și promovează oarecum România, chiar dacă multe afirmații de acolo nu prea au legătură cu realitatea sau adevărul istoric, devenind parțial penibile. 

Un singur comentariu exista raportat la această postare, un comentariu excelent, din punctul meu de vedere: 

 ”Aveam o tara frumoasa si bogata (si inca avem dpdv estetic, acolo unde romanul modern si zgarcit nu a ajuns). Acum 2 din 5 romani au wc-ul in curte. Am avut o evolutie rapida care s-a impotmolit ..... avem cele mai mari si inutile taxe doar pentru ca banii publici sunt furati in proportie de 70%. Doar ca noi ne mandrim cu ce am avut si ce a mai ramas in picioare nu este de ajuns.”
Și eu aș mai adăuga că o mult prea mare parte din populația masculină din România urinează pe unde-i vine, precum câinii când îi apucă: garduri, arbori, arbuști, colțuri de case, cauciucuri de mașini etc. 

Da, și așa m-a cuprins din nou acea tristețe dureroasă sau durere tristă care mă încearcă mereu când mă gândesc la România.

”Un comentariu excelent, Robert! România secolului XXI la nivel de incipient Ev Mediu, o țară cu un potențial natural mult superior ”altor civilizații” europene, dar care ne-au depășit prin conștientizarea propriilor resurse și exploatarea lor în armonie cu mediul înconjurător și cu o orientare către om, către plante, către animale. Păcat .... o țară care încântă, dar din care pleci plângând și neînțelegând mare lucru (adică: ”de ce atâta sărăcie, de ce atâta corupție, de ce atâta lipsă de servicii pro-client, de ce atâta mizerie?” Moștenirea arhitecturală a fost lăsată de germanici în mare parte, dar nu prea a mai avut cine să o păstreze, să o respecte, să o valorifice în spiritul culturii și în folosul comunității. Cu optimismul gratuit .... se vede unde s-a ajuns. Nu, nu divinitatea are grijă, asta nu s-a înțeles în țara celor care pun totul în cârca lui ”cum o vrea dumnezeu - CLICK PE LINK”. Trist, trist, trist..... infinit de trist.

 Fotografia este superbă (dar la greu photoshopată!!) - cu nimic mai specială însă decât milioane de alte colțuri ale lumii -, din păcate cine a fost pe acolo sau cine chiar trăiește acolo știe că zidurile stau să cadă, mucegaiul e la el acasă și oamenii se târăsc la propriu și la figurat prin nămolul unor străzi neasfaltate, inspirând vara un praf care le ucide spiritul, plămânii și tot ce a mai rămas în dorința lor de a trăi.”

P.S. Comentariul inițial la fotografie este total neadecvat, ca să nu spun penibil.

 Un alt exemplu, un alt ”colț de rai” unde oamenii mor cu zile: Ighiș-fragmente-din-exoticul-turistic
Tot pe facebook, în urmă cu vreo 3 ani poate, cineva posta următoarea fotografie:

 cu următorul comentariu laudativ:
”Românii sunt un popor talentat, harnic, creativ, unic. Dovadă stă moștenirea arhitecturală. ”
Fără nici cea mai vagă intenție de a fi ironică sau sarcastică sau răutăcioasă, iată numele ”românilor” care au realizat planurile, construcția și design-ul acestei mici capodopere arhitecturale:

Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui Carol I al României (1866 - 1914), după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch^[1] și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena.
Sursa, click aici - trăiască internetul, ca sursă aproape inepuizabilă de informație.
Io nu zic că ”românii nu sunt”, da un pic de simț al măsurii și lungul nasului nu ar strica.

Triatlonul din România la genul feminin: 2012, 2013

31.12.2012

Primul meu triatlon a fost Fără Asfalt, 2010, proba scurtă. Aveam 43 de ani. Așa că acum, după 13 triatloane olimpice - din care 2 Half Ironman -, mă prinse curiozitatea să văd cum de suntem atât de rare prin competițiile acestea. Mă refer la total, nu la categorie de vârstă. Am exclus din capul locului ștafetele, pentru că acolo fiecare este maestru pe o singură disciplină.

Tabelul ilustrează exclusiv proba olimpică individuală. Deci nu total concurs, nu ștafete sau sprint. Olimpic individual femei, atât.

		2009	2010	2011	2012
	Fără Asfalt, Vama Veche	-	3	2	8
	Exterra St. Ana Lake	-	10	14	25
	Reci	4	4	8	11
	Ironman Oradea	-	0	0	1
	Half Ironman Oradea	-	-	5	8
	Tg. Mureş	-	8	8	21
	TriChallenge Mamaia	2	5	10	8
	Triatlon Medias	-	-	-	9
	Triatlon Olimp/Neptun	-	-	-	8

Informațiile din tabel le-am luat parțial de pe site-urile concursurilor - acolo unde eu nu am participat -, parțial le-am cerut direct de la organizatori și aceștia au fost foarte amabili să mi le furnizeze. Nu am de gând să pierd timpul comentând cifrele, dar așa, ca idee generală, situația stă cam roz-boNbon :-(

 cine-a fost la Fără Asfalt 2011, cu siguranță își aduce aminte de proba de înot și frigul, vântul, ploaia și noroaiele zilei. Text și fotografii CLICK aici

Decalajul este absolut fantastic. De exemplu, la Mediaș 2012, prima ediție, per total am fost doar 66 de concurenți, din care 9 fete. Interesant.

Cunoscând realitatea profundă a societății românești, acest decalaj pare o normalitate foarte tristă. Nicidecum nu mă gândesc că triatlonul este sportul suprem pe care ar trebui să-l facă oricine, este o chestie de alegere și putință personală (timp, finanțe, chef, alte priorități). Chiar și mie mi-a lipsit anul acesta ”putința” de a participa la toate cele 10 triatloane câte s-au organizat per total, am fost doar la 4.

TriChallenge Mamaia 2011 - CLICK aici pentru album foto

La nivel național, România a pierdut flerul sportiv, simțul sportiv, educație sportivă nu se mai face pe nicăieri - la mine a început din grădiniță, recunosc -, femeia a dorit să fie egală cu bărbatul, dar nu a fost și nu va fi niciodată egală, pentru că rolul ei și sarcinile ei în viață sunt mult mai ample și mai complexe, pentru că ..... și dizertația poate continua, dar fără un rezultat.

Triathlon Mediaș 2012 - text și fotografii CLICK

 Cum credeți că pot fi motivate doamnele să participe la triatloane?

Aștept păreri de la (ordinea este absolut aleatorie):

a. triatloniștii bărbați

b. organizatorii de triatloane

c. triatlonistele active

d. doamnele care fac alte sporturi și care poate au parteneri triatloniști, care cochetează cu gândul să încerce, dar încă nu au făcut-o.

Deci?

 Half IRONMAN ORADEA 2012

Cu siguranță trebuie discutate
- cauzele
- ce vă motivează
- ce vă demotivează
- de ce vă este teamă, de nu participați
- ce vă lipsește pentru a participa
- are organizatorul vreun rol în a vă atrage spre acest tip de competiții? 
- cam cât la % puteți da vina pe lipsa posibilităților materiale, deplasările, echipamentul și antrenamentele per total necesitând un buget destul de semnificativ
- ce credeți despre cele care participă
- ce șanse dați triatlonului, la feminin, pe viitor, în România?
- asfalt sau offroad?
- soluții de a schimba ceva în tabelul de mai sus?

De citit și aici: 

ce facem și nu facem cu sportul românesc

ce mai lipsește, în afară de un management eficient? 
Formular de feed-back - o sugestie 
(formularul a fost preluat de cei de la Smart Atletic)

updated: 30.12.2012, 25.09.2012
Materialul a fost scris inițial pe 12 septembrie 2012

UPDATE 01.01.2014