Claudia, mă faci să-mi fie dor de texte scrise în limba română. Paradoxal, materialul tău nu vorbește prin text, ci prin imagine, dar totuși pe mine m-a apucat dorul de text. Și de imagine, desigur ...
În decembrie 2011 încercam să-mi imaginez cum ar fi să plec din România, încercam să fac o listă cu chestii de care mi-ar fi dor.
Nu prea mi-a ieșit ...
Din 2011 s-au întâmplat enorm de multe lucruri și la nivel de mine, și la nivel de Românie.
Ceea ce a intervenit bun la nivel de mine și de Românie: cursele sportive care m-au făcut să ajung în locuri unde nu aș fi ajuns fără ele. Comunitățile formate în jurul acestor evenimente sportive. Legăturile.
Dacă aș știi că mi-ar ieși acum lista, aș mai face o încercare să o scriu. Dar momentan tot nu-mi iese ....
Vorbeam azi cu un înger. Eram amândoi în mașină, el la volan. Mergeam pe ”drumul complicat către autorități” și traversam câmpurile de aici, din zona care precede lanțul alpin.
Dimineața plutește tot ținutul în abur și ceață.
E mistic, e liniște, e pustiu.
Cerul e alburiu, aproape blănos.
Fuioare și fuioare încremenite în rostogolul lor celestic nu te lasă să-ți dai seama dacă azi se vor dezlâna sau vor rămâne așa, nemișcate, nepermițând soarelui să-ți zâmbească un pic.
Acum două zile am fost martora unui eveniment mai puțin obișnuit pe care am încercat să-l surprind în imagine, dar nu a ieșit cine știe ce:
Se poate vedea vag un semicerc curcubeic deasupra soarelui .... când eram mică aveam în casă o oglindă mare din cristal. Piesă de muzeu, făcuse războiul și scăpase nevătămată. O am și acum, așteaptă să fie montată. E foarte grea, într-o ramă din lemn de nuc. Kanturile sunt șlefuite și dacă te uiți din anumite poziții la ele vezi culorile curcubeului, dovada calității cristalului. Așa era și acum soarele pe cer: un sigiliu din cristal ale cărui ecouri creau iluzia unui curcubeu. Nu am mai văzut niciodată așa ceva într-o zi în care nu a plouat și într-o zonă unde nu curge vreun râu prea aproape.
Deci, cu îngerul la volan ne uitam în jur și mă minunam cu voce tare: ”unde sunt culorile toamnei?! De ce este totul încă atât de verde la mijlocul lui noiembrie? De ce nu miroase a iarnă, a zăpadă?!”
Și am început să-i povestesc cum e cu dansul culorilor de toamnă prin Carpați ....
Și mă vedeam deja prin Piatra Mare, prin Brașov ... de fapt nu mă vedeam pe mine, vedeam culorile pădurilor de acolo și încercam să înțeleg de ce aici nu mă pot scălda în aceeași beție multicoloră ....
În afară de acest arbust minunat cu frunze mici, delicate, de un roșu aprins, totul în jur e verde, e inundat de un verde crud, lebendig ....
Și am ajuns seara acasă și am dat de materialul tău .... și am constatat că toamna aceasta nici pădurile din Carpați nu se mai îmbată în beția de culori care mi-a rămas mie în amintirea idilică despre niște ținuturi care m-au crescut, m-au format, m-au făcut mare ....
Mi-e dor de ..... multe. Dar nu de ceea ce credeți voi. Mi-e dor de Himalaya. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de ceva. Uneori mi-e dor și de altcineva în afară de mine. Mi-e dor de o anumită beție a minții. De lucrurile nespuse și nefăcute, neîndrăznite și neîmpărtășite, de plecări mi-e dor și de sosiri. De aterizări și decolări. De descoperiri și întâmpinări.
Mi-e dor de o minune.
