Motivational: It is OK not to have a perfect race

"It's OK not to have a perfect race, and it's OK to be upset about it (for a little while).

I never stop re-learning this lesson. No matter how you train, no matter what you eat for breakfast, no matter how much Imodium you take before lining up at the start (yup), you can never fully predict how race day will go...
Bad races happen. It's part of running. Running can lift you up high and it can break your heart. That's part of the game. I love running and I love racing, so I'm not quitting just yet...
I also know by now not to dwell on a bad race for too long. It's OK to be upset or disappointed, but it's important to eventually move on, whether that means signing up for a redemption race or taking some time off to reevaluate your next goals."

Ali Fuller, writer & runner
 *****************************

YOU DON'T HAVE TO RUN FAST TO BE A RUNNER

"Even if you haven't actually run, even if you're overweight, even if you were always the kid picked last in gym class, even if you're clumsy, even if you don't own a single piece of fitness equipment, you ARE a runner. You don't have to run fast to be a runner. You don't have to be skinny to be a runner. You don't have to run marathons to be a runner. You only have to want to run.

Take your first step along your path to joyful running right now by writing down all the reasons you can't run, can't be fit, and can't possibly become an athlete. Then crumple up that list with all the force you can muster and toss it in the trash. Not the trash in your kitchen, where you can get it back out and try on those 'can'ts' again for size, but in the trash by the curb. Trash those can'ts. You can run. You are a runner."
John Bingham, No Need for Speed: A Beginner's Guide to the Joy of Running

dreaming to run through ...

... here

and here ....

and here .....

and here ....

and here, in Lanzarote (oooold dream already) .....

and here ....

and here .....

and here ....

(already have run here :-)) Jan 2012

and here .....

and here ....

and here ....

and here ....

and here ....

and here .....

and here .....

and here ....

and here ....

 and more further ....

După ce am postat conținutul de mai sus, doborâtă și tăvălită prin multe straturi ale melancoliei și frustrării, simt nevoia să și exprim prin cuvinte câteva filosofii, ieftine de altfel.

Trăim în viteză. Urăsc asta. Primul meu contact cu cățăratul a fost pe umerii mamei, prin munți. Cică aveam aproape doi ani. Nu mai țin minte detaliile :-)

La 15 ani am avut permisiunea de a face prima incursiune mai înaltă, fără mama. Pe Vârful Zăganu, Masivul Ciucaș.

La 20 de ani eram într-un club clandestin de alpinism.

La 21 de ani întâlneam revelația vieții mele de adolescent întârziat: Masivul Retezat. A fost un șoc. În sensul pozitiv.

La 34 de ani urcam, pe rând, la altitudini crescătoare: 2.800, 3.700, 4.500, 5.898, 6.300.

La 42 de ani aveam întâlnire cu o altă revelație a vieții mele de adult: Himalaya.

Bla-bla-bla ....

Ideea este că toate incursiunile mele prin munți au fost marcate de o caracteristică, de fapt de un amalgam de caracteristici la care țineam foarte mult: ritmul lent, respirația fiecărei particule, trăirea intensă, la toate nivelele, a absolut tot ce mă înconjura. Nu concepeam să parcurg în viteză măreția Planetei Pământ.

Deci, combinația de munte și alergare era ceva de neconceput din acest punct de vedere.

Apoi na, am descoperit mountain bike-ul. Aveam 38 de ani când am început să îl practic cu tot dichisul. Și am ajuns prin locuri pe unde nu aș fi ajuns altfel. Așa am descoperit, de exemplu, minunății peisagistice în zona Mediaș, Mc. Ciuc. Dar să nu mă întind pe alte cărări acum.

Cert este că în 2011 am ajuns, printr-un duatlon, să combin muntele - esența vieții mele, de altfel - cu alergarea. 14 km de alergare în zona Poiana Brașov, din care vreo 5 km de urcare pieptișă. A fost .... nice, mi-a plăcut. 

A doua încercare a fost în februarie 2012, un concurs de alergare, de vreo 12 km, în condiții de iarnă bine conturată, în Masivul Piatra Mare. Urcarea m-a terminat, coborârea a fost un dans frumos. 

Și acum visez .... stele verzi pe pereți! Acum simt că, deși știam că există acest univers, abia acum îl descopăr și abia acum încep să îl simt. Îmi trec prin fața ochilor minții mai toate traseele de trekking și drumeție pe care le-am parcurs, mii de km .... pe toate le-aș alerga. Pentru că le cunosc, le știu, le-am savurat, le-am inspirat .... deci mi-aș permite să le alerg. Când alergi, pierzi enorm din peisaj. Să alerg, de pildă, pe un traseu nou prin Himalaya sau prin Anzi .... nu prea cred, ar fi păcat. 

Alergăm, alergăm, viața asta a devenit o alergătură continuă, toți alergăm, fiecare în ritmul lui. Nu-mi place, viteza distruge esența, profunzimea. Aleargă ca mișcare, dar nu trăi ca într-o alergare contra cronometru!! Societatea actuală ne-a furat deja aproape toată libertatea pe care noi i-am dat-o dinainte, benevol, ca proștii. Moderați-vă ritmul vieții, căci, așa cum obișnuiesc să spun: ”The life is much too short for such a big world!!”