O ALTFEL de călătorie. Atunci, acolo, de ieri spre azi: Cheia, Muntele Roșu, Ciucaș, Zăganu, Babeș, Tigăi .... scrisoare pentru mama mea

Sâmbătă, 25 august 2012

Dragă mamă,

Da, nu ar fi trebuit să merg azi acolo și să cotrobăi cu atâta insistență prin intensitatea copilăriei mele și a tinereții tale. Uimitor câte detalii mi-au revenit în minte, ca și cum s-ar fi întâmplat doar zilele trecute.

Să știi că cele două sfetnice uriașe, din alabastru masiv, fabricate în Fabrica de Alabastru a familiei tale și donate Mânăstirii, sunt încă acolo. Impresionant. 
update 16.09.2012: 
 Am revenit aici joi, pe 13 septembrie. Am intrat în biserica mânăstirii. Era un călugăr înăuntru, care ștergea minuțios praful pe peste tot. A ieșit afară la un moment dat. Am fotografiat tot ce se putea, interesul crescând fiind pentru cele două sfetnice care să tot aibă aproape 3 m înălțime. Seara, în cameră, primul gest a fost să golesc cardul de memorie din aparatul de foto și să analizez fotografiile în liniște. Am regăsit 4 foldere vechi, de prin ianuariea și iunie, fiind un card de 16 GB. Dar nici urmă de fotografiile pe care tocmai le făcusem în interior ..... Mi s-a părut mult prea ciudat și nu am insistat, de fapt nici nu am mai intrat în biserică. E greu să comentez așa ceva. Scrie și anul donației: 1935. Aveai trei anișori pe-atunci. Dar nu se știe din ce timpuri acest tărâm, odinioară de vis, actualmente de coșmar, a intrat în filele de poveste a familiei voastre de burghezi. Și implicit în propriul meu eu ....

 Draga mea mamă, n-o să-ți vină să crezi pe unde am ajuns, doamneeeee ...... Știi fotografia aceea a ta, când erai o copiliță de cinci ani, deci în 1937, făcută pe un gard din lemn, pe un drum prăfuit și idilic, având în spate tot lanțul muntos Zăganu? Știi și fotografia cu mine, tot la cinci ani, deci în 1972, pe care mi-ai făcut-o pe același gard, în aceeași poziție, cu aceeași panoramă de fundal? Gardul nu mai există. Drumul există, la fel de prăfuit și limitat pe ambele părți, dar de data asta nu mai există fânețele acelea îngijite și dătătoare de sentimente absolut mirifice care te făceau să te gândești la libertate și viață frumoasă. Pe stânga drumului, cum vii dinspre sat și te îndrepți spre drumul ce te conduce spre pășunea vacilor de la poalele Muntelui Zăganu, unde se întindea șerpuind gardul din lemn, construit în cea mai simplă, dar eficientă manieră, se întind acum multe vile de lux. Ce-i drept, frumos colorate, dar au ucis întregul spirit al naturii și spațiului. Din păcate, nu am găsit nici un loc potrivit să pot face fotografia cu Zăganul, priveliștea fiind acoperită de acoperișuri ale clădirilor nepermis de înalte. Câini de pază încep să latre turbat la oricine trece pe drum, parcă în spiritul unei țări unde furatul și criminalitatea au devenit normalitatea pentru care România devine vestită și în alte țări. În dreapta, alte vile. Totul este o aglomerație criminală de cutii betonate, frumos vopsite și colorat ornamentate pe exterior. În anii copilăriei mele și în anii copilăriei tale, pe aceste meleaguri nu existau mașini. Urăsc mașinile, doamne! Sunt esența autodistrugerii rasei umane. Familia voastră pleca cu șirul de căruțe cu coviltir, tocmai din Galați, pentru a-și petrece verile pe la casele și gazdele din acest sat cuibărit printre munți. Cu tot personalul de serviciu din gospodărie, cu alimente. Stăteați acolo toată vara, trei luni, nu? Parcă așa îmi aduc aminte din povestirile tale zgârcite. Doamne, de ce nu ai vorbit mai mult cu mine, de ce?

Satul nu mai începe acolo, imediat după pod. Nici vorbă. Începe cu trei (!!) kilometri mai înainte, practic s-a mai dezvoltat un sat cel puțin la fel de lung precum satul copilăriilor noastre. Este greu de imaginat, greu de crezut, câte s-au mai întâmplat în ultimii 30 de ani pe-acolo .....

Casa aceea mare, cu grădină generoasă în față, cu cerdac mare, pe care ți-ar fi plăcut să o cumperi, mamă .... există încă, uite-o!

În exact aceeași stare de acum 30 de ani, de când o știu eu. Nu prea pare să se fi ocupat cineva de ea. Nu se zărea nicio mișcare acolo. Știu că n-ai fi avut bani să o cumperi, de unde bani, când noi abia supraviețuiam la limita subzistenței? Nu mi-ai spus niciodată cât de mult, dar cu siguranță că îți doreai enorm de mult să avem un loc al nostru aici, în acest tărâm ce nu părea să ajungă a fi nimicit de falsa civilizație. Update 13.09.2012: Astăzi era o tânără prin curte, culegea merele picate pe jos din copacul din dreapta. Brondă, cu părul lung, să fii avut sub 30 de ani. M-am oprit, aș fi întrebat despre casă. Dar n-am făcut-o. S-a uitat la mine. Cine s-ar fi oprit în fața unei asemenea case? Am trecut mai departe și am început să fotografiez curcile albe care puseseră stăpânire pe șosea. Femeia a ieșit din curte, a încuiat și a dispărut, pe lângă mine, pe drumul ce urcă spre dreapta.

 Vila unde se caza Ceaușescu, o mai știi? Doamne, și acolo aveați o fotografie, prin anii 30, chiar pe pajiște în față, când nu exista gard. În fotografie tronează, prin statura-i corpolentă, bunica ta, care niciodată nu a învățat românește. Ce amintiri .... mai știi când am stat și noi acolo și am avut cameră la etaj, aia cu balcon și cu baia aia imensă, cu faianță albastră? Și cofetarul stațiunii ne aducea o înghețată ucigător de bună, cum nu am mai mâncat niciodată în viața mea până acum, îți poți imagina așa ceva? Anexa aceea din lemn, construită lângă vila de protocol, unde mai stăteam noi uneori, când mai reușeai să plătești o prelungire de sejur și ne prindea septembrie tot la munte, după ce stătusem deja o lună de zile ... anexa aceea din scândură, cu camerele în care încăpeau doar două paturi imense, înalte și foarte moi, adăpostită tot timpul de o umbră rece, avea un iz aparte, era un loc cu totul deosebit. Bine, de regulă acolo nu stăteam mai mult de 4-5 zile, dacă îmi reamintesc corect. Ce departe era de sat ..... Ei bine, anexa aceea din scândură nu mai există. Există doar vila centrală fostă de protocol, pe care o administra Geta, și vila cealaltă, unde probabil se caza suita prezidențială. Mi-aduc aminte de salonul de la parter, lung, cu masa aceea lungă și cu tot felul de animale și păsări împăiate pe peste tot. Cu pereții jumate zid – jumate geam acoperit de perdeluțe albe, fine, din dantelă. Complexul este acum încercuit de un gard absolut hidos, din lemn maro închis, înalt de peste 2 m, astfel încât să nu pătrundă nicio privire în interior. Acolo unde era bariera, acum este poarta și totul, absolut totul este înconjurat de acest gard, așa că complexul este separat brutal și de pădurea din dreapta, rămasă aceeași, pe aia se pare că nu a nenorocito nimeni .....

Aleea lungă, asfaltată, prima alee lungă asfaltată care se face pe dreapta,  după curba dublă, la aprox. 100 de m după ce treci de podul care face intrarea în satul vechi și care urcă spre vilele lui Ceaușescu (nu știu cum să le denumesc altfel) .... uite-o, o recunoști?

Când eram mică, mi se părea enormă. Era un fel de mister să ajung acolo sus, în moțul ei, de unde am făcut acum această fotografie, la distanță de 30 și ceva de ani ...... incredibil cât de radical de schimbate sunt percepțiile. Paralel cu șarpele asfaltat, pe ambele părți, sunt aleile acelea ierboase, late. Copil fiind, acolo ne petreceam o foarte mare a timpului de peste zi. Copacii erau mititei și umbra lor nu ajungea să acopere, așa cum o face astăzi, 30 de ani mai târziu, perimetrul aleii. Acolo am învățat să sar coarda, de una singură, în timp ce tu, în tăcere deplină, croșetai și tricotai pentru mine sau pentru bani. Aveai o anumită bancă a ta pe care ne fixam ”sejurul de peste zi” și stăteam acolo ore-ntregi. De acolo, privind la stânga, vedeai spatele golaș al Muntelui Babeș, de unde ne aprovizionam cu afine an de an. 

Se vedeau, răsfirate precum perlele dintr-un șirag rupt pe neașteptate, oile, marile turme de oi. Ei bine, dragă mamă, Babeșul nu mai este atât de golaș și nici copacul acela trăznit, de la liziera pădurii, nu se mai zărește de jos. Dar, din păcate, a căzut pradă unui incendiu distrugător nu mai departe de săptămâna trecută (se văd versanții înnegriți). O femeie de la care am cumpărat afine mi-a povestit că focul a fost pus de oieri. Ea spune că oierii aruncă vina pe cei care culeg afine. Ce interes să aibă culegătorul de afine, din moment ce din produsul natural al muntelui el trăiește? Cică ocolul silvic îi plătește pe oieri să curețe muntele din când în când, de tot felul de bălării. Mi-a spus denumirea vegetației, dar nu am reținut termenul. Oierii cică au luat banii și, de lene, ca să nu mai aibă ce curăța, au dat foc. Și a ars, și acum mai fumega. Pompierii nu au intervenit.  E trist, mamă, ce se întâmplă, ai fi plâns, așa cum am plâns și eu, că doar vară de vară, timp de 20 de ani, am urmărit pe-acolo cărările întortocheate și ascunse făcuse de afiniști, urcând până sus, pe creastă, trecând prin pădurea deasă de la bază, de copacul trăznit și luînd la rând, pas cu pas, petecele mari de pământ pe unde râmau porcii mistreți. Petreceam câte o zi pe versantul Babeșului, culegând afine, coacăze sau pur și simplu colindând hai-hui, în pantaloni scurți, bascheți și cu o pălărie pe cap. Timpuri de roman ....

Dar revenind la locul ”sejurului nostru diurnic”: peste tot erau fânețe. Acum sunt câteva pensiuni. ”La Rosa” - una dintre ele. Totul pentru bani. Pe atunci erau suprafețe întinse de flori de câmp, pe care le parcurgeam amândouă de sute de ori pe vară. Era un paradis, nicio îngrădire. Eu alergam pe-acolo, jucam mingea, stăteam și citeam, culegeam margarete și făceam coronițe. Undeva, apoape de banca ta, pajiștea largă era întreruptă de un fel de vale, avea mai degrabă aspect de tranșee, dar prin trecerea anilor se molcomise și pentru mine era o reală aventură să alerg de pe o parte a pajiștei spre cealaltă, traversând în viteză poticnită valea aceea în care, dacă aș fi staționat, nu m-aș mai fi lăsat văzută de nimeni. Eram singurul copil prin zonă, legat de un cordon ombilical nevăzut, de mama sa, care alesese o existență mai degrabă izolată. Pășeam disciplinat pe potecile făcute de proprietarii fânețelor, pentru a nu le încurca ierburile înalte de aproape jumate de metru. 

De câteva ori am ieșit și eu la cosit. Și la întors fânul. Și totul mirosea a natural, a curat, era viață adevărată, muncită, dar cu satisfacții ce nu pot fi contorizate în niciun termen descoperit de vocabularul omenesc. Era paradisul tăcut și ”sărac” în care și tu și eu am crescut, vară de vară. Știam fiecare mușuroi, fiecare podeț, fiecare potecuță, fiecare proprietar de fânețe. Era o liniște debordantă, muzica noastră era cea a sunetelor pe care unduirea aerului o emite când trec libelulele în zbor. Era mirific.  Știam exact pajiștile care într-un târziu de septembrie aveau să fie invadate de movuliul brândușelor de toamnă, o floare extrem de delicată și suavă. 

Aleile alea paralele cu asfaltul, presărate cu bănci, erau îngijite, aveau pietricele mici, albe, catralioane de pietricele mici alba, așternute precum un preș peste pământul maro. Așa că nici când ploua acolo nu era noroi și se putea merge. Marginile drumului erau și ele întreținute prin borduri delicate, albe, de max. 5 sau 8 cm înălțime. Acum, acolo unde nu a fost distrus, totul e acoperit de iarbă sălbatecă, nimeni nu mai îngrijește absolut nimic, în numele ”naturalului” prost înțeles și a unei atitudini motivată doar de lene și dezinteres. Fânețele oamenilor erau îngrijite cum doar în Alpii Austrieci sau Elvețieni mai vezi. Ei da, dar acolo MAI VEZI ȘI ASTĂZI!! Acum ..... mamă dragă, aproape nimeni nu mai iese la cosit. 

În cele câteva ore cât am bântuit prin sat, căutând și recunoscând cu ochii și cu sufletul pajiștile sătenilor de odinioară, nu am văzut nicio căpiță de fân, nicio căruță gemând sub greutatea fânului nu a trecut pe drum, nicio mișcare care să amintească măcar de forfota muncilor de vară care cuprindeau satul în urmă cu 30-40 de ani.

Ei bine, pe dreapta acestor alei au apărut niște vile imense pe post de pensiuni. ”La Rosa” și ”Redford”. În timp ce pe partea stângă, clădirile vechi au rămas exact cum erau, doar percepțiile mele asupra lor și a drumurilor prăfuite de acolo este alta. În copilărie, mi se părea totul foarte mare și intens. Acum, mi se pare totul mic și oropsit. Am recunoscut și gospodăria acelei femei sărmane care avea o fată îmbolnăvită și pe care o mai scotea la plimbare prin sat, în roaba din grajd, căci nu avea nici căruț, nici altceva cu roți. Fata i se născuse normală, ca și mine, era cu 2-3 mai mare cred. Din ce mi-aduc aminte, fusese nenorocită pe viață de un medic care îi administrase nu știu ce vaccin, la o gripă banală. Și o transformase într-o legumă în care doar inima mai pulsa, neavând însă niciun control asupra propriului aparat locomotor. Am fost la ei în ogradă, dar nu mai știu de ce și de ce doar într-o vară.

Peste o bună parte din fânețele din stânga, dar mai aproape de locul unde șoseaua începe să urce precum o imensă trambulină, au răsărit niște căsoaie. Sentimentul care te cuprinde vizitând locul din ziua de astăzi: omul a luptat și luptă în continuare pentru propriul fals confort în totalul detriment al naturii, ca și materie primă de confort.

Micul muzeu de floră locală, ultima căsuță pe dreapta, este cu siguranță tot casa cuiva. Apare ca o reședință absolut șarmantă, ascunsă puțin în spatele vegetației care a crescut de jur împrejur.

Știi cele două cupole de satelit care au făcut mare vâlvă ..... doamne, ce proiect gigant pentru un sat atât de neînsemnat. 

Un proiect mai mare decât satul, făcut de japonezi. În ce an să fi fost? Să fi avut eu zece anișori, deci prin 1977? Zona a fost încercuită, s-a muncit într-un ritm drăcesc, cred că de la o vară la alta cele două ”farfurii” albe erau deja plasate. Ocazie cu care au apărut în sat și primele blocuri. Dar au avut decența să le facă mici, neostentative, au doar două etaje. Desigur, că urâte, comuniste, dar era confortul pentru care mulți și-ar fi dat o mână pe-atunci. Mai știi, că peste alți vreo 8 ani de zile, Corina Iosif, fata dirigintelui poștei locale, se măritase și se mutase acolo .... ce schimbare era pe-atunci! De neimaginat. Eram de-o vârstă amândouă, cu siguranță că tanti Natalița, mama ei, nu mai trăiește .... dar scriu mai încolo de asta.

Nu știu câți alți nebuni se mai aventurau pe pajiștile întinse din jurul cupolelor. Dar tu, cu mine după fusta ta, cu siguranță nu te-ai simțit intimidată și în fiecare vară îți vedeai de plimbările de-acolo. Înconjuram micul lac din apropiere, pe o potecă foarte subțire ce ducea direct spre gardul de împrejmuire al zonei declarată înterzisă. Coteam apoi la stânga, traversam pajiștea și la liziera pădurii de acolo, pe o buturugă mare, stăteam uneori mai mult timp. 

Îmi plăcea să mă prăvălesc de acolo jos la vale. Ce nebunie! Mă culcam la pământ sus în vârf, de lângă buturuga pe care stăteai și dădeam liber corpului meu să se rostogolească singur până se oprea. Nu-mi amintesc reacțiile tale. Mi-amintesc doar că făceam toate nebuniile din lume și le împărțeam doar cu singurătatea. Universul meu erai doar tu. Timpul petrecut vara pe aceste meleaguri erau pentru tine, cu siguranță, singura insula de socializare, căci în fiecare zi aproape mergeam la cineva, vorbeai cu cineva din sat ore-n șir, te știa tot satul și noi știam aproape tot satul și toate poveștile.

Cum a fost povestea soldatului care își cumpărase o căsuță din lemn, d-aia de o iei cu o macara și o pui oriunde. Săracu! Cică era soldat al Armatei Române și nu avea voie să aibă nimic în proprietate privată, așa că mai-marii armatei i-au distrus căsuța într-o oră și despre el nu a mai auzit nimeni nimic. Mă uitam și azi la locul unde și-o pusese ..... istorii și destine.

Nu ai mai recunoaște nici vila aceea burgheză, aflată chiar la începutul aleii asfaltate .... aia de o descriam mai sus, care urca misterios și mistic spre complexul ceaușeștilor .... și pe care azi, după 30 și ceva de ani, am urcat-o cu bicicleta! Cred că aș fi fost de 100 de ori mai fericită să am o bicicletă atunci, copil fiind și cutreierând această bucățică de planetă .... deși, stând strâmb și judecând drept, am fost un copil docil, cuminte, aveam mici dorințe, dar știam că nu se poate și niciodată nu ceream ce nu se poate și nu sufeream pentru că alți copii aveau și bicicletă, și bani de buzunar, și portocale de sărbători, pantofi noi și ..... tați, bunici, frați, surori, prieteni ..... Revenind la vilă ... inițial se numise Anca sau Ancuța și care, conform legendei locale, fusese construită de un bogătaș îndrăgostit pentru iubita lui, Anca. Exista în pod un frontispiciu cu numele inițial, mai știi? Habar nu am de ce și cine sau când a schimbat Anca pe Liliana, nu cunosc povestea detaliată. Când eram eu o mică Anca, vila fusese redenumită Liliana și la parter era dispeceratul de cazare al acelor vremuri. Și acolo te știa toată lumea, nu știu cum reaușeai să te bagi pe sub pielea tuturor și să deschizi absolut orice ușă ai fi avut nevoie să deschizi (la polul opus, mă aflu eu). Intrarea în această bijuterie arhitecturală este o ușă dublă, arcuită perfect, precum o jumătate de ou imens, cu un toc lat, din lemn masiv, dur, de culoare închisă. Clădirea e construită din piatră de râu, cărămidă și lemn, geamurile de jos sunt micuțe și au un grilaj foarte solid și simplu, din fier forjat. În stânga, trepte din piatră și marmură duc spre un iatac al unei domnițe adorate: o cameră charmantă cu un balconaș la fel de charmant, ce ofera o panoramă de vis asupra fânețelor și pădurilor, ulterior asupra șarpelui de asfalt ce se strecura precum o rană printre verdele natural al colțului de paradis. Îți doreai atât de mult să putem sta măcar o dată în camera aceea de prințesă. Vila era cu circuit închis, nu se făceau cazări în ea. Era un fel de vilă de protocol. Nu știu cum, dar ai reușit și am stat acolo vreo două sau trei veri, nu mai știu. O locație de vis, care respira cu totul alt sentiment decât dormitorul ceușeștilor, cu baia aia imensă ..... Vila Liliana este acum proprietate privată și are la poartă un număr de identificare. Gazonul bine întreținut, chiar era un domn mai în vârstă care îl tundea cu o mașinărie electrică. Treptele puțin deteriorate, câteva plăci din înălțimea lor erau căzute. În spatele vilei era un loc cu totul și cu totul special pentru mine: o grotă construită din pietre mari puse aparent neglijent una peste alta. Era ca un iglu pe care mă cățăram cu o ardoare trepidantă de fiecare dată. Cățăratul era, pentru mine, esența însăși a vieții. Brazi, garduri, poduri, orice putea fi cățărat ”cădea victimă” mâinilor și picioarelor mele, ca să nu mai zic și de entuziasmul cu care acestea erau supra-încărcate de fiecare dată.

Dispensarul, adică clădirea aceea veche, cu podele din scândură, de lângă vila Liliana, există încă. Tot proprietate privată. Vis-a-vis, clădirea mare, albă, care servea drept cămin cultural – cu o bibliotecă impresionantă unde eu eram abonat fidel din fiecare vară după ce învățasem tainele abecedarului, fiind probabil singurul copil abonat la cărți pe timp de vacanță, cu atât mai mult singurul copil-turist care își dorea să împrumute cărți de-acolo! - și cantină pentru tabere școlare, a fost renovată, e tot albă, are și o aripă nouă, modernă. Este sala de sport a satului, Muzeul Natural (nu știu exact cum îi spune).

Și reședința aceea oarecum aparte, vis-a-vis de terenul care odinioară se știa că este al poștei, dar de fapt era al familiei tale și pe care exista o dispută de proprietate prin anii 80 și unde eu mi-am rupt picioarele și mi-am spart plămânii jucând fotbal cu echipa de fotbal de juniori care venea vara în cantonament acolo .... ce teren generos de jucat cu mingea, doamne!! Mai știi că antrenorul băieților spunea că sunt mai bună la fotbal decât mai mult de jumătate din echipa lui? Ce vremuri .... dar nu exista fotbal feminin. Clădirea aceea, unde se organizau cantonamente și tabere școlare pare părăsită și neiubită de nimeni. E ca un castelaș în miniatură, totuși nimeni nu s-a ocupat de ea și imensa pajiște pe care este înălțată. Lângă ea, pe locul unde în copilăria mea se construise un fel de hală din scândură, lemn vopsit în maro închis, unde micii sportivi serveau masa la mese lungi, de tabără, urlau acum manele. Era singurul punct de poluare fonică și mentală care m-a pocnit pe parcursul acestei zile dintre vis și realitate.

Gospodăria lui Tanti Lucreția – vraciul satului pe atunci și decedată de mulți ani – a rămas la fel. Nu mai știu dacă cișmeaua din curte există, nu m-am dus să mă uit lângă gard, eram prea luată de valul amintirilor. În grajdul lor am văzut eu pentru prima oară boboci de rață abia născuți, ce minunăție! Casa pe care o construiseră atunci pentru copii arăta puțin modernizată, apetisantă și era despărțită de un gard ferm de vechea gospodărie.

Luînd-o la dreapta pe lângă casa lui Tanti Lucreția, pe drumul care odinioară urca spre gospodăria familiei Munteanu – Margareta Munteanu, sau Tanti Reta, cum o știam eu, o femeie tare, tare aprigă, ca tine, care a administrat cu mână de fier toată viața ei întreg complexul Zăganu, muncind pe brânci și fiind una dintre principalele verigi care probabil te atrăgeau an de an aici -, nu neplăcută mi-a fost surpriza să văd halul în care fusese prelucrat drumul în urcare. Pot înțelege căutarea unor soluții ca drumurile dintre case să nu mai fie noroioase pe timp de ploi, astfel încât să nu mai circuli pe-acolo cu cizme de cauciuc sau să te simți ca în Evul Mediu îndepărtat din cauza mizeriei, dar nu pot înțelege bătaia de joc făcută pe bani. Mai ales aia făcută pe bani. Drumul a fost acoperit de niște dale imense din beton, cam 2-3 x 0,7 m. Puse una după alta, arată ca o șenilă de tanc. Am urcat cu bicicleta pe-acolo, îndreptându-mă spre gospodăria lui Tanti Reta. Știam sigur că ea nu mai trăia, dar nu puteam să nu merg în locul unde mi se construise o parte din viața mea de copil. Acolo văzusem ce înseamnă viața la sat, reală. Tanti Reta era o femeie singură, extrem, dar extrem de muncitoare, din cauză că era foarte aprigă la mânie și puțin cam spurcată la gură nu prea se înțelegea cu multă lume, avea o soră mai grasă și mai leneșă care avea o altă casă, în aceeași curte, dar mai jos pe deal, le despărțeau vreo 40 de m. Acum, cele două case sunt gospodării independente, despărțite printr-un gard. Casa surorii e cam în aceeași stare, în schimb casa lui Tanti Reta ..... este renașterea în persoană! Nu mai este absolut nimic de recunoscut. Nici vorbă de cotețe sau grădină de verdeață, toaletă în curte și cișmea. Spațiul a devenit per ansamblu extrem de mic în favoarea unei case imense. Totul este din lemn de culoare închisă, foarte înalt, impozant, iarbă verde în restul de poiană care a mai rămas. Nu se mai recunoaște nimic din ce a fost: verandă mare, deschisă, bucătărie în curte, cotețele și mizeria aferentă, locul de depozitat lemnele .... totul a murit. Desigur că dacă aș fi găsit totul în aceeași stare ca pe vremea copilăriei mele, aș fi fost mai deziluzionată. Dar totuși, schimbarea este atât de atroce, încât m-a străpuns prin toți rărunchii.

Dragă mamă, mai știi aleea aceea lungă către Mânăstire? Era expusă, lungă, însorită. Apoi s-au plant brăduți pe ea. Dacă mă întrebi pe mine, poate că aveam 7-8 anișori. Mi-ajungeau până pe la gleznele mele neastâmpărate. Îmi plăcea când ne abăteam pe la mânăstire, acolo în spate este încă robinetul cu apă din care era musai să bem de fiecare dată, după care intram în cimitirul din spatele complexului. Nu mi-ai spus niciodată ce te atrăgea spre acel cimitir, dacă exista cineva acolo pe care să fi cunoscut sau să fi avut vreo legătură. Apoi, după ce au plantat brăduții meniți să crească în 20-30 de ani, au pus o poartă mare, grea. Ei bine, poarta aceea din lemn masiv nu mai există la intrarea pe alee, au rămas doar stâlpii, dar există o poartă chiar la intrarea în mânăstire. 

Cele două șiruri de brazi, pe stânga și pe dreapta aleii, au crescut, desigur, astfel că drumul este acum o mică excursie ascunsă de umbra falnicilor tulpini cu brațe verzi. Din păcate, aleea a fost și ea betonată, au renunțat la drumul de pământ oranamentat pe atunci într-un fel destul de charmant al locului, cu piatră albă. Aceea era metoda de a evita nămolul provenit din pământul înmuiat de ploi și zloată. Acum, peste tot, se folosește crudul asfalt, care ucide totul sub el. Îmi pare atât de rău că nu te pot lua de mână să pășim amândouă pe aleea împădurită și umbrită, să te duc să mai pui mâna pe cele două sfetnice de alabastru, de care te simțeai atât de legată sufletește ......

Am urmat din nou, după 30 și ceva de ani, Drumul Vacilor. Vai, ce tristețe la capătul lui..... Este același drum de acum 30 și probabil 70 de ani, slavă cerului că nu l-au asfaltat. Începe de la intrarea în sat spre dreapta, urcă spre mânăstire, trece de mânăstire și urcă domol mai departe, prin soare, la un moment dat dinspre stânga vine o altă bucată de drum dinspre complexul ceaușeștilor, dar ții drumul drept înainte, pe lângă pădurice – apropos, în acea pădurice erau unii cu o mașină albă, lată, care nu-mi dau seama cum ajunseseră printre copaci și mai ales DE CE (?!?!?!?!?!) și care cu chiu cu vai au reușit să iasă la drum, după ceva chinuială. La volan, un tip de șmecher la vreo 20 de ani, fuma sarcastic o țigaretă. M-am abținut cu greu să-l întreb ce mama măsii lui căutase cu mașina în pădure, când nu exista absolut nici un drum de acces și chiar nu exista nimic în pădurea aceea, pentru numele lui Dumnezeu, abia de o poți parcurge cu o bicicletă! Ocupanții ceilalți erau și ei prin jurul aceleiași vârste și în spiritul aceleiași generații superficiale și indolente, educată doar în spiritul distrugerii și a persiflării.

Drumul coboară apoi brusc, este doar o adâncitură de teren, urcând apoi la fel de brusc și revenind la nivelul inițial. În adâncitura aceea, în stânga, era odinioară o mlaștină mare din care se înălța, precum un câmp de sulițe, o papură absolut superbă. 

Cred că toată copilăria am râvnit să pot ajunge și eu la un fir de papură, dar nu aveai cum să ajungi până la vegetația gomoasă din cauza mlaștinii care o înconjura precum un zid de apărare. Acum am trecut cu bicicleta, în viteză și cu gândul încă șocat de mașina aceea care răsărise din pădure .... așa că nu am mai observat starea mlaștinii copilăriei mele dar voi reveni curând, cu un aparat foto și cu altă dispoziție emoțională. Ziua de azi am întrerupt-o cam brusc, nu am rezistat emoțiilor și am plecat ..... Dar să continui cu Drumul Vacilor. Se numea așa pentru că pe aici plecau, în fiecare dimineață de vară, văcarii cu cireada mare de vaci adunate toate din curtea fiecărui sătean. Dimineața la ora cinci, vacile aveau rendez vous pe strada principală a satului, adunându-se toate dintr-un instinct învățat din copilăria lor, strada principală fiind parcă canalul de colectare al tuturor dobitoacelor dătătoare de lapte, trimise de prin gospodăriile mai apropiate sau mai depărtate, care cum cocoțată pe unde se nimerise. Erau mânate formal pe acest drum de macadam lung de aproximativ 4 km. Treceau și ele, așa cum am trecut și eu astăzi și așa cum treceam și noi, mamă, în urmă cu 30 și 40 de ani, pe lângă mânăstire, pe lângă reședința prezidențială, pe lângă farfuriile imense pe care japonezii le plasaseră în cuibărișul fânețelor, pe lângă gardul unde mamele noastre ne pozaseră la vârsta de 5 ani, traversau un mic râu, mai urcau o pantă de 20-30 m, traversau asfaltul drumului care făcea legătura spre Brașov / Ploiești și reintrau pe macadam, pierzându-se apoi prin umbra pădurilor de foioase ce acopereau o mare parte din drumul ce continua sinuos, în urcare deloc simțită, până la poalele mărețului Zăganu. Rar întâlneam picior de om în această excursie a noastră care începea după micul dejun și se termina după-amiaza târziu. Noi două făceam 2-3 ore până la Poiana Vacilor, o imensitate de pajiște alpină, căci pe drum culegeam tipicar toate acele plante medicinale – 14 sorturi – pe care ulterior le spălam, le uscam la soare și le luam cu noi la București, fiind băutura zilnică a casei până la următoarea vacanță de vară. Te urmam fără mofturi, habar nu am ce simțeam. Aceea era normalitatea copilăriei mele: tu și eu prin pustiuri, peste coclauri, prin munți. Acum îmi dau seama câtă doză incomensurabilă de curaj a zăcut în tine în toți acești ani și cât de puternică trebuie să fi fost chemarea care te făcea să nu te temi de nimic rău ce ni s-ar fi putut întâmpla.

Pentru prima oară în viață pășeam pe acest drum ce-mi amprentează de-a dreptul sufletul, cu bicicleta. Da, mamă, incredibil, fata ta, pe bicicletă, după atâția ani, prin aceste locuri .... este o realitate pe care nici măcar eu nu o pot digera încă și mi-au înghețat degetele la cele aproape 30°C pe care trebuie să le suport în cameră, scriind toate acestea. Habar nu am de ce-ți scriu, este ceva mai puternic decât pot eu controla.

Desigur că am ajuns la Poiana Vacilor foarte repede și am avut imagini-fulger de genul: de lângă piatra aceea am cules, în urmă cu 35 de ani, un buchet întreg de țintaur – plantă medicinală că rară, un fel de nu-mă-uita mai mare, de un roz splendid, care era un fel de aur pentru ficatul tău, mai știi cât de greu o găseam și cum prețuiam fiecare firicel descoperit? -, o coada-șoricelului, uite aici am căzut, aici am alergat, aici am văzut o ciupercă roșie, imensă, acolo se umfla în pene o Pălăria Șarpelui, aici era să calc pe o salamandră .....

Spre marea mea uimire, Poiana Vacilor era aproape pustie. 

Când mergeam noi două acolo, știi că cireada mare de vaci – să fi fost peste 100 oare? – păștea mereu departe-departe în dreapta, spre peretele muntos, unde noi nu am ajuns practic niciodată. Noi ne opream aici în dreapta, la max. 50 de m de drum, puneai o păturică și stăteam la soare ore bune. Tu croșetai, ca să avem ce mânca sau poate chiar pentru a pune bani deoparte pentru vacanța din anul următor, eu citeam sau mă jucam cu mingea. Și atât. Nu mi-aduc aminte de dialogurile noastre. Nu mi-aduc aminte să fi știut vreodată ce gândeai, ce te aducea aici, de ce vară de vară reveneam aici. Târziu am aflat povestea romantică care are legătură cu sosirea mea pe lume și cu vechea Cabană Ciucaș din anii 60+. Dar nici măcar pe aceea nu o știu în subtilitățile ei. Ei, dar nu-ți va veni să crezi ce am găsit în Poiana Vacilor, după atâta amar de vreme? Mai știi când ne-a prins furtuna și la vreo 50 de m lângă un copac era un adăpost făcut din trupuri subțiri de copaci și ramuri, unde avea loc să doarmă un om? Era un adăpost de vreme rea construit de un văcar. Ne-am băgat acolo. Există și acum adăpostul. Nu știu dacă exact același și dacă exact sub același copac, dar oricum în același perimetru. Împrăștiate pe lângă drum, păscând sub cele aproape 40°C de astăzi, 9 vaci brune cu alb își trăiau veacul. Lângă adăpostul firav, un om. Un văcar. M-am dus la el. Nici măcar nu era din Cheia, ci de prin Homorâciu. Toate cele 9 dobitoace erau ale lui. ”Sătenii nu mai dau vacile la păscut, preferă să și le țină prin curte.” Da, mamă, dureros de incredibil. Nu mai există acel ritual de dimineață și de seară, cu tot ce implica el. Oamenii au renunțat la vitele din bătătură. Laptele se importă și nici nu mai cred că are vreo legătură cu ugerul unei vaci adevărate, sincer. Văcarul de astăzi mai staționează o săptămână, apoi se retrage cu animalele spre casa lui. Deci locul va rămâne absolut pustiu și eu nu mai ajung încă o dată acolo să mai stau de vorbă cu el și asta-mi rupe sufletul. Tare aș fi făcut niște fotografii pe lângă povestea asta .... ce ghinion, să nu am eu aparatul la mine.

I-am urat toate cele bune și am plecat mai departe pe macadam. Oare de ce nu ai mers niciodată la Muntele Roșu și pe acest traseu? Niciodată nu am știut ce este mai departe pe drum, mai departe de locul unde staționam noi. Știam doar că de acolo începe pădurea și nu simțeam imboldul să mă duc de una singură în ea, prin anii aceia mai existau urși și existau și victime. Este un drum nebunesc de frumos, sălbatic, distorsionat și contorsionat de capriciile vremii și de puterea șuvoaielor de ape ce coboară probabil la momentul topirii zăpezilor. Este prin pădure, accidentat, urcă pieptiș, mai trebuie să treci peste câțiva arbori doborâți fie de vânturi și furtuni, fie de seceta care a pârlit aproape tot. Asudând la greu, cu bicicleta după mine, în aproximativ trei sferturi de oră ajungeam la Muntele Roșu.

Dragă mamă, nu am uitat vreodată tot tumultul acela răspândit prin tot satul atunci când s-a început asfaltarea drumului spre Muntele Roșu. Cât de incredibil părea. Se turna asfalt negru, ieșeau aburii din smoală ..... au fost nevoie 30 de ani pentru a se ajunge la drumul inițial. Dar e mai prost și mai periculos decât drumul inițial.

Au fost necesari doar 30 de ani de indolență pentru a avea acum un real drum de kamikaze pe care și eu, cu un mountain bike full suspension, am întâmpinat greutăți în a-l parcuge. Nu se poate, pur și simplu nu se poate descrie halul de deteriorare al acestui drum, care, apropos, arăta mult mai bine, incomensurabil mai bine înainte de a fi fost asfaltat. Nu se pot descrie craterele și valurile succesive. 

Coborând pe acest drum am găsit și explicația de ce sus la Muntele Roșu erau doar 12 corturi și vreo maximum 20 de mașini, zona fiind practic pustie. În timp ce, pe vremurile noastre, zona era, toată vara, o intensă și permanentă tabără colorată, oamenii urcau aici pe jos, foarte puțini aveau mașini. S-a ales praful și pulberea de ceea ce ar fi putut să fie. Mai degrabă deranjează ceva distrus, decât ceva neînceput deloc și lăsat în mediul lui natural. 

(va urma, cu pozele pe care trebuie să le fac și cu restul descrierii, căci mai există destul)

- Complexul Cabana Ciucaș, fost orfelinat inaugurat de Regina Maria 

- Poiana Gâștelor

- Casa de unde luam miere

- hotelurile gemene

- oficiul poștal

- poliția locală

- magazinul universal

- cofetăria 

- bătaia din pădure - nu, bătaia NU e ruptă din rai, mamă!

- Cheița

- Valea Berii

- Zăganul - muntele

- Zăganul - ultimul vultur

- Zăganul - casa de odihnă
- drumul pe jos de la Mâneciu la Cheia
- arborele singuratic cu leagăn
- Babele la Sfat
- Ciucașul - muntele 

P.S. Mă îndoiesc tare rău că a reveni aici este o idee bună. Nu am încercat niciodată emoții atât de intense în legătură cu un trecut de care m-am considerat pe veci vindecată. Să renunț la cursa din 15 septembrie, să nu renunț .....