IRONMAN 2013 - after one week

Mi-e dor de o alergare, de n-am cuvinte .... Mi-e somn, e ora prânzului și cu siguranță mă voi culca. Afară e o vreme statică, nici cald, nici răcoare. Ideal pentru alergare. Dar e prea devreme.

După o mie de km alergați anul acesta, nu știu care dintre ei/ele s-a obișnuit mai mult să iasă la alergare: psihicul sau fizicul?

Când te înscrii la un concurs de genul acesta, nu te preocupă doar limita impusă de timp, ci faptul că, chiar dacă tu depășești limita impusă de organizator și termini totuși cursa, să zăbovești prea mult peste cele 16 sau 17 ore nu este în avantajul tău. Satisfacția de a termina în afara concursului nu se compară cu satisfacția de a termina în calitate de finalist. Știu asta, pentru că am trecut prin asta, cum se zice: ”Am fost acolo!” :-)

Am scris deja enorm de mult despre acest eveniment (aici este o listă a linkurilor care au legătură cu primul meu Ironman), dar chiar a fost cea mai mare provocare, cea mai îndrăzneață încercare din ultimii doi ani jumate.

Din momentul în care am decis să mă prezint la start, preocuparea pentru volumul de antrenament mi-a ocupat permanent mintea. Șiretlicul era să nu transform asta într-o obsesie, să nu-mi dau viața peste cap, să nu ajung să mă trezesc cu ”Aoleu, iar trebuie să alerg azi?!” sau să nu mă apuce lamentarea dacă a trecut o săptămână fără să fac nimic. 

Eram un pic îngrijorată din cauza înotului, fiind proba la care chiar nu mă puteam antrena, deci rămânea baza, aceea de: ”Știu să înot bine.” și-atât.

Eram un pic îngrijorată că se făcuse deja aprilie și eu nu mișcasem cursiera din cui, trebuia să o curăț de praf și să rulez măcar 300 de km pe săptămână. Dar era frig, ploua, era mizerie afară - nici vorbă de cursieră. Prima ieșire a fost pe 28 aprilie și a debutat cu 60 km. Egal zero ca și antrenament.

Următoarea ieșire a fost pe 5 mai, cu 100 km. Și până la start, am adunat 588 de km. Știu, e o glumă de prost gust, dar asta e realitatea. Acesta e nr. de km pe care ar trebui să îi pedalezi într-o săptămână de antrenament, nu în șase luni, de când să zicem începi să te antrenezi pentru un Ironman.

The point is:

- antrenamentele trebuie făcute,

- volumul de ore petrecut într-o zi de antrenament trebuie respectat,

- viteza vine de la sine, după ce organismul și mentalul tău s-a saturat deja de volum,

- asta înseamnă că la antrenamente, cel puțin prima parte din sesiuni, nu tragi pe viteză, ci pe volum!

- dacă nu îți place să te antrenezi cu program, e bine să nu te gândești la un Ironman. Adică să nu faci ca mine :-) Eu am mers acum pe ideea: ”Încerc. Voi vedea. Primul nu se pune! Și dacă nu reușesc, ce voi pierde?! O auto-umilință. O să treacă.”

Mă bucur că nu am ajuns în situația de a abandona sau de a fi descalificată. 

Dacă tratezi cursa cu încrâncenare, nu spun că nu-ți va ieși, dar vei ieși obosit din ea. Când mă uit la fotografia de mai sus, mă pufnește râsul din toată inima. Este una dintre fotografiile care denotă starea de spirit care m-a ținut cel puțin 90% din cursă și fiind moaca de final, e destul de clar cu câtă bucurie am savurat întreg evenimentul. Mai am o poză de la ieșirea din apă care surprinde un chiuit de bucurie și mai am poze de la bicicletă care mă surprind fredonând și fluierând. Pentru că așa am simțit fiecare cursă în parte și tot ce îmi pot dori este să am inteligența și abilitatea de a menține acest tonus și la următoarea provocare.

Concurezi cu tine, cu timpul tău, nu cu ceilalți. E cel mai important lucru care îți dă motor. Este ideea care înseamnă vântul din pupa!

Din ianuarie și până la start, cum spuneam mai sus, există o preocupare permanentă pentru a ieși la antrenament. La mine a fost mai simplificată povestea până în luna mai, singura probă la care mă putea antrena rămânând alergarea. Așa că am alergat și m-am bucurat la maximum de zilele reci, înnorate, ploioase, când dau randament maxim și când alergările sunt mai lungi, tocmai pentru că parcurile sunt pustii și asta îmi dă mie energie: pustiul din jurul meu (a nu se interpreta altfel decât o spun!), căci alergarea pe căldură, printre bunici, cărucioare, bicicliști, căței, pisici, manele, scuipători de semințe și indivizi subgradați care au mereu ceva de spus la adresa unei tipe care aleargă în pantaloni mulați ... asta nu-mi place.

Acum mă odihnesc, mă apuc de pigulit cursiera, de căutat echipamentul pentru alergarea montană de sâmbăta viitoare. La Cozia m-am înscris pe tura lungă, de 30 km. E posibil că nu o voi putea alerga, e mult prea devreme după un IM și organismul are nevoie cam de o lună de refacere. Dar cred că merg până acolo, că e frumos.

După ce termini un prim IM, te poziționezi altfel față de tine. Știi unde mai ai de lucrat, ai alt plan de antrenament. În cazul meu, chiar mi-aș pune problema unui plan. Cu înotul nu am ce face, rămâne la același nivel de no training, dar cu bicla aș putea să mă străduiesc totuși. 

Părerea mea este că nu prea te simți pregătit înainte de start, orice-ai face. OK, de la un anumit nivel ȘTII că VEI TERMINA să zicem în 15 ore, deși surprizele pe cursă nu se lasă așteptate (cum a fost criza de stomac la mine, pe alergare, când alergam cu 6:20-6:30/km!!), dar înainte de prima cursă habar nu ai în cât timp vei termina și cum și dacă. Fiind și primul triatlon din an la mine, fără exercițiul tranzițiilor, emoțiile sunt cu atât mai mari.

M-a întrebat cineva cum e cu alimentația pe timpul cursei. E cam complicat. Dacă suferi de gastrită, un IM cred că nu e indicat, de exemplu. După mulți ani de liniște, gastrita mea incipientă, căpătată în urma multor ani de lucrat în stress, fără pauze de masă, sub presiune etc. etc., a dat semne pe proba de alergare, bătând ușurel în stomac. Evident că m-am speriat, știind ce înseamnă o criză rea, așa că imediat am dat de pe turbo pe mute, ca să spun așa.

M-am trezit la ora 4:45, pe la 5:20 mâncam spaghete carbonara, luam 3 lingurițe de semințe chia cu vreo 300 ml apă.

Înainte de start am luat un energizant pe care îl cumpărasem vineri seara la standul unde s-a ținut ședința tehnică (se vede în fotografia de jos, scrie BCCA pe el. L-am luat cu apă, gustul fiind nașpa).

În T1 am mâncat o clătită, pe care o pusesem acolo pregătită să fie înhățată. Clătită cu gem :-)

Pe bike am consumat cam 3 fiole de magneziu, un snack mic de la Isostar, un snack de bike, un sandwich foarte mic cu cașcaval și încă o clătită cu gem. Am mai supt 2 tablete cu magneziu și mai luam la punctul de alimentare, cât încăpea între degete, sărățelele care erau puse acolo. Ar fi trebui să consum mai multe. Aveam la mine geluri și alte nebunii, plus Calciu Gluconic, pe care însă nu le-am folosit. Am băut 1,2 l de limonadă cu lămâie și miere, 4-5 pahare cu izotonic, probabil alți 2 l de apă simplă. Ah, și 3 pahare de cola rece, pe care ar fi trebuit să le evit. Eu cred că acea cola mi-a atacat stomacul prea gol, pentru că nu beau cola de foarte mulți ani.

Am mâncat 2 felii de măr și 2 felii de portocală.

Pe alergare nu mai puteam mânca nimic și nici bea. În T2 ar fi fost bine să mai iau 3 lingurițe de chia, dar cumva nu a funcționat. Cedezi prea repede ideii că ”nu ai nevoie acum” și asta este o mare eroare. Am desfăcut un snack de isostar la un moment dat și l-am morfolit în cam mulți km, cred că 5. Am băut 1 pahar de apă simplă, aproape 1 l de apă minerală și cred că am luat o felie de măr la un moment dat.

Singura probă unde poți mânca bine, ca să reziști, este cea de bicicletă. 

 

Orice ai de gând să faci, să îmbraci și să consumi pe cursă e bine să fi testat deja! Nu iei pe cursă energizante noi pentru organism, nu iei părți noi de echipament pe care nu l-ai rulat, chiar și muzica din player e bine să o fi testat, să fii sigur de ea. Până să mă decid ce pantofi de alergare să iau ...... a durat mult. Una e să alergi 42 km într-un maraton simplu, alta e să îi începi după 180 de bike. Așa că mi-am luat două perechi dintre cele cu care mă simțeam cel mai confortabil la alergările din ultimele 6 luni.

Sunt multe alte mici detalii pe care eu nu le cunosc, dar la nivel de amator ceea ce știu acum mi se pare îndeajuns și, fără propria experiență sunt multe chestii pe care nu le înțelegi de ce așa și nu altfel. Anumite erori sunt necesare să le faci, pentru a le evalua mai corect și pentru a nu le uita. Uiți mai repede o chestie pe care ți-o spune cineva, deci este experiența altuia, decât o chestie pe care ai greșit-o tu o dată, că a doua oară sigur nu o vei mai face :-)

Dacă am greșit ceva în cursa asta? Nu știu ..... chiar nu știu ....