O zi pe sufletul meu în Oradea și inevitabile despărțiri ....

După ce duminică mă plimbasem, admirasem nuferii, lotușii și țestoasele din mirificul lac termal din Băile Felix, marți am avut o zi mai puțin activă. A fost o zi înnorată, cu ceva vânt, cu ploaie rară ..... o zi pe sufletul meu!!! O zi în care nu mai ieși în sandale fără șosete, păstrezi pantalonii scurți, dar pui un wind stopper ușor, de vară, peste tricoul tehnic cu care pedalezi sau alergi. Și pe ăla-l pui peste un alt tricou cu mânecă lungă, de preferat un skin/de compresie. V-ați plictisit de pedală și alergare? Sau credeați că am obosit io? Abia mi s-a deschis apetitul, sezonul abia începe, copii!!!

 Stabilisem cu Annamaria Bako, noua vice-campioană națională la full Ironman și la numai o săptămână distanță câștigătoarea unui alt triatlon, de data asta cu distanțe olimpice și pe profil off-road,

 să ne vedem la o pedală. Dar ea a avut ceva treabă, afară ploua prea urât, așa că întâlnirea s-a amânat mai după ora 15. Am stat câteva ore nemișcată, în fața monitorului, lenevind, savurând răcoarea ploii, alintul pisoiului și scriind, ”digerând” cursa de sâmbătă, derulând emoțiile retrăite la infinit. Așa că, după atâta stat și melancolie, cu greu am ieșit în cenușiul zilei .... dar bine am făcut, căci afară era Raiul! Aproape pustiu, peste tot vegetație trezită la viață de o ploaie prelungită ..... dacă ar fi fost soare, nu m-aș fi bucurat atât de mult. Era fascinant să vezi cum într-un interval de timp atât de scurt, de la o caniculă ce părea că topește întreg pământul, acum căutai șosete mai groase și mănuși ca să poți ieși afară!

Până la punctul de întâlnire cu Annamaria aveam un segment de paradis, 5 km de asfalt șerpuitor printr-o zonă rezidențială unde casele încă nu au distrus total natura, armonizându-se parțial în peisaj. În dreapta dealurile ce se înălțau către cer și erau năpădite de vegetația aceea verde, dătătoare de viață, în stânga o întinsă arie protejată de-a lungul Crișului. ”Aria protejată” este de fapt o arie neglijată, neîngrijită, năpădită de o vegetație ce-și face de cap, crescând în voie și nestingherită. Mie una-mi place, dar parcă nu aș lăsa-o așa în voia sorții, toată vegetația aia de-acolo s-ar putea folosi, cine mai știe să dea la coasă și să hrănească animalele cu iarbă .... dispar Doamne toate lucrurile care stau la baza existenței noastre. Ucidem tot, stârpim tot, distrugem tot. Culmea, în numele unui progres care ne distruge de fapt. Dar nah, că iar am deviat ...

Mersul pe bicicletă, atunci când nu dispui de un bazin unde să poți înota, este metoda cea mai plăcută prin care poți începe recuperarea imediată după un concurs greu și foarte greu. Am probat chestia asta după Maratonul din Brașov din aprilie și m-am convins că așa este!

Annamaria m-a condus sus pe deal, către un loc de unde se putea privi panoramic Oradea și unde există un local, ”Ciuperca”.

O urcare absolut criminală, un alt loc perfect de antrenament pe care Oradea îl oferă, spre deosebire de platul Bucureștiului sufocat de mașini, noxe, mașini și iar mașini pe post de umbrele pe roți!

Aici, pe terasa pustie, am savurat în deplină relaxare, la un pahar de vorbă cu tânăra orădeancă, un espresso delicios :-)

Apoi am mai dat un tur vizual prin jur și am început să coborâm pe alt drum spre Parcul Brătianu, de unde pornisem de fapt. Un cățel sârmos stătea pe caldarâm, visând probabil că e în Paris ... nu știu :-)

La câțiva metri, în iarba udă, o cățea istovită dormea și mă uitam la ea de parcă era o ființă umană, o leuză care nu dorește decât să fie lăsată în pace .... avea o expresie atât de grăitoare .... pur și simplu emana epuizare.

Mi-ar fi plăcut să rămân în Oradea încă vreo trei zile. Am regretat enorm că nu-mi luasem toată săptămâna concediu, dar sezonul abia începe și voi mai avea nevoie de zile libere, căci Ironman nu a fost nici pe departe un final.

Am revenit în casa gazdelor mele. Terry, cățelul din curtea din spate, nu s-a lăsat nicidecum fotografiat, oricât am încercat :-) Mareeeee pușlama, hoinarul ăsta, ne știm deja de trei ani acum, nu ne mai lătrăm reciproc :-), doar ne băloșim. Ce-ar fi vrut el o hârjoneală cu blănosul meu .... he-heeeeee...........

Oala veche a bunicii, care-mi aduce aminte de copilărie și de bucătăria copilăriei și de mama, o gospodină desăvârșită în stil austriac, mă aștepta anul acest plină ochi cu lapte proaspăt și mult caimac .... cel mai bun lapte pe care l-am băut în ultimii zece ani!!! și la care visez de doi ani .... :-)

Cristina, stâlpul gospodăriei, făcea ce știe ea cel mai bine. Din nou.

Iar eu îmi adunam cu fărașul bucățelele de suflet, oftam pe interior și mă pregăteam sufletește să părăsesc Oradea în zorii zilei următoare.

A fost o călătorie lungă, cu soare și ploaie furioasă și iar soare. Călătorului îi șade bine cu drumul, indiferent ce zice pisoiul din mașină :-), care s-a comportat exemplar, a folosit și toaleta la un moment dat, ca un domn ce e :-)

Bye-bye, Oradea!

Dacă v-a plăcut, citiți și primele emoții de după finish. Danke!