Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 25. Juni 2013

My first Ironman - Proba II: BIKE

Data evenimentului: sâmbătă, 22 iunie 2013.
Locul faptei: de la Lacul Paleu, satul Paleu, Oradea, Bihor - traseul se repetă de 7 ori prin Uileacu de Munte, Cetariu, Cauaceu și apoi se lasă Paleu în spate, coborând spre Oradea, Parcul Brătianu, unde este T2 și începe proba de alergare.
Numele evenimentului: XMAN - concurs de triatlon de tip IRONMAN, ediția a IV-a.
Ora startului: 07:00 pentru cursa full și ora 9:00 pentru cursa de half. Am intrat pe segmentul de ciclism în jurul orei 09:10.
Temperatura aerului: undeva între 37°C și 40°C.
Distanța de concurs: 180 km, 7 ture de asfalt încins, exclusiv prin soare, pe drumuri județene, cu trafic și câteva urcări deloc ușoare. Diferență de nivel acumulată pe plus aprox. 1.500 m!
Limită timp: 8h30min+30 min. Aici mie îmi este neclar: cu sau fără timpii de T1 și T2?! Pentru că în clasament timpul de bike include T1 și T2.
Speranța mea: max. 8h.
Rezultatul: 8h10min (inclusiv opririle, 8h36min inclusiv T1 + T2).
Timpi: media per total a fost de 23 km/h. Maxim: 48 km/h. Minim la urcări: 7,8 km/h (”Cireșul de pe tort”).

Distața parcursă sub numele de antrenament în ultimele 6 luni: 600 km.
N.B. - prima mea tentativă de a termina o cursă de IRONMAN FULL, prima cursă pe o astfel de distanță de bike.
Starea mea de fapt: sâcâită de o viroză mai ciudată, tuse seacă, nevralgie totală la nivelul capului, pe modafen și tantum verde de 2 zile. 
Nedormită în noaptea precedentă. 
Conștientă de faptul că dacă pe plat scot o medie de 26 km/h, aici un 23 km/h va fi raiul pe pământ!
De data aceasta, am doi susținători din pluș: unul pe aerobars, Mr. Mouse, care are rolul de a mă face să zâmbesc și de a mă ține de mânuțe dacă o fi nevoie, iar Mr. MikiMouse legat de șa, care are sarcina de a mă împinge la deal :-) (adică a-mi da un șut în dorsal!)
Cum să descrii traseul de bicicletă de la Ironman Oradea?
”Vii la anul la un full?” - întrebă ea pe un el, triatlonist remarcabil, cu timpi buni, cu experiență incontestabilă.
”Nu. E prea greu pe bicicletă și nu am chef, nu văd rostul. Mai bine mă duc în Ungaria, e numai plat acolo, frumos, relaxat ...”
Cam așa :-))
Puncte slabe/dangerous:
1. Starea tehnică a traseului, pe anumite porțiuni: cratere nesemnalizate în asfalt - vezi acest material al meu -, o porțiune cu nisip ce nu a putut fi îndepărtat, într-o curbă care era, pe un sens, pe coborâre, deci clar trebuia să frânezi din timp, resturi de fân ce cădeau din tractoare și căruțele în rulare.
2. Deși știam că circulația nu putuse fi oprită, din păcate, anul acesta au rulat mult prea multe mașini, autobuze, căruțe încărcate, tractoare. 
La volan, destui nesimțiți vitezomani, de două ori au trecut pe lângă mine nu doar cu viteză exagerată, dar și la doar câțiva cm distanță. Periculos, prea periculos. 
Așa ceva, pe un traseu de Ironman care se dezvoltă numeric ca și număr de participanți, e greu de imaginat că poate continua pe viitor. Anul acesta a scăpat toată lumea teafără, dar nu a fost funny deloc. Și începi să înțelegi de ce s-a introdus condiția cu asigurarea medicală privată, căci trăim într-un stat care, după ce ți-a luat banii 20 de ani, te lasă să mori în câmp oricum.
3. Caniculă și ceva vânt. Lipsa zonelor cu umbră.
Puncte cool, meritul organizatorilor:
1. Bine alimentat, bine hidratat.
2. Gheața din punctul de alimentare Cauaceau a fost precum un colac de salvare.
3. Voluntarii foarte bine pregătiți, rezistenți, implicați, toleranți. 
E inutil să dezvolt din nou acest subiect și să descriu cum este, ca voluntar, să stai 8-10 ore în punct fix, pe caniculă, și să fii pe fază să servești 100 și ceva de cicliști grăbiți,

 unii mai politicoși, alții mai puțin politicoși (că am văzut niște faze). În poza de mai sus: ciclistul pedalează, întinde mâna și apucă sticla fără să se oprească, că doar e concurs (bine, mie nu-mi iese chestia asta, eu trebuie să pun piciorul jos). Deci .... sticla trebuie întinsă și poziționată în mâna sportivului, altfel acesta pleacă fără hidratare de regulă și o vorbă de dulce nu e de mirare ....
De la înot este o mică urcare, apoi drept, coborâre, la stânga, dreapta, ajungi în DJ și o iei la dreapta pe lângă punctul de hidratare cu apă. Dacă se băga și aici niște gheață, ar fi fost ideal. Eu una am avut recipient mare de 1 l și am putut pune în el cuburi de gheață, deci nu am suferit. Chestia e că cei cu recipiente de doar 500 ml, cred că au avut probleme, căci apa din ele se încălzea mult prea tare și nu prea mai era băubilă.
Cursa în sine a fost ...... HOT!!! Fierbinte. Este al doilea segment al triatlonului unde îți dai seama că între un half și un full nu prea există vreo legătură. Una e să faci 4 ture de înot, una e să faci 3 ture de bicicletă și 19 de alergare față de 8/7/38.
Aici încă fluieram vreo melodie din căști :-) și pe urmele mele, mașina poliției!
O tură are 24 de km x 7 = 168 km. Diferența până la 180 se constituie din km parcurși de la lac și apoi ieșirea de 10 km până în Oradea.
Aici, dacă-mi amintesc bine, eram pe tura a șasea, pe o urcare. Căldura mă doborâse un pic și respiram cu obrajii umflați, să-mi răcoresc plămânii sau naiba știe ce făceam.
Tot pe tura a șasea, când deja mai rămăseserăm extrem de puțini cicliști pe traseu, să vezi istorie la punctul de hidratare din Cetariu: 
Opresc să beau un pahar cu apă. Tibor Bereczki, organizator IRONBIKE, printre altele, un tip absolut remarcabil, împreună cu soția, Eniko, îmi spune cu o mimă d-aia de arbitru sever care are ciudă pe întârziați: ”Închidem la ora 16.” Mă uit la ceas: 15:03.
”Adică cum închideți?”
La ora patru se închide punctul și ne retragem.”
Nu pot descrie blitzul de gânduri care s-au troznit în momentul acela pe intersecțiile emisferelor cerebelului ....
Am înapoiat paharul cu apă și am pornit. Nu mai înțelegeam. Am pus ciclocomputerul pe oră, să pot urmări fiecare minut și mi-am dat seama că voi ajunge undeva pe la 16:10 înapoi, când deja va fi prea târziu și eu voi fi, ca urmare, descalificată.
După care nu încetam să fac calcule și să îmi dau seama unde omisesem eu eventual informația conform căreia la ora 16 trebuia să ieși spre Oradea. Păi cum frate, două ore jumate de la înot plus opt ore de la biclă fac 10 ore jumate. Este ora 15. Hai 9 ore jumate, că mai ai nevoie de o oră să ajungi în Oradea. 7 dimineața + 9 ore jumate = ora 16:30. Iaca nah, că oamenii aproape aveau dreptate. 
Alex Diaconu, triatlonist profesionist, campion național la proba de half/2013. Când m-a depășit la un moment dat și am stat ”în plasa lui” doi metri, m-am simțit măreață :-), dar am dat io mai încet, să nu mă ia arbitrii la ochi :-))
Dar ceva tot nu pricepeam, însă am ales să dau pedală și poate-poate reușesc minunea să fiu la ora 16 retur.
Să zicem că am pedalat 500 m când aud motor de mașină în spate. Mă retrag mai de dreapta, să treacă, cine știe ce nebun e la volan. Nu trece. Rulează în spate. Ete - nah .... ce puii mei??
Apoi se apropie și rulează paralel cu mine. Mă uit stânga, Tibor la volan, geamul deschis. Explodez: ”A fost o glumă, corect?!” Și un larg zâmbet a umplut peisajul ..... ”Te-ai mai liniștit?” ”Super tare!! Nu ți-o iert!! Făceam calcule peste calcule și ceva nu-mi ieșea!” ”Ești OK, ceva crampe?” ”N-am nici pe dracu, am luat magneziu (în gândul meu: ”așa e la categoria melci ...”)”. Mi-a urat succes și a plecat mai departe în patrulare pe traseu, să-i mai necăjească și pe alții. Pe care, că nu prea mai erau.
Mașina asta a patrulat toată cursa de ciclism, cu piese de rezervă pentru un sportiv, deși eu înțelesesem din regulamentul explicat că așa ceva nu este permis. Ajutoarele nu puteau însoți în rulare, trebuiau să stea la puncte fixe.
Am ajuns după cei 24 de km la 16:10 la punctul din Cetariu: ”E patru și zece și voi deja nu mai sunteți aici, ce ghinion am! :-)” Tibor nu mai era, mai erau doi voluntari care mă așteptau, cu siguranță nerăbdători să se retragă și ei. Evident că am râs cu toții. Ulterior am aflat că timpul limită la acel punct era ora 17.
Pe ultima urcare din tură mi-a sărit lanțul. Să mă vezi cu mănuși albe, dantelate, punând lanțul la loc :-) niceeeee. Dar mănușile au fost extraordinare și acum am dantelărie de bronz pe mâini, foarte fein :-). Am repus lanțul și am continuat.
 Mi-am dat seama destul de târziu că ceva gheață ar fi mai mult decât necesară, cred că eram deja pe tura a treia. Lichidul din recipientul meu era fierbinte, deși era izolat cu folie de aluminiu și cu o husă termo. Ce să izolezi la patruzeci de grade??? Te frigea și umbra!
Pe cursă, când te concentrezi - oh da, și chiar te concentrezi, căci atingi viteze delirante (48, 70 km/h chiar) -, uiți de anumite informații pe care le-ai citit în regulament sau pe care le-ai auzit la ședința tehnică. Uitasem total că exista gheață, noroc că fetele de la punctul de alimentare din Uileacu de Munte mi-au spus că au gheață!!! Mulțumesc Eniko, Timea și celelalte :-) Am pus câteva cuburi și mă gândeam că la următorul punct de hidratare voi mai putea lua gheață. Dar acolo era singura sursă de gheață, la celelalte nu exista.
O hidratare am pierdut-o pentru că, din cauza soarelui probabil, oamenii au mutat masa de hidratare după punctul de întoarcere la punct fix și în viteza deplasării nu îți dai seama de astfel de surprize. Bine, nu era o catastrofă, căci mai aveam fluid, dar fazele astea te iau total prin surprindere, ești mult prea prins cu propria ta cursă. Da, este o cursă de anduranță, dar te fură valul, ce mai! 
Pedalările la deal încep să te chinuiască așa, mai după km 100. Dar mai mult din cauza căldurii și, desigur, lipsa antrenamentului în rampă chiar își spune cuvântul tare rău de tot, poți să asurzești când urlă :-)
180 de km sunt o sută optzeci de kilometri și chestia asta se simte cel mai tare nu în picioare, ci între picioare! Sincer, nu știu cum de am mai alergat după ciclism, dar cert este că la final, când am ajuns în cameră și m-am băgat în cada cu apă fierbinte, toate durerile din zonele delicate au început să stea la taclale.
 Amprenta șeii cu gel a rezistat precum coafura dată cu gel .... poza fiind făcută după procedura de spălare o oră și ceva în mașina automatică.
Oricum, acești pantaloni au cel mai gros burete dintre perechile mele și de aceea i-am și ales pentru cursa de sâmbătă, plus că albul pe caniculă este de preferat negrului.
M-am bucurat destul de tare să ies din traseu spre Paleu. Aerul încins dansa demult în fața lentilelor mele și aerul expirat parcă mă seca de puteri, cel inspirat fiind mult prea fierbinte. Mie îmi place frigul, dacă mă pui la fierbinte, mă pierzi pe drum .... iar combinația de caniculă și vânt nu este printre preferatele mele. 
Da, traseul de ciclism este o zonă descoperită și expusă mai tot timpul vânturilor, așa că de asta nu scăpați, dacă aveți de gând să vă înscrieți.
Față de anul trecut însă, vântul a fost mult mai domol și astfel am putut folosi și eu aerobarurile cu care nu reușisem să mă acomodez înainte de concurs. Sunt un element fantastic de bun pe bicicletă, nu știu cum aș fi rezistat fără ele, așa stângaci cum m-am priceput să le folosesc. Dar voi învăța cu timpul să le stăpânesc.
Pe lângă aceste aerobaruri, cel mai important lucru pe care l-am avut a fost sistemul de hidratare, căci eu nu am îndemânarea de a rula cu o singură mână pe ghidon, în timp ce cu cealaltă manevrez bidonul de apă.
Se golește, te oprești, pui apă și gheață foarte rapid, având intrare largă. Excelentă piesă pentru mine.
Am pornit spre Paleu însoțită de o Toyota. Fiind ultimul ciclist pe traseu, a trebuit să accept escorta, dar nu mi-a plăcut foarte mult, stăteau băieții mult prea aproape de mine, cel puțin mie așa mi s-a părut. Eram tot timpul preocupată de faptul că îi întârzii, în loc să mă preocupe viteza mea de deplasare. Fiind urcarea aia lungă de aproape 4 km, aici chiar am obosit și ritmul a fost de max. 8 km/h pe Cireș (văzut de sus, ultima lui parte spre moț).
Am trecut cu bine, călare pe bicicletă, și de partea neasfaltată.
De aici vremea s-a schimbat brusc, a început un vânt puternic, picături de ploaie, semne clare de vijelie. Eram o norocoasă, eram la final!! Mai aveam 1 km și ceva și gata și nici măcar nu mă simțeam obosită, abia așteptam să-mi pun picioarele la alergat.
Luasem destul magneziu pe traseu, mă hidratasem foarte bine, înghițisem per total 2 clătite cu gem și un sandwich mititel cu cașcaval - părinții lui Cristi Hanga au stau cu rândul pe traseu și la ei am oprit de 3 ori să iau câte o mușcătură din ceva și a contat pentru stomac, căci doar lichide și lichide nu se poate, pe așa o cursă.
Eram atât de speriată să nu fac crampe, încât am oprit de vreo 5 ori și mi-am luat porția de magneziu pregătită pe bicicletă.
Am trecut și de calea ferată și am ajuns la Parcul Brătianu, în T2. Chaos total! Vijelia făcuse ceva ravagii, nici urmă de culoar de intrare, toate banerele erau claie peste grămadă pe jos, nu știam încotro, adică pe unde să intru. În momentele acelea nu era nimeni pe fază că mai sosesc și io de sus de pe deal, am săltat bicicleta în brațe și am pășit peste banere și de aici m-a preluat un voluntar și m-a condus la cutia mea cu minuni. Era vraiște peste tot, nu am avut șansa să văd marcajul atât de frumos pregătit pentru noi 
Eram obosită, dar fericită! Nu pot explica. Trepidam. Nu mai chiuiam ca atunci când ieșisem din apă, căci mă grăbeam să mă schimb.
Ciclocomputerul arăta că reușisem:
7h50 min timp de pedalat, diferența de până la 8h36min se acoperă prin opririle dese și cele două tranziții dintre probe.
Aici am avut baftă de soții Boldizsar, care, preocupați de borseta mea roșie cu geluri și magneziu, pe care o dădusem Luminiței dimineață, doreau să mi-o returneze și ei să plece să mănânce. Borseta o puteam lăsa în punctul de hidratare. Deodată nu-mi mai găseam ochelarii, nu știam ce șoșoni de alergare să alerg, căci luasem două perechi ..... Sandor a stat cu mine, Luminița țopăia și ea la intrarea în T2 ... nu eram singură și asta mă înveselea.
Eram fericită, mă simțeam foarte bine, mi-era cam foame, dar puteam începe să număr turele. Nu înainte de a mă opri la toaletă, desigur.
Trecuseră zece ore de la start .... 
Echipamentul de ciclism, after race.
și acum .... să alergăm, zic! 
Am găsit ceva lectură interesantă despre echipament

Kommentare:

  1. ... pe bune, ce faceti voi trei pe bicicleta se cheama ''cu amulete'' Va veni o vreme cand vor fi interzise in cursa, sub rezerva descalificarii! Caci ele te ajuta, nu chiar ca eritropoietina -- da' pe-acolo! :)))
    Iar cu manusile alea dantelate care-i treaba!? ca nu seamana deloc cu ce mai vad pe strada, la biciclisti! Ori sunt cumva vreo mostenire de la bunica, din lada de zestre!?... :)
    P.S. felicitari desigur!

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Uite aici despre mănușie de dantelă: http://www.ankaberger.blogspot.ro/2011/09/triatlon-in-rochita-si-danteluta.html - da, sunt moștenire, până mor eu împlinesc și ele 100 de ani, nu e fein? Se făceau lucruri durabile pe vremuri ..... Mă mir că mademoiselle-le de la Skirt Bike nu lansează moda asta, cât ies ele de 10 ori pe an prin oraș pe bike :-)) Sunt foarte comode și aerisite pe caniculă și la final mai ai și model unic pe dosul palmei.

      Löschen

I'm WATCHing YOU!! :-)