Cardiolog la Medicover ....

De sărbători - scrisoare de la un prieten:

”De aproape trei luni mă străduiesc să ”rămân om”. Asta ca să nu spun că de aproape trei luni ”nu mai sunt om”.

(…..)

”Către doctorița cardiolog Crețu, de la Medicover Plevnei

Îmi pare cu nespuse regrete că nu pot începe cu ”stimată doamnă doctor”, ci mai degrabă cu ironii gramaticale care nu-mi sunt specifice.

Vă mulțumesc pentru lipsa dv. de păsare.

Popular adică, pentru nepăsarea dv.

Excelați la acest capitol.

Desigur că nu sunteți singurul medic român care excelează la acest capitol dar știți cum e viața, trebuie să cadă măgăreața pe cineva. Și acum e rândul dv. Oh, dar nu vă înpacientați …. Nu sunteți unicat, după cum spuneam. Aveți concurență. Medicul cardiolog de la Institutul Național de Medicină Sportivă e ceva

-      mai în etate

-      mai acrit

-      mai ”la subiect” decât dv. Când i-am solicitat să și vorbească cu mine în cabinet, să-mi explice, să-mi povestească ce înseamnă rezultatul tocmai ieșit, mi-a trântit sec: ”Pentru câți bani plătiți aici, în altă parte nici bună ziua nu vi s-ar spune!”

Să zicem că în spiritul pur mioritic, scuza cardioloagei (cu tot respectul pentru tagma medicilor, de altfel, a căror viață nu o invidiez, dar pe care și-au cam ales-o singurei, dragii de ei, cu sau fără vocație la purtător) de acolo ar fi că lucrează în regim bugetar, în condiții cam mizerabile, deloc motivante, fără ambient potrivit de lucru, fără bani prea mulți. Dv. ce scuză aveți? Că doar lucrați într-o instituție medicală privată, condiții de lucru ireproșabile, aparatură care funcționează, lumină potrivită, curățenie, ambient plăcut. Deci, ce scuză aveți? V-ați disecat inima pe vremea studiilor deja și nu o mai aveți? Așa sunt cardiologii de genul lor, sau doar cardiologii femei din România? Sau v-ați vândut sufletul diavolului? Ah nu, stai așa … că sufletul nu este palpabil pentru medici, mai ales pentru cei cardiologi, deci n-aveți așa ceva.
(Îmi povestea cu ani în urmă o prietenă că ea nu merge la medic ginecolog femeie, că femeile ginecologi sunt brutale la consultație. Preferă un bărbat, că dă dovadă de mai multă simțire și delicatețe la astfel de consultații care din start ne repugnă prin însăși poziția în care trebuie să stai! Deci bre, femeilor-medici, ce dracu aveți?!?!)

Vă mulțumesc pentru că ați avut grijă să nu cumva să vă uit vreodată. Ce? Nepăsarea. Lipsa de interes. Absoluta lipsă de uman. De profesionalism.  Dacă și atunci când aveți în fața dv. un rezultat de genul celui care a ieșit în cazul meu aveți capacitatea de a rămâne impasibilă și mută, înseamnă că sunteți un geniu. Din păcate, nu unul creator.

Când am făcut programarea pentru holderul de tensiune arterială am și întrebat ce anume include tariful respectiv, dacă în afară de montarea lui și închirierea pe 24 h mai include și o consultație legată de rezultatul final. Mi s-a spus că da, că montarea holderului durează cam cinci minute maxim și că atunci când voi veni să-l returnez, un medic cardiolog îmi va interpreta rezultatul și va sta de vorbă cu mine, deci să știu că va dura măcar jumate de oră consultația cu pricina. OK. Logic.

Să stai cu un holder lipit de tine 24 de ore nu este tocmai distractiv. Am fost punctual la ora predării, mi s-a luat înapoi aparatul și apoi am fost invitat pe hol, să aștept să fiu chemat de către medicul specialist. Adică de dv., Diana Crețu, medic cardiolog. În clinică, pe hol, mai era un domn care citea, în rest cam pustiu, fără agitație. Au trecut 15 minute. Au trecut 20 de minute. Au trecut 30 de minute. Intru la asistentă și întreb: ”Eu ce aștept de fapt? Nu de alta, dar stau de jumătate de oră și habar nu am de ce …” Mi s-a explicat că ”doamna doctor încă scrie pe fișa rezultatului”. Mă gândeam: ”Ce-ar putea să scrie de 30 de minute și eu să nu fiu implicat?!”

Trecuseră 35 de minute de așteptare când apăreți pe coridor și mă strigați. Apăreți așa de undeva, de după un colț. Și dispăreți. Eu mă ridic și vin spre direcția de unde tocmai ați dispărut. Era un cabinet 7 pe dreapta, după colț și încă două uși pe stânga. Unde să intru? M-am uitat mai bine. Cele două uși pe stânga erau toaletele pentru pacienți, deci clar nu acolo. Dv. erați acolo unde scria cabinet 7. Erați deja așezată la masă, scriați ceva. OK, trecem peste această lipsă brutală de politețe și curtoazie, că doar nu venisem la Curtea Regală, nu? Venisem doar într-o instituție medicală privată unde plătisem două sute de lei ca să fiu tratat cu non-profesionalism și non-chef de discuții doctor-pacient. Hai să zicem două milioane, să dăm impresia că sună a mai mult. Nu am priceput niciodată de ce 90% din oameni tot în moneda veche vorbesc, parcă am fi un popor tembel și retardat, care în lipsă de altceva se agață cu frenezie de niște superstiții primitive și ilogice (cică sună ”a mai bunăstare” dacă spui că ai salariu 20 de milioane în loc de două amărâte de mii și sună mai ”victimizant” dacă spui că ai cheltuit ”o sută de mii” pe două kile de mere decât ”doar zece lei”. Cretinism cu licență!).

M-am așezat pe scaun, după un minut v-ați terminat ce aveați de scris acolo și tot nu ziceați vreun cuvânt și către mine, umilul de pacient care vă suportă și dv. salariul zilei de azi.

Mi-ați dat cele patru foi de hârtie capsate și cu asta se cam termina ”consultația de jumate de oră”. Deci stătusem 35 de minute pe hol, fără să știu ceva de capul meu și sensul șederii mele acolo, ca să intru la ”doamna doctor” pentru a primi niște hârtii. Păi de ce nu le-ați lăsat direct la recepție, de ce să vă mai pierdeți timpul să-mi vedeți moaca? Păi zău așa!

M-am aventurat totuși cu o întrebare, că la doctor, dacă nu știi exact ce să întrebi, poți să mori în cabinet că tot tu ieși vinovat post-mortem: ”La valorile acestea, am voie să fac sport?” ”Cu siguranță nu! Nu vedeți că și pe timpul nopții aveți valori de 17/18 spre 19?!”

”Și ce înseamnă asta pentru mine, ce trebuie să fac?”

”Cu siguranță veți urma un tratament.”

”Și cine mi-l prescrie sau cum se procedează? De ce mă aflu acum aici, de fapt?”

”Medicul cardiolog.”

”Păi dv. nu sunteți medic cardiolog?!”

”Eu nu vă pot pune un diagnostic. În baza unei electrocardiograme, a unui istoric al dv., al familiei. Nu știu.”

Deci, cu alte cuvinte, plătisem 200 de lei doar pentru montare, închiriere, demontare și ridicarea unui rezultat care nu este explicat, căci dv. aveți impresia că toți am terminat medicina și suntem experți să citim aceste documente.
Vă întreb acum retoric: CE VĂ COSTA SĂ VĂ FACEȚI DATORIA până la capăt????? Sunteți salarizată în funcție de minutele de tăcere pe care le aveți atunci când e un pacient în cabinet? Sau pe job description-ul dv. nu se detaliază ce anume ar trebui să faceți în diverse situații? Pot să fiu de acord că ați avut o zi proastă, o săptămână nefastă, că vă gândiți deja la caltaboși sau că aveți un copil bolnav acasă ori un părinte suferind. Dar nu pot să nu sesizez faptul că sunteți medic și v-ați luat niște angajamente. Mai presus de orice, aveți niște responsabilități și pacienții dv. nu au absolut nici o vină că sunteți la cabinet când nu aveți chef. Un medic nu se compară cu o secretară obosită sau un recepționer sictirit, piesele din jocul lui au viață. Inimă. Sunt oameni. Ca dv. Sau dv. nu sunteți .... sunteți doar doctor. Una nu o implică p-ailaltă, nu? Orice om poate fi doctor, dar nu orice doctor poate fi om, sau cum?
Ați fi putut să-mi sugerați măcar să nu mai consum cafea, cofeină, vin/alcool .... nu mi-ați pus absolut nici o întrebare, nu v-a interesat să analizați notița pe care notasem activitățile din cele 24h, ați spus că e irelevant pentru dv. ....... incredibil.

M-ați siderat. Mi-am dat seama că nu am nici o șansă. A fi un medic bun implică vocația aferentă și este una dintre meseriile care nu ar trebui să poată să fie practicate fără un atestat de vocație. Da, VOCAȚIE. E ceea ce dv. clar nu ați dat dovadă că ați avea.
V-am explicat ce mi se spusese la momentul programării, ați ridicat neputincioasă din umeri și v-ați văzut de treaba pe care se pare că nu o mai aveați la acel moment. Erați prea impotentă sufletește și profesional pentru a cheltui zece minute cu mine, să stați de vorbă, ca de la om la om, ca de la medic la pacient, să-mi arătați că sunteți cu adevărat un medic cardiolog responsabil care povestește pacientului ce înseamnă exact valorile de pe rezultat, ce ar mai trebui investigat … mă rog, detalii. Cine dracu se mai încurcă de detalii în ziua de azi, mai ales în zilele dinaintea Crăciunului? Probabil că erați deja cu mintea la sarmale, ce știu eu!

Ca urmare, dacă până astăzi, când v-am cunoscut, mai aveam o vlagă-n mine, acum nu prea mai am deloc. M-ați scârbit iremediabil. Suntem la mâna unor roboți. Suntem la mâna altora și mai dăm și bani pentru asta. Statul nu ar trebui să fie fericit că scapă de mine, în fond la doar 43 de ani, mai am de muncit și de contribuit la buzunarele private ale bugetarilor încă vreo 25 de ani, nu? Sunt om în puterea vârstei, am grijă de mine, fac mișcare, îmi plătesc ratele, taxele, impozitele, merg la servici, muncesc, îmi achit întotdeauna călătoriile cu RATB-ul, nu merg cu nașul. Sunt un cetățean cinstit. Sunt un contribuabil perfect și cu creierul spălat. Nici dv., tovarășă Crețu Diana, nu ar trebui să vă fie indiferent dacă mor sau trăiesc. De fapt, având în vedere că inima poate crăpa oricând în mine sau poate fi înecată de propriul meu sânge, ar trebui să fiți mai vigilentă, să mă faceți să înțeleg ce am, ce șanse am, ce ar trebui să fac pentru a-mi mări șansele de supraviețuire. Cu cât trăiesc mai mult, cu atât cresc și șansele dv. de a mă avea ca pacient. Nu? Logic, nu?! Sau într-un stat atât de bolnav, numărul de pacienți de la ușa cabinetului dv. e oricum destul de mare, ”timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!”?

(….)

Draga mea, cam asta e povestea. O pui tu în ambalaj. Nu mă întreba ce este în inima mea. Nu mă întreba ce este în sufletul meu. Am ieșit din clădire. Frig. Parcul Operei era ca-ntr-un vis de basm din ”Fetița cu chibriturile” și mă simțeam precum ”Crăiasa Zăpezii”. Aia fără inimă, fără suflet. Evident că nu emit pretenții absurde ca medicul să se rupă de plâns pe dușumele pentru faptul că tensiunea mea arterială dansează zglobiu între 16 și 19, dar mi se pare elementar să comunice cu mine, să stabilească un contact uman.  De fapt ți-am citit articolul ăla cu roboții …. Suntem de fapt niște prizonieri ai propriului sistem, tatuajul cu numărul de înregistrare de pe încheietura mâinii ne mai lipsește. În rest le avem pe toate. Și dacă suntem cuminți, idioți, tăcuți și devreme-acasă, vom primi numărul matricul pe frunte.

Știi că-mi place să alerg, așa că am luat-o de nebun la alergat pe străzi. Căutam cu disperare ceva, să fac ceva, să iau o decizie, să fac o schimbare majoră. Acum. Neapărat acum. Acum nu mai aveam din nou nevoie de confirmarea faptului că sunt foarte singur. Mă uitam fermecat la chiciura de pe arbori. Ce frumos! Ce sublim! Am alergat până la Eroilor, apoi până la Parcul Izvor. Vroiam să vorbesc cu cineva și 
fugeam de toată lumea. 

Nu vreau să spun nimănui de fapt. 
Chiar nu am nici un chef să aud cum că ”lasă dragă, că se poate și mai rău. O să fie bine, o să vezi!”. Nu vreau să aud acum cum că și alții au noaptea tensiune de 17 spre 19, că și alții o duc mai rău, că oricum trebuie să murim, că există și alte sporturi, că mă alarmez degeaba. Nu vreau să fiu făcut mic, bagatelizat. Vreau să am dreptul meu la lamentare fără false încurajări. Chiar și tu, care nu te pricepi la încurajat, m-ai enerva dacă mi-ai spune ceva optimist. Pentru că nu prea este optimist. De trei luni evit și găsesc motive să nu fac această investigație. Acum mă simt prins într-un fel de năvod al panicii. Ar trebui să încep să reorganizez casa, să pun în saci și în cutii tot ce nu am mai atins de un an de zile. Să le arunc, să le dăruiesc, să le las în stradă. E un haos nebun în casa mea, de când am rămas singur. Doamne ferește să mor mâine, de exemplu! Nu rămâne nimeni în urma mea. Se alege praful de tot.

Nu mă ajută cu nimic să le spun celorlați ce mă frământă și ce perspective am. Toți se pregătesc de Crăciun, de chefuri, majoritatea sunt pe drum spre familii, că doar Bucureștiul este un imperiu multinațional al tuturor din țară, bucureștenii fiind foarte rari de fapt.

Am ajuns acasă și am spus că vreau să dau iama în ceva. Nu mâncasem azi.

Când brusc, de nicăieri, fără nici un fel de istoric personal sau al familiei tale, te lovește posibilitatea unui diagnostic care îți limitează nu doar acțiunile cele mai dragi, dar chiar viața, la care aveai impresia că nici măcar nu ții cine știe ce, totul se schimbă. Așa cum scriai tu că se schimbă percepțiile după o călătorie prin Himalaya. Da, ți-am sorbit cu nesaț povestirile, ar trebui să scrii o carte. Dar se pare că nu te pot convinge să o faci, nu ai încredere în tine.

Am dat 100 de lei pe 5 feluri de înghețată, dacă îți poți imagina!! Am cumpărat 3 kg de oase cu carne pentru maidanezi, mălai pentru porumbei și alte chestii pentru oameni ai străzii. Și mi-am luat atâta înghețată, cât nu am consumat în ultimii doi ani de zile. Din cea mai feină! Un lux, un dezmăț. Fistic, lămâie, mentă, tiramisu, profiterol, vanilie, ciocolată. Toate Carte D’OR.

Mă uit îngrozit în jurul meu, la atâtea lucruri pe care le am și în care nu reușesc să restabilesc dezordinea.

De unde și până unde să am probleme cu tensiunea? De unde și până unde să fiu brusc hipertensiv, când ani de zile am fost hipo- și am îndurat tot felul de investigații și de internări pe acest motiv? Mă ridicau cu salvarea de la birou că îmi pierdeam cunoștința, tensiune mică la căldură mare, deși afară nu erau nici 30°!!

Așa că, s-a dus dracului tot ce gândisem că pot face anul viitor pe plan sportiv.

Stau și-mi simt inima cum bate. Nu știu dacă ți-ai simțit vreodată inima bătând în piept. De trei luni încerc să o ignor, să-mi spun că doar am eu impresia.

Așa că nu mai plec nicăieri mâine.

Nu mai ies la alergat deocamdată.

Voi scoate la vânzare home trainerul. Schiurile. Patinele. Bicicleta de munte.  Ziceam că mai fac un ironman anul viitor, ar fi fost al cincilea. Mare lucru va fi dacă voi mai putea face un triatlon sprint, de ironman nici vorbă.

Ce nebunie! Mi-am trăit viața cerebral, mâncând sănătos, făcând mișcare, nu am fumat niciodată. Da, știu, anii aceia nebuni, grijile, fricile …. dar totuși, să te ajungă toate din urmă la doar 43 de ani?!

Spune-mi ceva frumos …. Suntem atât de fragili, draga mea Ankone. Atât de fragili. 

Nu merită să te superi pentru nimeni și pentru nimic. Nimeni nu merită să-l bagi măcar în seamă, dacă nu este persoana care să merite. Nimănui nu-i pasă de tine. Tinerii de azi au priceput asta devreme și cei mai în vârstă învață și ei, că doar d-aia ne lovim de atâta indolență și superficialitate și non-implicare reală. La o adică, nimeni nu suferă pentru tine, toți suntem absolut singuri. Niște piese pe marea tablă de șah a lumii, a guvernelor. Niște nătângi. Niște încăpățânați într-o lume cu un sistem răsturnat de valori. Citeam niște comentarii sporadice luna trecută cum că ”na, că acu dacă am auzit și noi că există triplu-ironman sau deca-ironman, un ironman simplu nu mai valorează nimic, suntem niște incapabili toți ăștia de ne lăudăm cu un ironman simplu de 12-13 ore!”. Poporul ăsta are prioritățile eronat ordonate. Și nu zic mai mult. De acum încolo, DOAR EU contez. Pricep prea târziu chestia asta, după ce am consumat inutil pe alții din energiile mele.

(….)

Mă aflu, din nou, la o răscruce. Se pare că nu mă pricep la alegeri și nu știu de ce m-aș pricepe de acum încolo. Am iubit pe cine nu trebuia, mereu și mereu. M-am atașat de oameni care nu trebuiau nici măcar să-mi intre-n viață. Am avut încredere, am pierdut, am avut așteptări nepotrivite. Până când am decis să nu mai am așteptări, să nu mai las pe nimeni în preajmă și să devin inabordabil. Sau ”gigi durul”, cum spun unii. Mi-a ieșit, cu toate efectele complementare. Ca urmare, nu va suferi nimeni după mine și nu voi plânge pe motiv că trebuie să mă despart de cineva.

Suntem atât, atât, atât de fragili…..

Momentan nu-mi mai doresc nimic. Decât să am spiritul tău de aventură. Mi-aș dori ca totul să fie doar o eroare. Mi-aș dori să mă pot detașa. Să pot ieși mâine la o alergare lungă, undeva pe o potecă printr-o pădure de basm. Aș dori să nu simt nimic. Și am dat atâția bani pe cărți, să citesc despre cum să devii mai bun, cum să te antrenezi mai eficient. Atâția bani pe echipament. Aș dori să nu simt nimic. Aș dori să nu-mi piese. Să pot ieși acum la o alergare. Dar nu pot. Am încercat. Nu pot.”

______________________________________

Sunt în drum spre tine. 

Poate contează. 

__________________________
Diverse 01.
Din momentul în care cineva, fie chiar și cu bune intenții, îți spune dur că chiar ”ai o problemă serioasă” și că ”inima ta poate ceda în orice moment”, începe distracția. Începe adevărata viață de unul singur.
Te uiți la mașina din parcare și nu-ți mai vine să te urci la volan. Și nu te urci. 
Când pleci în parc să alergi, nu uiți să-ți pui în buzunar o notiță cu o persoană care ar trebui să fie anunțată în cazul în care nu vei mai știi de tine. 
Te duci la bazin, dis-de-dimineață. Stai pe margine. Ești singur, ai o piscină olimpică la dispoziția ta. Ai plătit și intrarea. Scumpă. Și tot stai pe margine. ”Să intru, să nu intru, să intru, să nu intru?” ..... ”Dacă intru și încep să înot, ar fi bine să stau lângă șirul cu role care desparte culoarele, să am de ce să mă agăț, la o adică. Cum să fac? Nu știu ce să fac. Nu știu ce să risc. Dacă totuși aparatele alea de tensiune doar dau erori? OK, știu .... toate cinci aparate să dea erori .... cam greu. Dar totuși eu nu am simptome clare. Nu știu să mi le recunosc? Faptul că nu am tras în cursele de anul ăsta, ci am cedat ritmului lent de fiecare dată când mă simțeam obosit .... astea să fi fost simptomele?!”
Diverse 02.
Am stat liniștit acasă azi. Toată ziua. Chestii casnice, somn. Cu aparatul de luat tensiunea lângă mine. Mi-am luat tensiunea de vreo zece ori. De trei luni evit acest ”ritual”. M-a răzbit curiozitatea. Pur și simplu pentru că nu cred să am vreo problemă. Cam așa. Am băut un mix de ceai cică conceput să scadă tensiunea, e pentru hipertensivi. Este a doua zi când iau o pastilă de Metropolol 50. Și tensiunea cea mai mică astăzi, în repaus total, nu a scăzut sub 146/111, puls 38-40. 
Mi-e foame. Mi-aduc aminte că astă-primăvară, tocmai știind că ”am o problemă cu tensiunea mică”, am făcut o cură mai intensă de usturoi. Am mâncat mult usturoi. Vreo două kg, dacă nu trei. E mult, e puțin, habar nu am, mai ales că nici calitatea actuală a usturoiului nu mai este ce a fost odată. Mă uit la serialul Anatomia lui Grey. Interesant să vezi medicii în acest serial, te mai ajută să le înțelegi unele atitudini. Chirurgii au chiar o viață ...... tumultoasă. Nu știu cum rezistă. E clar că nu se pot implica emoțional, ca să reziste. Foarte bine făcut serialul ăsta ....  
Diverse 03.
Cu siguranță că prin parcuri totul arată ca în paradis, cu albul ăsta bogat așternut peste tot. O chiciură luxuriantă, ca să zic așa. Pentru un alergător, o crudă invitație la o tură lungă de ritm și visare. Sunt tipul de om care nu se uită la meciuri de fotbal sau la curse de atletism tocmai pentru că nu rezistă pe fotoliu, cu telecomanda lângă el, ci care merge și aleargă afară. Nu suport să-i văd pe ceilalți făcând ceea ce aș vreau și aș putea să fac și eu. De aceea, chiar și chiciura asta mă chinuiește, e superbă, e sublimă, dar nu m-a putut scoate din casă azi. Am destule de rezolvat și în interior, că de când cu sportul, prea multe au rămas părăsite și căzute prin cutia asta. 
Diverse 04.
Tot nu am ieșit din casă. Unii spun că de fapt o ”intrepretare” a unui rezultat medical nu implică și ”consultație”. Mă tot chinuiesc să înțeleg ce cred ei că înseamnă ”interpretarea unui rezultat”. Bre, nație, intrepretare nu înseamnă că tu, specialistul, îl iei p-ăla, nespecialistul, de mână și îi explici ce citești cu acolo pe foaia cu rezultatul? Îl lași să se descurce singur, căutând informații rapide pe internet sau ”sunând un prieten”??? D-aia am ajuns neoameni, printre altele, pentru că suntem lipsiți de reacții și înghițim hăpăind orice bătaie de joc a furnizorilor. Nu există scuze și nici argumente pe care Medicover mi le-ar putea da pentru așa o experiență. Pare banală, pare un nimic, dar de aici pleacă toate nenorocirile de mentalitate din țara asta a nimănui și a tuturor celorlați! Aveam dreptul, în ăia 200 de lei, să se stea de vorbă cu mine. MEDICUL DE SPECIALITATE TREBUIA SĂ STEA DE VORBĂ CU MINE, să-mi pună câteva întrebări și să-mi explice, nu să mă lase să plec. Am ieșit pe ușă blocat de nedumerire. M-am îmbrăcat pe coridor, pentru că simțeam dorința doctoriței cu halat alb de a mă vedea ieșit. Și apoi m-am întors din nou în cabinet și, fără să bat la ușă, am intrat ușor. ”Când am sunat la Medicover să fac programarea pentru holter, am întrebat ce implică procedura și pentru ce plătesc banii. Mi s-a spus că voi avea parte și de o consultație. Și dv. nu vă pasă să vorbiți cu mine. Sunt foarte dezamăgit! Vă bateți joc, asta faceți!”
Ziceai că are ceară-n urechi, nici nu s-a clintit. Am plecat. Ce puteam face?! Am părăsit Medicover Plevnei cu tensiunea mai ridicată decât în tot istoricul meu. Îmi venea se plâng. 
”Hipertensiunea arterială cunoscută şi sub numele de boală hipertensivă, este considerată cea mai importantă problemă de sănătate publică din ţările dezvoltate. Directorul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a afirmat că pe "pe plan mondial, hipertensiunea afectează deja 1 miliard de oameni". Experţii în sănătate publică estimează că  tensiunea arterială mărită ucide nouă milioane de oameni în fiecare an. Boala hipertensivă creşte riscul de infarct miocardic, atac vascular cerebral şi insuficienţă renală. Riscul acestor complicaţii creşte şi mai mult la diabetici. Hipertensiunea arterială evoluează de multe ori nebăgată în seamă, deşi este extrem de uşor de depistat. Boala hipertensivă poate fi prevenită printr-o serie de măsuri relativ accesibile şi necostisitoare; în schimb, dacă rămâne nediagnosticată şi netratată, complicaţiile care apar sunt deseori fatale.  Nerezolvarea problemei hipertensiunii arteriale nu are consecinţe doar asupra indivizilor ci afectează grav comunităţile umane atât la nivel economic cât şi social.” 
sursa